IOAN SLAVICI GAZETAR (VI)

Nevoia de a scrie

Când lucrează, Slavici o face din convingere. Nu aşteaptă mulţumire şi nici plată. Activitatea sa este febrilă: are ceva de spus, are ceva de explicat, de pus la punct. Are convingerea că este chemat să facă ceea ce face. O aflăm dintr-o scrisoare către prietenul său Vasile Mangra, din Arad. Publicistul era, în 1874, în spitalul din Viena. Boala îi dădea un răgaz. Pare încrezător: „După ce, petrecând la băi, prin vipt (hrană, n. n.) nutritor şi aer curat mi voi fi recules puterile, de fel n-am apoi să mă tem de operaţiune (intervenţie chirurgicală, n. n.). Sunt foarte rare cazuri de oameni sănătoşi să moară în urma unei operaţiuni”[1]. Îi ajunge braţul drept, căci cu acesta scrie. Şi vrea să scrie. O face pentru idee, nu pentru bani. Dar e bine ca aceştia să vină: „Da, gândesc la prospectele ce ziceai că ai avea. Ziceai că îndecurând vei fi pus în poziţie de a-mi bonifica ostănelile avute faţă de Lumina. Nu! Asta n-o aştept. Eu unul niciodată nu am lucrat ca să câştig, ci numai din îndemn, căci sufletul meu era plin de gândiri. Lucrez şi voi lucra fără a gândi la foloasele ce pentru mine ori pentru alţii lucrarea mea poate să aducă. Cerc un singur folos: plăcerea ce aflu în lucrare”[2].

 În polemica declanşată pe când era la Oradea, în toamna lui 1873, Slavici se defineşte ca jurnalist. Afirmă atunci şi câteva dintre principii. Face şi precizări la modul cum scrie. Este imaginea unui Slavici avântat, a lui Slavici gazetarul, opus cumva omului aşezat, bolnăvicios, mai mereu îngrijorat de cele lumeşti. Un episod este relevant după ce autorul demisionează şi părăseşte Oradea: „Nu sum dintre oamenii care fac pretenţie la rol politic, nu sum dintre aceia care scriu numai pentru a scrie; nu sum dintre aceia care vorbesc numai ca să vorbească. Scriu când capul, ca stupul înainte de roire, îmi este plin de idei; vorbesc când sum provocat la cuvânt; păşesc la lucrări când sum chemat. Alte consideraţiuni nu-mi este permis să cunosc”[3]. Albina îl acuză însă de faptul că este plătit de Poliţie ca să-i atace pe fruntaşii români din Transilvania. Autorul comentează că proşti ar fi unii să-l plătească, deoarece el face ce face fără plată, deoarece aşa crede[4].

Interesant este faptul că Miron Romanul şi Vicenţiu Babeş erau adversari. Episcopul, căci în ciuda disputei create de cele scrise de Slavici în Ad rem, vicarul din Oradea va ajunge episcop, apoi mitropolit, profitase de disputa arhivarului său cu venerabilul Babeş pentru a se plasa în postura de victimă. În fapt, erau alte divergenţe, cele dintre noua şi vechea generaţie de fruntaşi români din Ardeal. Rămas fără slujbă, tânărul gazetar se întoarce acasă la Şiria. Nu prea ştie încotro s-o apuce. O ofertă vine de la... Miron Romanul. Acesta îi propune conducerea publicaţiei Lumina. Episodul este important în evoluţia sa jurnalistică, mai ales că refuză, precizând că rămâne „rece” faţă de propunerea făcută cu „iubire” şi cu intenţia de a-i oferi sprijin de către „ilustritatea sa”[5]. Foaia bisericească îşi dorea să se folosească de Slavici ca om care să-i poarte polemicile în publicaţii: „Episcopul Aradului îşi formă convingerea că fostul său arhivar putea fi folosit în activitatea publicistică. Avea mare nevoie de un om de talent care să răspundă atacurilor din presă venite din partea lui Vicenţiu Babeş”[6]. La începutul lui decembrie 1873, înverşunatul polemist ajunge din nou la Viena. Era decis să-şi ia toate examenele. Avea însă probleme de sănătate. În anul următor, se vede implicat însă într-o altă polemică cu V. Babeş, acesta dovedindu-se şi el rezistent la dispute, ba chiar un ziarist destul de exersat. Slavici va fi acuzat în Albina că a furnizat informaţii false despre familia Mocioni pentru ziarul german Osten. Va solicita ca publicaţia condusă de Babeş să tipărească scrisoarea în întregime. Un cercetător al conflictului conchide: „Au fost publicate doar câteva crâmpeie, precum şi declaraţia epitropiei din Arad, care susţineau că autorul corespondenţelor din Osten (nr. 1) a fost Ioan Slavici”[7]. Acesta din urmă, în scrisoarea respectivă, va susţine însă ferm că nu e implicat.

Om al principiilor, Ioan Slavici se arăta uneori încăpăţânat. Era dintre cei care, odată ce au formulat o idee, greu mai renunţă la ea. Ba chiar şi-o apără fără concesii. O spune chiar el, într-o scrisoare: ”Eu sunt apoi îndeplin sincer şi spun tot ce mi se gândeşte în cap, fără a mă gândi dacă sunt şi alte capete în care se gândeşte ca şi în al meu, chiar fără a mă supăra dacă rămân singur cu vederile mele. Cu chipul acesta m-am deprins a mă vedea ca cioara-n par. Şi după ce m-am deprins, parcă îmi mai plac aşa”[8]. Această caracterizare, cu tot aerul autoironic, devine un portret creionat plastic, în tuşe aspre, contradictorii, căci, de multe ori, autorul ştie să fie altfel, adică mai diplomat.

Când este arestat şi judecat, după în 1918, în acele timpuri de mari împliniri pentru naţiunea română, Slavici nu se bucură. Constată chiar că asupriţii de altădată pot fi şi ei asupritori. E ceva ce-i contrazice convingerile de o viaţă. Are acum 70 de ani şi e bătrân pentru acele vremuri. A şi trăit multe, a şi suferit enorm. Există însă o diferenţă de tratement în momentul când vârstnicul ziarist e din nou aruncat în puşcărie. Observă Cornel Ungureranu, care şi notează: „În închisoarea de la Vaţ totul era civilizat, suportabil, duşmanii s-au purtat frumos cu el. Cei pentru care a purtat bătăliile anilor săi (mai tineri) se poartă ca nişte ticăloşi. Îi fură manuscrisele, îl jignesc, îl încarcă cu un şir de păcate. Care sunt noile adevăruri? Cum poate să-şi definească viaţa?”[9].

Ne întoarcem la Vác. Slavici este în puşcărie, dar are un regim liberal. Directorul, domnul Kovács, un om erudit, interesat de munca gazetarului ardelean (chiar îi va pune la dispoziţie unele cărţi!), îşi făcuse părerea că românul a primit o pedeapsă prea aspră, mai ales că văzuse că soţia, însărcinată şi cu un copil mic după ea, îl urmase pe autor în oraşul încarcerării sale. În acord cu principiile sale de o viaţă, gazetarul va aprecia mai târziu că bătrânul director nu avea dreptate: „Nu era tocmai aşa. În adevăr, redactorul răspunzător de atunci al Tribunei primise răspunderea pentru articolul «încriminat», ba chiar se declarase chiar autor. Şi procesul nu fusese pornit contra mea. Se ştie însă în adevăr că eu scrisesem articolul şi mai ales adversari români ai Tribunei o spuneau aceasta cu multă stăruinţă. Ţiind deci seamă de efectele morale ale procesului, noi amândoi, adecă nu numai eu, ci şi soţia mea, nu puteam să ne împăcăm cu gândul că altul suferă pedeapsa pentru fapta săvărşită de mine. M-am dus dar la judecătorul de instrucţiune şi am mărturisit că eu sunt autorul articolului încriminat”[10]. Asumarea de către altul a paternităţii textului respectiv avea la bază şi o repoziţionare geostrategică, căci Slavici era considerat vital pentru rezistenţa cotidianului în acel mediu deosebit de ostil. Acesta însă nu putea să lase pe altul să facă puşcărie în locul său, oricât de important ar fi fost el pentru cauza românilor din Ardeal!

 

Închisoare până la capăt

Referitor la acest reper din geografia publicistică a autorului consemnăm şi o altă probă de demnitate, prin refuzul de a adresa o cerere de graţiere guvernului maghiar. Preferă să-şi facă pedeapsa până la capăt, deşi Regele Carol I stăruise pe lângă împăratul Franz Josef să ia în calcul eliberarea lui. Relatează ziaristul în memorialistica sa: „Acum trebuie să cred că m-am înşelat presupuind că fie regele Carol, fie mai ales regina Elisabeta, se va sfii a-i vorbi împăratului despre noi. Am dat deci răspunsul că eu toată viaţa mea i-am fost monarhului meu cel mai credincios supus şi astfel sunt gata să-i fac cererea, nu pot însă să-i adresez o cerere guvernului, care poate să facă raport de graţiere şi fără ca să fi primit o cerere”[11]. Este o încordare a orgoliilor. Slavici va rămâne în temniţă, deoarece autorităţile maghiare nu vor întocmi de la sine documentele de eliberare. Iar „monarhul meu” este kaiserul...

Înainte de a lua drumul puşcăriei, Slavici pare mai interesat de soarta publicaţiei decât de a sa proprie. Se simte legat de Tribuna. Ştie că autorităţile maghiare au dorit ca închizându-l pe el să închidă gazeta: „Tribuna nu stă bine; sper, cu toate acestea, că vor pune cu toţii umăr la umăr pentru ca (sic) condamnarea mea să nu aibă drept efect încetarea Tribunei, ceea ce mai ales s-a intenţionat prin ea”[12]. Slavici ştia că directoratul lui energic ţinea publicaţia pe linia de plutire, fermă şi demnă, în lupta ei ideologică. Mai ştie şi că are colaboratori puternici, capabili să preia sarcina de a conduce publicaţia mai departe.

Înainte de a trece la discutarea unor alte episoade covârşitoare din viaţa de jurnalist a lui Slavici ne oprim câteva momente la unele elemete de context. Există diferenţe între unitatea culturală a românilor promovată de Slavici şi unitatea politică, teritorială, despre care se crede că nu ar fi susţinut-o decât accidental. Lucian Boia susţine chiar că ideea unirii într-un singur stat nici nu a fost pe agenda  publică până în preajma Primului Război Mondial. Între timp, consideră acelaşi autor, se renunţase chiar la ideea revenirii la autonomia Transilvaniei (fusese şi un punct în programul Tribunei). Constituirea unui stat comun putea reprezenta un pericol pentru ziariştii care o afirmau: „Desigur, cine ar fi făcut-o ar fi avut de suferit rigorile legii, dar şi aşa destui români au trecut prin închisori pentru diverse delicte politice sau de presă, suferind condamnări de altfel nu prea grave şi fiind supuşi în detenţie unui tratament relativ «convenabil»”[13]. Slavici a fost unul dintre încarceraţi. Au fost ziarişti care au decedat prin închisori ori care s-au îmbolnăvit grav şi au murit ulterior. Însă în ciuda regimului în general blând de detenţie, orice condamnare, orice zi petrecută în închisoare, chiar şi cea mai mică tracasare prin sălile tribunalului reprezintă o hărţuire a jurnaliştilor, când aceste presiuni sunt pentru ideile exprimate şi nu pentru presupuse încălcări ale legii. Orice chemare în faţa anchetatorilor, dincolo de efectul juridic, limitează libertatea de exprimare la modul efectiv...

Există în vasta corespondenţă susţinută de ziarist unele momente când se referă la sine. Sunt pagini când se dezvăluie, cu parcimonie totuşi, în ciuda faptului că epistolele fac parte din sfera privată, sunt scrieri despre care convenienţa, regulă nescrisă, spune că nu vor fi date publicităţii. Regula va fi însă uneori încălcată de Slavici, atunci când va reproduce scrisori sau fragmente de la Maiorescu, Negruzzi sau Eminescu. O va face doar când va avea de dovedit ceva. Corespondenţa sa va vedea lumina tiparului în etape. În ajunul plecării sale de la Tribuna îi scrie lui Ioan Bianu. Se caracterizează pe sine, dar îşi şi exprimă marea încredere în tovarăşii săi de luptă gazetărească. Este o pagină de limpezire: „Sunt om muncit şi inteligent, am legături întinse, mă bucur de oarecare simpatii, sunt un tovarăş bun, a cărui lipsă are să fie foarte simţită. Ei sunt însă aceia care au început lucrarea cu mult mai înainte de a se fi întemeiat Tribuna, şi tot ei, care au ştiut să o croiască şi s-o ducă până la întemeierea Tribunei; o vor şi continua-o”[14].

 

Demnitatea de a fi... înjosit

Că Slavici a fost prigonit pentru ideile promovate de el în articole de gazetă sau în volume atât de unguri, cât şi de români nu mai e urmă de îndoială. Autorul a îndurat greu nu suferinţa, încarcerarea, ci înjosirea. O va denunţa cu obidă şi... curaj. Există în geografia sa publicistică momente când când compară situaţiile. Maghiarii l-au băgat la puşcărie, dar l-au tratat aici omeneşte. De partea cealaltă situaţia se complică: „Duşmanii români ai neamului românesc n-au îndrăznit să mă tragă în judecată, ci m-au osândit în taină. Şi-au dat silinţa să mă despoaie pitiş şi pe şoptite de onorabilitatea mea personală, mi-au insultat şi prigonit soţia şi copiii şi au născocit fel de fel de apucături, ca să mă ruineze şi să-mi facă viaţa peste putinţă”[15]. Suntem în 1911. Peste doar cinci ani îl vor închide şi românii...

Slavici a fost judecat după Primul Război Mondial pentru poziţia sa filogermană şi filoaustriacă. Mai înainte, în anii neutralităţii, fusese anchetat şi chiar reţinut la Domneşti şi la hotel Luvru, pentru ideile sale. Nu e o amplă poziţionare nostalgică, nu e doar o admiraţie, desigur motivată, faţă de spiritul de cinste şi ordine, ci o convingere-avertisment, de care contemporanii săi ar fi trebuit să ţină seamă. Victorioasă alături de Rusia, România pierdea! Se spune că e uşor să constatăm că istoria i-a dat dreptate lui Slavici, că acum e simplu să vorbeşti.

Există însă exemplul Războiului de Independenţă, când (drept recompensă sau pradă de război?) ruşii luau cea mai mare parte din Basarabia... Gazetarul ardelean a fost un vizionar, un om care a intuit asemenea lucruri pe termen lung. De avertismentul său din 1915 ar fi trebuit să se ţină seamă, căci iată ce scria în Ziua: „Numai oamenii orbiţi de patimi, lipsiţi de bun simţ ori tâmpiţi pot să creadă că Rusia, fiind învingătoare, se va opri fie la Prut, fie la Dunăre şi nu va trece până în Carpaţi şi până la Constantinopol”[16]. Va merge chiar până la Praga sau Varşovia, supunând (ideologic şi militar) toată Europa Centrală, alintata Mitteleuropa. Va ajunge, după, trei decenii, chiar la Berlin, în inima germanismului, ocupând, pentru scurt timp, chiar Viena... Abia din 1990 se va retrage în trepte, iar Uniunea Europeană se va dezvolta şi în Mitteleuropa, într-o construcţie politică şi economică anticipată şi de Slavici. Apoi, construcţia euro-atlantică actuală (NATO) rezervă României statutul de „santinelă” la graniţa de răsărit, rol marcat chiar într-un astfel de context de gazetarul ardelean în articolul amintit. Departe de a fi contrazis de evoluţia vremurilor, jurnalistul este confirmat din plin de istorie.

Există şi alte perioade când gazetarul va suferi crunt pentru ideile sale. Va fi bătrân şi condamnat la un an recluziune la Văcăreşti pentru ideile vehiculate în Gazeta Bucureştilor. Cel mai mult va suferi însă în acest proces şi după încheierea lui pentru că nu a putut să spună tot ce avea pe suflet, nu a putut să spună completului de judecată şi lumii întregi ce crede cu adevărat. O va face în memorialistică, unde se mai simte încă încrâncenarea şi orgoliul rănit al unui mare caracter: „Mă ştii că eu n-am fost niciodată germanofil, nici maghiarofil, ba nici chiar românofil; este iubirea de oameni şi de pace ceea ce a hotărât faptele mele. Pornind din convingerea că bine din punctul de vedere social nu poate fi decât ceea ce rezultă din fireasca desfăşurare a lucrurilor, eu am fost totdeauna de părere că războiul e împotriva firii omeneşti, o-njosire morală, care nu li se poate ierta decât celor nevoiţi a-şi apăra viaţa. Vei întreba, poate, de ce n-am spus-o aceasta în faţa Curţii marţiale. Pentru că eram cu minte. Dac-o făceam, eram osândit la moarte”[17].

În puşcăria de la Văcăreşti colegii lui vor face apeluri după apeluri. Aveau şi de ce: condamnarea era una politică, o răfuială, o punere la punct din partea guvernului liberal, asemănătoare cu măsurile abuzive luate de administraţia maghiară pe când gazetarul lucra în Ardeal. Clocotea naţionalismul, unul care nu era nici atunci un principiu de drept. I se cere lui Slavici să subscrie. Refuză. I se pare sub demnitatea lui, aşa cum crezuse şi când era la Vaţ. Mai ştie că nu are rost. De data aceasta însă nu era vorba doar de soarta lui, ci de cea a întregului grup. Îl tot rugau să semneze, arătând că fără el nu au şanse. Solidaritatea de breaslă a ziariştilor închişi a funcţionat. Vârstnicul gazetar a semnat, dar cu rezerve. În special această rezervă a lui merită scoasă în evidenţă: „Subscriu şi eu cererea de mai sus, cu rezerva că sunt gata şi să mor aici dacă marile interese ale neamului românesc o cer aceasta”[18].

Va veni o vreme când va primi o permisie din penitenciar cu scopul de a merge la nunta fiicei Fulvia. Învoirea este mult mai scurtă decât cea primită la Vác, când a ieşit două săptămâni şi a sărbătorit naşterea unui alt copil. Acum nici nu se poate mişca liber. Umilinţa este de necuprins, căci bătrânul scriitor merge la nuntă având permanent în preajma sa un agent al Siguranţei. Acesta a fost discret, drept pentru care Slavici s-a simţit dator să-i mulţumească: „Ei, bine! Dl Buzdugan nu era numai ministru, ci totodată şi om: ziua următoare la oara trei după-ameazăzi a venit un agent al Siguranţei şi m-a însoţit pân-acasă, ca să mă gătesc de nuntă. M-a însoţit apoi şi la biserică şi de acolo la casa unde urma să se ţie nunta, iar în ziua următoare, la oara şapte dimineaţa, m-a dus la Văcăreşti”[19]. Avea de ce să regrete autorul ordinea şi disciplina din spaţiul germanic...

O permisie, tot de la Văcăreşti, va descrie şi Arghezi. Colegul său de detenţie e unul dintre ziariştii încarceraţi şi primeşte dreptul de a părăsi puşcăria o zi. Lucrurile se desfăşoară asemănător, cu agenţii care-l însoţesc acasă, sunt omeniţi cu mâncare, tutun şi băutură, ba chiar trag un pui de somn! Spre deosebire de gazetarul ardelean, atenţia jurnalistului-poet se îndreaptă spre exterior, spre ceilalţi. Este extrem de evaziv cu ceea ce face şi ermetic cu ceea ce simte el. Înregistrează totul de parcă ar fi un observator neutru. Simţim implicarea însă din absurdul scenelor descrise. Pe de o parte, imaginarul poetic impune o dimensiune vibrantă lumii parcurse, iar, pe de altă parte, aceasta este obstrucţionată, dusă spre caricatural. Nu doar că nu se opreşte asupra propriei persoane, dar privirea trece repede şi peste soţie. Se opreşte asupra unui ofiţer îngâmfat: „Scoborând din maşină cu însoţitorii, unul cu puşca încărcată şi celălalt beteag de un ochi, cu ochiul încreţiţ în jurul unei sfori de muci, am pus piciorul pe scara unei grefe de tribunal. Am găsit acolo pe nevastă-mea. Un locotenent în plină expresie de personalitate, ca legumele pe lângă care trecusem (anterior, scriitorul descrisese bogăţia de legume şi fructe dintr-o piaţă, n. n.), îşi expunea de la distanţă, frecându-şi coada mustăţilor, pozele plastice cu mâna pe şold, cu pieptul statuar, cu un dinte de aur, cu un zâmbet al bărbatului cu «fizic plăcut»”[20].

 

Gazetari între arme

Ziaristul ardelean face parte dintr-un şir lung de oameni cu conştiinţă, care au suferit pentru ideile lor. Au avut de îndurat răzbunarea cercurilor politice, influente în cele juridice, pentru convingeri, pentru credinţe, nu pentru  crime în sine, deoarece ei nici nu au tâlhărit, nici nu au violat, nici nu au dat în cap la nimeni. Doar au crezut că lumea poate fi altfel, că societatea poate fi condusă diferit şi eficient, că sunt destule lucruri ce pot fi făcute în folosul celor mulţi. Şi au mai crezut că pot critica, că pot spune lucrilor pe nume. Or, aceasta este esenţa jurnalismului încă de la primele sale manifestări.

Slavici evocă în Închisorile mele faptul că este dus la judecată între puşti, de militari cu baioneta la armă. Imediat se recompune în minte imaginea lui Grigore Alexandrescu, poetul arestat, cu soldat cu baioneta la puşcă păzindu-i uşa. Apoi vine evocarea făcută de  Tudor Arghezi, surprinzând acelaşi sistem represiv şi repetitiv. E contemporanul lui Slavici la Văcăreşti. Au colaborat la gazete de dinainte de Primul Război Mondial şi la cele din timpul ocupaţiei germane la Bucureşti. Parcursul este identic şi în universul carceral: „Am fost în tine un locuitor supărător şi m-ai trimis între puşti, cu ordinul ca să mă gândesc la trecutul meu ca la o greşeală şi la visurile mele, ce te priveau, ca la o crimă”. Reproşul este făcut chiar Bucureştiului, oraşul în sine, dar nu cel cu clădiri şi şosele, ci oamenilor şi instituţiilor ce-l compun. Poetul, dar şi marele gazetar Arghezi, denunţă, aşa cum o făcea şi ziaristul ardelean, arestarea conştiinţei. Poarta neagră, volumul de memorialistică al poetului, din vremea cât s-a aflat la Văcăreşti, e o oglindă pentru Închisorile mele. În alt stil şi cu o altă abordare, Arghezi denunţă, la fel de direct, actul brutal de a aresta idei, de a-l face pe jurnalist să creadă că a greşit când a gândit ce a gândit. Nu Arghezi stă în celulă, spune acesta, ci ideile sale despre ceea ce credea el că trebuie să fie Capitala Regatului.

Să nu ne lăsăm amăgiţi de fraza colorată şi eliptică în acelaşi timp. Textul vibrează, iar sub carnea cuvintelor sclipesc cărări de iad, căci, continuându-şi denunţul tăios, Arghezi e necruţător: „M-ai zidit aci, unde-ţi trimiţi escrocii, hoţii de buzunare, spărgătorii şi bandiţii, lângă cimitirul unde-ţi trimiţi dricurile ca nişte caleşti de mireasă, în vecinătatea casei unde-ţi trimiţi nebunii; m-ai zidit în regiunea ta deşartă, în infernul tău, ale cărei munci le-ai învecinat cu o pustietate”[21]. Acest fragment, din Preludiul la Poarta neagră, este cel mai consistent dintre cele în care autorul va face referiti la sine. Va descrie viaţa puşcăriaşilor şi a gardienilor de la Văcăreşti în 270 de pagini, dar despre el nu va vorbi decât sporadic, aproape din întâmplare. Este altfel decât la Slavici. Ardeleanul va raporta totul la persoana sa, la suferinţele şi acţiunile sale. Două abordări opuse, însă cu atât mai sugestive.

Mai târziu, într-un interviu luat în condiţii insolite de către Vasile Netea (derulat noaptea, la telefon!), Arghezi se va întoarce la Slavici, reuşind unul dintre portretele expresive ale gazetarului ardelean: „Era un om scurt şi dur ca un buzdugan. Fruntea lui înaltă şi brăzdată ca a lui Goethe se ridica din nişte sprâncene mari, aspre şi ţepoase. Cheresteaua solidă aparţinea rădăcinii stâncoase pe care o dă piatra ardeleană”[22].

Ziaristul ardelean rămâne fidel ideilor sale şi după ce iese din puşcărie. Ba chiar consideră că a fost închis degeaba. Vina nu şi-o va recunoaşte niciodată. Fiind vorba de articole de presă, va cere chiar să i se dea satisfacţie pentru că a fost târât în proces şi pus după gratii. Simţim că omul Slavici este slăbit de boală şi de trecerea timpului, dar fermitatea în susţinerea principiilor este şi mai accentuată. Lucian Boia va nota despre acestă perioadă şi va aşeza lucrurile în geografia sa publicistică: „Dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată uşor un deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un «surplus de caracter». Timpurile se pot schimba, el nu se schimbă, cu niciun preţ”[23].

Continuă să scrie după ce este pus în liberate şi oferă sugestii despre organizarea noului stat. Întâlnim acum idei mai vechi, însă nu doar puse într-o formă nouă, ci şi bine argumentate, aduse la zi. Oferă un alt model de dezvoltare a societăţii româneşti. Nu va fi urmat, dar dezbaterile generate se vor prelungi şi în prezent. Una dintre idei este cea de federalizare a statului. Este susţinută autonomia noilor provincii înglobate: Ardealul, Banatul, Basarabia, Bucovina. Susţine pertinent că acestea au o istori proprie şi că sunt caracterizate de elemente specifice. Nu se aseamănă nici între ele, nici cu Regatul: „Ţară autonomă a fost atâta timp şi Banatul Timişorii, unde iar sunt împregiurări nepotrivite cu cele din Ardeal ori de peste Murăş. De ce să nu fie autonom acum, după ce a scăpat de jugul secular? Cel puţin ca stare de tranziţie e apropiată de mintea omenească organizaţiunea federativă în frunte cu România eliberatoare”[24]. Şi într-un stat federal Bucureştiul ar fi rămas elementul ordonator... De ce solicită Slavici această departajare? Răspunsul reliefează o altă ideea constantă a sa: degradarea vieţii în provinciile noi, prin preluarea unor modele nesănătoase (corupţie, lene, proastă organizare...) din Regat: „Asta da, când ai însă o armată comandată de ofiţeri bine plătiţi, un budget de miliarde şi fel de fel de afaceri mănoase, e şi mai comod, şi mai uşor să bagi pe basarabeni şi pe bănăţeni, pe bucovineni şi pe crişeni în aceeaşi căldare, să le pui căluş celor ce se plâng, să-i strângi în chingi pe cei ce nu se supun, să mângâi pe unii şi să asupreşti pe alţii, să faci «în numele naţiunii» (s. a.) ceea ce în adevăr îi este urgisit naţiunii îndrumate din fire spre cea mai largă toleranţă”[25]. Supunerea se faci deci prin instituţii, prin forţă poliţienească, nu prin acceptarea unor principii democratice...

 

Spion şi fantic naţionalist...

Cât de departe se află faţă de ceea ce exprimase cu aproape patru decenii înainte, după Războiul de Independenţă, când, într-un fel de concluzie la Soll şi Haben, declara: „Cei drept, sunt român de peste Carpaţi şi aşa, cu deosebire în chestiunile de interes naţional, mai stăruitor şi mai consecvent decât fraţii mei din România. Poate că ei au dreptate, Ştiu însă un lucru: că voind să iau parte la lucrarea începută pentru reîmpământenirea vieţii româneşti, a trebuit să-mi părăsesc ţara, fraţi, surori şi rudenii, să-mi părăsesc prietenii şi scumpele visuri de tinereţe şi să vin aici, unde lucrarea începută poate urma”[26]. Şi acum, ca şi în alte rânduri, atunci când invocă „patria”, Slavici numeşte „ţară” pe cea în care s-a născut şi şi-a petrecut copilăria sau tinereţea, adică Austro-Ungaria...

Delimitările sunt sunt greu de făcut în contextul epocii. Sunt poziţii inflamate de realităţile acelui prezent, sunt fierbinţi, greu de analizat la rece. Unele demersuri au mobiluri propagandistice ascunse, căci doar mai târziu vom afla (doar despre unele!) că au existat planuri ascunse, manuale de intervenţie şi manipulare coerente. Istoricul Ioan Bulei aminteşte volumul A magyarországi románok (Românii din Ungaria), avându-l ca autor pe Huszár Antal, traducător în Ministerul de Interne de la Budapesta. Huszár, originar din Beiuş (Bihor), cunoscător al limbii române,  a adunat contribuţii ale altor persoane şi a redactat această lucrare, veritabil ghid pentru serviciile secrete şi pentru membrii guvernului[27]. Aceasta era „patria” descrisă de Slavici, cel care era considerat în manualul lui Huszár „cel mai fanatic duşman al statului ungar şi al naţiunii maghiare”.

Se va fi schimbat gazetarul atât de mult în convingeri într-un deceniu, când îşi va promova ideile în Ziua şi Gazeta Bucureştilor, încât să fie judecat şi închis, în 1919, de români? Nu mai era fanatic antimaghiar, ci fanatic antiromân în doar 10-12 ani? Acuzarea întocmită de comisarul regal Niculescu-Bolintin aşa îl va cataloga... Acelaşi Ioan Bulei va consemna şi un rol pozitiv, pentru România Mare, jucat de cartea A magyarországi románok. Un exemplar din cele doar 25 de bucăţi tipărite a ajuns la Roman Ciorogariu: „Acesta a dat cartea spre folosinţa Comisiei de delimitare a graniţelor din vest, care-şi avea atunci reşedinţa la Oradea. Comisia a folosit-o în combaterea unor argumente ale Comisiei similare maghiare”[28]. Nu ar fi putut putut Roman Ciorogariu să o prezinte ca probă şi în Procesul ziariştilor? Mai ales că a fost prieten cu Slavici... Au fost şi parteneri de afaceri, dar să fi contat atât de mult disputele financiare pentru împrumuturile luate de Slavici, când cu aventura cu stabilimentul balnear de la Buşteni? Mai mult, în 1907, semnase alături de Slavici convenţia de la Găiceana, prin care se stabilea luarea legăturii cu reprezentanţii Partidului Maghiar al Muncii. În memorii, Ciorogariu chiar va prezenta aspecte din zbaterile anului 1919, când din Parlament se vedea închisoarea Văcăreşti, iar mulţi aleşi ai neamului oftau la gândul că Slavici era deţinut acolo. Sfâşierea aceasta între „patrii” şi „ţări” e o realitate la Slavici.

Geografia sa publicistică se va vedea alimentată şi de alte suferinţe. Şi austriecii vor fi cu ochii pe el. Un cercetător ne dă o imagine de pe harta umăriririi sale: „Bănuit de agitaţie este şi Ioan Slavici, din Világos, comitatul Arad, 36-38 de ani, din 1874 în România, publicist, scriitor şi profesor la Elena Doamna. Deţine circa 40.000 de franci avere şi este prieten cu Maiorescu. Cu toate acestea, a fost redactor la Timpul. Tendinţa sa este eliberarea românilor din Ardeal şi Banat”. Datele figurau într-un raport înaintat de un agent baronului von Teschenberg la biroul său de la Viena[29]. În septembrie 1916, Slavici chiar era declarat nepericulos de către comisia specială înfiinţată la Ministerul de Război de la Bucureşti, considerându-se că nu se încadrează în prevederile legii spionajului...

Un apărător tenace va avea gazetarul ardelean în Elisa Brătianu, nimeni alta decât soţia premierului I. I. C. Brătianu, marele prigonitor al lui Slavici! În notele de jurnal, Elisa Brătianu, fostă elevă a scriitorului şi jurnalistului, va arăta că s-a gândit la el chiar în ziua Armistiţiului, pe când era la Iaşi, şi că a refuzat mereu să creadă în acuzele de trădare ce i s-au adus![30].

 



[1] În Vasile Mangra, Corespondenţă, II, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007, p. 265.

[2] Ibidem. Prin „lucrare”, gazetarul înţelege întreaga activitate, nu doar un articol de ziar sau o bucată literară.

[3] Lumina, II, nr. 70, 8 (20) noiembrie 1873.

[4]Vezi şi Dimitrie  Vatamaniuc,  Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 161.

[5] Ioan Slavici, Încă o rază de lumină, V, nr. 92, 22 aprilie (4 mai) 1888.

[6] D. Vatamaniuc, op. cit. pp. 90-92.

[7] George Cipăianu, Vicenţiu Babeş, Ed. Facla, Timişoara, 1980, p. 47.

[8] În Vasile Mangra, op. cit., p. 283.

[9] Cornel Ungureanu, Geografia literară, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2002, p. 50.

[10] Ioan Slavici, op. cit., p. 32.

[11] Idem, p. 37.

[12] În Vasile Mangra, op. cit., p. 347.

[13] Lucian Boia, „Germanofilii”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 69.

[14] În Scrisori către Ioan Bianu, IV, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. 366.

[15] Zbuciumări politice la românii din Ungaria, reeditat în Opere, VIII, Academia Română şi univers enciclopedic, Bucureşti, 2007, pp. 427-428.

[16] Îmbrânceli istorice, Ziua, I, 24 februarie (9) marie 1915.

[17] Ioan Slavici, op. cit., p. 122.

[18] Idem, p. 127.

[19] Idem, p. 174.

[20] Tudor Arghezi, Poarta neagră, în Scrieri 13, Proze, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 60.

[21] Idem, p. 7.

[22] În Vasile Netea, Interviuri literare, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 126.

[23] Lucian Boia, op. cit., p. 306.

[24] Ioan Slavici, op. cit.,  pp. 206-207.

[25] Idem, p. 207.

[26] Ioan Slavici, Soll şi Haben, în Primele şi ultimele, Ed. Curtea veche Bucureşti, 2000, p. 75.

[27] Ioan Bulei, Viaţa în vremea lui Carol I, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005, pp. 138-139.

[28] Ibidem.

[29] Mircea Herman, în Cumidava, nr. 10, 1977.

[30] A se vedea şi interesanta trecere în revistă făcută de Ileana Florea, în Ioan Slavici – un spirit european, Studii de ştiinţă şi cultură, IV, nr. 4 (15), decembrie 2008.

Vizualizări: 192

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor