Sala Inregistrarilor - aflata sub Marea Piramida din Egipt in legatura cu Sala Proiectiilor din Masivul Bucegi !
Imediat dupa Marea Descoperire din Masivul Bucegi, din august 2003, americanii pregateau deja o expeditie printr-unul dintre cele trei tuneluri ce pleaca din interiorul Masivului Bucegi. Expeditia a avut loc intre octombrie 2003 si iulie 2004, fiind formata din 16 oameni (6 americani si 10 romani). Dupa efectuarea expeditiei acestia au ajuns tocmai intr-o camera, numita "Camera Oculta", care era "plantata" la 260 m adancime sub Marea Piramida. Nu exista nicio alta cale de acces catre acea Camera decat cea prin tunelul virtual indigo.
Tunelul virtual indigo, este descris ca fiind unul special. In primul rand termenul de "virtual", ar trebui sa ne ridice multe semne de intrebare, pentru ca el, exista, cand este activat, te poti deplasa efectiv prin el, dar dupa ce il deconectezi din Bucegi, el dispare pur si simplu. Dupa ce echipa stiintifica americana, a reusit sa seteze parametrii de acces in tunel, el imediat a luat forma fizica. Interesant mai este de adaugat faptul ca dupa ce dispare, cand reapare, revine la forma initiala, demonstrand in acelasi timp ca este o "memorie" care inregistreaza orice modificare.
Chiar si pentru americani este greu de inteles cum au putut crea asa ceva, diferit fata de toate cele trei tuneluri. Se poate specula folosirea cristalelor de cuart sau a altor tipuri de cristale inca necunoscute, pentru ca stim bine, lumea antica si tot ce tine de aceste aspecte, aveau la baza, nimic altceva decat cristalele ori stiinta moderna a demonstrat ca ele desi sint niste fiinte vii, energia pe care o pot stoca si ulterior, genera, este imensa.
In acea Camera Oculta, au descoperit un dispozitiv de calatorit in timp, la nivel de constiinta, nu cu corpul fizic. Alaturi de acest artefact, au mai fost descoperite sute de tablite, care proiectau holograme cu informatii din istoria omenirii (stiintifice, religioase, geologice, cosmologice etc.) O parte din ele au fost transferate in SUA pentru cercetari mult mai amanuntite.
Plecarea in Bucegi !
Dimineaţa, când am coborât în sala de instructaj, am fost îndrumat spre helioportul de afară, unde lângă un elicopter de dimensiuni mari am văzut trei bărbaţi tineri care discutau. Alături erau câteva lăzi speciale de serviciu ale armatei, precum şi alte genţi, obiecte şi aparate a căror folosinţă nu am putut să o identific. Am înţeles că acela era echipamentul expediţiei în care trebuia să plecăm. După saluturile amabile pe care le-am schimbat, mi-am dat seama că doi dintre ei erau americani, iar cel de-al treilea era român. Un calcul simplu mi-a arătat că, dacă nu intervenea modificări, expediţia noastră avea să fie formată din cinci per¬soane, incluzându-mă pe mine şi pe Cezar, care era conducătorul ei. Unul dintre cei doi străini era ofiţer profesionist în Marina Americană, având gradul de locotenent; celălalt era un civil care mi s-a recomandat cu numele de Aiden şi, ca să fiu sincer, prezenţa lui m-a contrariat puţin. Era un tip de statură medie, cu părul şaten spre blond, dezordonat şi cu privirea neas¬tâmpărată; m-a frapat în special pentru că era destul de slab şi mai mereu agitat. Nu-i înţelegeam rolul în acea expediţie, dar bănuiam că voi primi ulterior unele lămuriri de la Cezar. A treia persoană era locotenentul Nicoară, ofiţer, care după câte am înţeles mai târziu era considerat unul dintre oamenii de bază ai acelui serviciu secret.
Americanul s-a recomandat cu numele Trujo; făcuse parte, ca şi locotenentul Nicoară, din coman¬doul primei expediţii prin tunel, care avusese loc cu doi ani înainte. Avea origini mexicane şi, pentru că stăpâ-neam bine limba spaniolă, i-am dat câteva replici în limba lui natală. Aceasta 1-a surprins în mod plăcut şi atmosfera a devenit imediat foarte prietenoasă.
Între timp, pilotul elicopterului venise cu nişte foi în mână din direcţia birourilor unde se afla şi Cezar, răsfoindu-le cu atenţie şi notând ceva. S-a urcat în aparatul de zbor şi curând am auzit primele mişcări ale rotorului, semn că mai era puţin timp până la decolare. Am văzut sosind patru soldaţi care au încărcat echipa¬mentul în cala încăpătoare a elicopterului, iar noi am urcat în compartimentul din spatele pilotului, pentru a ne feri de curentul puternic de aer care începuse deja să se formeze.
Zgomotul devenise destul de puternic, astfel încât nu ne mai puteam auzi decât ţipând unii la alţii. De aceea am preferat să aşteptăm tăcuţi venirea lui Cezar. După aproximativ două minute l-am văzut ieşind grăbit pe uşa clădirii în care îşi avea biroul, îndreptându-se spre elicopter. înalt, foarte bine făcut, inspira o senzaţie de extraordinară siguranţă şi stăpânire de sine. Am simţit atunci un val de afecţiune cum îmi inundă sufletul şi l-am îndreptat cu toată recunoştinţa către el. Eram conştient de faptul că des¬tinul mă legase prin nişte fire tainice de acest om şi eram decis să-1 ascult şi să-1 urmez oriunde mi-ar fi su¬gerat el. O experienţă de câţiva ani mi-a arătat cu pri¬sosinţă că era una dintre cele mai înţelepte persoane, iar probitatea, sinceritatea şi bunele lui intenţii făceau ca el să se bucure de cea mai mare încredere din partea celorlalţi. Toate aceste calităţi erau dublate de o forţă subtilă extraordinară, care putea fi sesizată aproape imediat atunci când el se afla în preajmă.
Adeseori m-am întrebat cum a fost posibil să ajungă singur la acest nivel de evoluţie spirituală şi de înţelegere a unor fine aspecte ale societăţii. Din cele ce îmi erau deja cunoscute, puteam să intuiesc faptul că aceasta s-a datorat în mare parte unor merite deosebite pe care el le-a dobândit în alte existenţe, acum fiind relativ uşor să progreseze destul de repede. Totuşi, aşa cum mi-a mărturisit odată, cheia succesului a fost mai ales perseverenţa în practica pe care şi-a impus-o, fără a se lăsa descurajat de insuccese. Atunci când totuşi simţea că apar astfel de gânduri, mi-a spus că nu se abandona niciodată lor, ci lupta şi mai mult pentru a-şi întări voinţa, concentrarea şi aspiraţia de a reuşi. Cel mai important aspect pe care mi 1-a sublini¬at a fost însă acela că şi-a focalizat mereu către Dumnezeu toate forţele sale lăuntrice şi s-a raportat neîncetat la tot ceea ce era mai pur, mai fin şi mai înalt în fiinţa lui.
Cuvintele pe care le-a rostit atunci mi-au rămas întipărite cu litere de foc în memorie, ca fiind cele mai semnificative: „Nu uita nicio clipă că în fiecare dintre noi este ascunsă atât înălţimea, cât şi profunzimea misterioasă a eternităţii, care ţi se va dezvălui imediat când vei avea viziunea reală a lucrurilor. Această idee m-a călăuzit mereu şi fără greş pe drumul corect, fără teama de a greşi. Şi îţi spun chiar mai mult decât atât: ea este singura care te poate face cu adevărat fericit." Îmi aduc aminte că, în neştiinţa mea, l-am întrebat atunci dacă nu cumva aces¬ta este totuşi apanajul doar al unor fiinţe alese şi foarte deosebite. Cezar mi-a explicat cu răbdare că aceasta reprezintă o idee profund greşită, care nu face decât să limiteze accesul omului la starea de fericire eternă spre care el tinde. „Fiecare fiinţă umană există, printre altele, pentru a îndeplini o funcţie care îi este specifică.
De cele mai multe ori, această funcţie nu este înţeleasă şi omul se pierde în hăţişul societăţii, uitând care este motivul principal pentru care el se află în viaţă. Cei care nu caută să cunoască într-adevăr cine sunt ei în realitate, se ,sinucid' în felul acesta în fiecare clipă. Nu poţi să-L cunoşti pe Dumnezeu, care este unic, decât dacă tu însuţi eşti dintr-o singură şi unică realitate. Pentru aceasta, fiecare dintre noi trebuie să devină una cu sine însuşi, adică să se contopească în inimă chiar cu şinele său. Toate celelalte care se petrec în lume şi în viaţă sunt doar aspecte secundare."
Mărturisesc că nu înţelesesem prea bine la acea vreme semnificaţia vorbelor lui, dar intuiam că în spatele lor se află totuşi un adevăr profund şi inson¬dabil cu mijloacele comune de percepţie sau analiză. Acum însă orizontul meu spiritual se lărgise conside¬rabil şi eram capabil să realizez, cel puţin teoretic, fap¬tul că aceasta era singura direcţie corectă pe care omul ar trebui sa meargă pentru a-şi echilibra viaţa şi a-şi găsi adevărata fericire, care este lăuntrică.
Profund cufundat în aceste amintiri şi reflecţii per¬sonale, am realizat cu întârziere că Cezar ajunsese lângă elicopter şi că îi făcuse semn pilotului să decoleze. S-a aşezat lângă mine şi mi-a înmânat o pereche de căşti speciale, antifonate, făcându-mi semn să mi le pun la urechi. Îşi puse şi el o pereche şi ime¬diat i-am putut auzi vocea, foarte clară pe fundalul zgo¬motului provocat de elicopter.
Căştile erau special con¬cepute pentru aşa ceva, având inclus un sistem intern de radio-amplificare cu o mică antenă. Cezar mi-a expli¬cat că făceau parte din dotarea americană care ne-a fost oferită, în baza parteneriatului încheiat cu doi ani în urmă. Acum puteam să vorbesc foarte simplu la braţul cu un microfon sensibil care îmi era lipit de zona gâtului, şi puteam folosi perioada de zbor pentru a afla de la Cezar unele detalii cu privire la expediţia noastră. Conform protocolului strict, nu fusesem înştiinţat despre nimic până în acel moment.
Mai întâi am aflat că Aiden este un expert, de fapt un geniu în domeniul computerelor şi mai ales al decriptărilor. Era angajatul permanent al Pentagonului şi viaţa lui se desfăşura exclusiv între zidurile şi pereţii diferitelor baze secrete de pe întreg cuprinsul globului, acolo unde interesele militare şi economice ale Statelor Unite o cereau. Eram uluit că această fiinţă umană putea să reziste la un asemenea ritm de viaţă şi mai ales în asemenea condiţii, dar privindu-1 mai atent am realizat că ea însăşi trăia parcă într-un univers aparte, cunoscut doar ei.
— A fost trimis de Pentagon pentru această misi¬une, în care trebuie făcute anumite măsurători spe¬ciale şi analize computerizate foarte complicate, ne-a lămurit Cezar. Ni s-a spus că este cea mai potrivită per-soană pentru a realiza aceasta. Ceilalţi doi sunt pentru asigurarea deplasării în cele mai bune condiţii şi pen¬tru situaţii neprevăzute.
— Şi eu ce rol am aici? am întrebat cu o anumită legitimitate şi în acelaşi timp destul de mirat.
— Oficial, în fişa deplasării te afli pe postul de con¬sultant pe probleme ezoterice şi aceasta nu e chiar departe de adevăr, ţinând cont de aportul tău în con¬tactarea doctorului Xien. În realitate însă am profitat de situaţia special creată pentru a cere prezenţa ta în echipă. Ştiu că aceasta te va ajuta mult în cele ce vei scrie şi crede-mă că vei fi foarte impresionat. După câteva ezitări „guvernamentale", am primit în cele din urmă aprobarea de la eşalonul superior. În fine, ţi-am spus că de fapt lucrurile sunt mult mai complicate, dar nu voi intra în detalii.
Sosise momentul în care pentru prima dată aveam să pătrund în zona care îmi fusese interzisă până atunci. M-am îndreptat împreună cu Aiden spre gura tunelului din stânga. Pe măsură ce mă apropiam de pătratul mare auriu pe suprafaţa căruia se ridica domul cu fanta de proiecţie holografică a imaginilor din trecutul omenirii, simţeam din ce în ce mai mult cum mi se pune un nod în gât de emoţie. Am încercat să mă stăpânesc, îmbărbătându-mă la gândul că în acea expe¬diţie aveam să fiu însoţit mereu de Cezar, despre care ştiam că avea experienţa şi înţelepciunea necesară pen¬tru a rezolva chiar şi cele mai dificile situaţii. Cu toate acestea, privind gura uriaşă a tunelului, care era luminată discret în interior de o lumină verde deschis, pu¬terile parcă mă părăseau şi în picioare îmi apăruse o stranie senzaţie de slăbiciune. Persoana de la consola de comandă din dreptul tunelului îi transmitea lui Cezar, care se afla la intrarea în marea cavitate subte¬rană supraveghind transportul ultimelor bagaje, unele date tehnice oarecum lipsite de înţeles pentru mine. Curând însă mi-am dat seama că ofiţerul american vor¬bea despre intensitatea unui câmp de deformare spaţio-temporală şi aceasta m-a pus într-adevăr pe gân¬duri. Am înaintat până la marginea de intrare în tunel, fiind prima dată când aveam accesul liber aici. Impresia cavităţii uriaşe în peretele muntelui era extra¬ordinară; aveam impresia că ameţesc, era ca şi cum o forţă enormă emana tainic din interiorul tunelului. Pentru a mai diminua din acest prim şoc, am privit înapoi spre sala gigantică, însă atenţia mi-a fost atrasă de o modificare a imaginii holografice din faţa consolei la care se afla ofiţerul american. Aceasta înfăţişa ima¬ginea din interiorul unei galerii şi mi-am dat seama imediat că era vorba despre tunelul prin care urma să călătorim. În interiorul galeriei puteam să observ un fel de „perdea" semitransparentă care vibra din ce în ce mai repede, luând forma unei pâlnii, având vârful paralel cu direcţia tunelului. În cele din urmă „pâlnia" s-a stabilizat, dar aspectul ei general sugera o pulsaţie rapidă. Apoi, brusc, distorsiunea a dispărut şi în spatele ei a apărut prelungirea tunelului.
— Şi pentru noi a fost o mare surpriză, mi-a confir¬mat Cezar uluirea. Imaginează-ţi ce miraţi am fost atunci când, pătrunzând în tunel pentru prima dată, am văzut că după cincisprezece metri el se întunecă brusc; chiar luminată puternic, „suprafaţa" neagră nu ne dădea nicio informaţie. Era un fel de „cod" pentru a pătrunde mai departe. De altfel, nu se putea ajunge nici la ea, datorită unei bariere energetice aflate la mică distanţă în faţă. Soluţia am primit-o însă repede, activând comenzile de pe consolă. Imaginile ne-au ară¬tat cum să setăm parametrii de acces. Apoi echipa ştiinţifică a înţeles repede că era vorba despre o distor¬siune spaţială generată în mod artificial. Normal, ne-am întrebat cu toţii de ce era necesar aşa ceva, dacă tot am ajuns până aici. Abia după un anumit timp s-a realizat faptul că cei care au construit acest ansamblu din interiorul muntelui foloseau o tehnică de călătorie prin tuneluri care ne este şi acum necunoscută. În spatele distorsiunii se află un sistem geometric de cristale de cuarţ extrem de pure, încastrate în materi¬alul izolator al tunelurilor. Vino să-ţi arăt.
Şi spunând acestea, Cezar porni înaintea mea prin tunel. Am inspirat adânc şi am păşit şi eu în interiorul lui. Am privit cu atenţie pereţii foarte înalţi şi boltiţi, care erau perfect finisaţi. Cred că lăţimea tunelului era de aproximativ şapte metri, iar înălţimea lui de zece metri. Materialul care tapeta pereţii părea asemănător cu cel din Marea Galerie, însă am observat că era mai lucios, iar culoarea sa era verzuie, fosforescentă. Dacă priveam direct materialul, aproape că nu puteam să-i observ detaliile; strălucea într-un fel aparte, făcând să „alunece" cumva privirea. Şovăitor, l-am urmat îndeaproape pe Cezar. Tunelul mergea în linie dreaptă cam şapte-opt metri, apoi urma o curbă spre stânga destul de strânsă, după care am văzut că el se întindea în faţă fără nicio altă deviere. Senzaţia pe care am încercat-o atunci m-a tulburat profund. Tunelul uriaş căpăta o altă culoare cam după opt-nouă metri de la curbură, devenind indigo-fosforescent. Apoi, mult mai în faţă, poate după câteva sute de metri, el se curba lin spre în jos, coborând în scoarţa terestră până când raza de curbură a devenit prea mare şi nu mai puteam să urmăresc traseul. Totul crea o asemenea senzaţie intensă de mister nepământean, încât aproape nimeni nu mai vorbea.
Ultimele bagaje erau aduse şi aranjate de câţiva militari în trei vehicule cu o formă aparte, care mi-au atras imediat atenţia. Însă chiar atunci, Cezar a început să-mi explice, arătându-mi zona de pe lateralele tunelului:
— Distorsiunea spaţială intervine cam în acest loc, îmi spuse el şi îmi indică o linie imaginară de la care vedeam că încep, ca nişte şanţuri săpate în materialul special, nişte modele geometrice în formă de romb.
În adânciturile respective erau nişte locaşuri spe¬ciale în care se aflau încastrate mai multe cristale mari, de culori diferite, dar foarte pure. Am sesizat că atât dispunerea lor pe marginile tunelului, cât şi formele geometrice în care erau încastrate erau perfect simetrice. După aprecierea mea, acest aranjament se întindea pe o lungime de aproximativ cinci metri şi el se afla exact în dreptul zonei de tranziţie de la culoarea verde pal a tunelului, la cea indigo fosforescent. M-am apropiat de cristale şi le-am privit cu atenţie. Erau egale ca mărime şi măsurau cam jumătate de metru înălţime şi doar vreo zece centimetri în lăţime. La vârf, ele se terminau într-o formă de tetraedru şi erau atât de pure, încât la cele de culoare galben pal aproape că puteam să văd prin ele. Am numărat câte douăsprezece cristale de fiecare parte şi am remarcat că deasupra lor, cam la jumătatea fiecărui perete lateral al tunelului, exista un şanţ, cu o lăţime de aproxi¬mativ cinci-şase centimetri, pe lungimea modelului format de cristale.
— În mod sigur, aici a existat ceva, poate un dispo¬zitiv suplimentar, însă nu avem nicio dovadă, nicio informaţie despre aceasta, a continuat Cezar să-mi explice. Este evident că reprezintă o zonă critică şi probabil că ea era folosită la propulsia prin tunel a acelor fiinţe care au construit ansamblul.
Aiden, care între timp se apropiase de noi, a spus:
— Configuraţia cristalelor îmi evocă un tip special de legătură atomică. Cred că ei foloseau altă metodă pentru deplasare decât cea clasică pe care o vom abor¬da noi.
Cezar 1-a aprobat:
— E adevărat, asta rezultă indirect şi din proiecţi¬ile holografice pe care ni le-au pus la dispoziţie, însă nicio imagine nu ne înfăţişează clar cum se petrecea aceasta. Nu înţeleg nici eu de ce s-au ocultat atât de mult. Oricum, distorsiunea spaţială avea un rol foarte important în acel proces, însă ei au creat pentru noi tunelul fizic.
— Da, e o tehnologie colosală, a intervenit Aiden în timp ce se uita cu atenţie la cristale. Aproape sigur recurgeau la un gen de teleportare sau cel puţin la călă¬toria în plan paralel. Probabil au considerat prea difi¬cil de explicat aceasta prin proiecţie holografică sau pur şi simplu poate că structura noastră psiho-fiziologică nu este încă adaptată şi potrivită pentru aşa ceva.
— Şi ne-au lăsat în schimb proiecţia fizică a tunelu¬lui, am concluzionat eu.
Aiden era puţin sceptic.
— Dacă e aşa, atunci care ar mai fi fost rostul distorsiunii spaţiale? Este evident că au undeva pe aici, poate în subteran, o sursă extraordinară de energie. Eu cred că odată cu stabilizarea distorsiunii, dimensi¬unea fizică a tunelului apare oarecum „alterată"; mergem prin tunel de aici înainte, dar cu toate acestea suntem, într-un fel, „pe lângă materie". În mod nor¬mal, la celălalt capăt ar trebui să fie un „convertor" analog cu cel de aici, adăugă el cu o voce mai slabă.
— Aşa este, spuse Cezar zâmbind. Echipa ştiinţifică a confirmat stranietatea tunelului indigo, în sensul că el are o consistenţă fizică, dar cu toate acestea nu trece efectiv prin pământ; e mai mult o replică „virtuală", dar perfect viabilă pentru călătorie. Nu înţelegem cum este posibil acest lucru, deşi ne slujim de el. Sunt încă multe enigme pe care nu le putem rezolva. De pildă, această situaţie este valabilă doar pentru acest tunel, care conduce sub platoul Gizeh, de lângă Cairo. Celelalte două tuneluri sunt săpate efectiv prin pământ către destinaţiile lor.
Un ofiţer român veni atunci lângă noi şi îi raportă lui Cezar că totul a fost încărcat în vehicule.
Cezar ne-a spus să ne pregătim de plecare, în timp ce el merse din nou în Sala Proiecţiilor pentru a da ultimele dispoziţii. M-am apropiat curios de cele trei maşini; erau mai mari decât vehiculele electrice cu care ne-am deplasat prin Marea Galerie şi aveau o altă formă, foarte aerodinamică. Spre deosebire de primele, aces¬tea aveau interiorul acoperit, iar în partea din spate erau plasate bagajele. Funcţionau tot pe bază de motoare electrice, însă acestea erau foarte puternice şi performante, ne-a asigurat Aiden, care cunoştea foarte bine tehnologia implicată în construcţia lor.
Cele trei vehicule erau aşezate în coloană, înaintea zonei cristalelor, şi semănau cu maşinile de cursă: botul lor era ascuţit şi foarte jos, în timp ce partea din spate era mult ridicată, în special pentru a permite depozitarea bagajelor.
Mi s-a explicat că această formă a vehiculului a fost proiectată de americani, imediat după ce a fost efectuată descoperirea complexului sub-teran din Bucegi, pentru a fi perfect adaptată condiţi¬ilor de deplasare prin tunel. Autovehiculul electric con¬stituia deja la acea vreme o premieră secretă a tehnolo¬giei militare americane, fiind folosit în alt scop. Dar cu adaptarea care a fost realizată, el este considerat acum cel mai performant mijloc de deplasare silenţioasă şi rapidă prin tunelurile subterane care pornesc din locaţia subterană din Bucegi. Caroseria era din fibră de carbon, iar pe partea din faţă exista o fantă destul de lată, având o cutie în spatele ei, care făcea corp comun cu caroseria.
— Este sistemul laser de ghidare, mi-a explicat locotenentul Trujo, intuind nedumerirea mea. Deoa¬rece suprafaţa este foarte lină şi fără denivelări, deplasarea poate fi în mare parte automatizată, per¬miţând să te odihneşti. Maşina este dotată cu pilot automat şi are implementat un computer de bord foarte puternic, care efectuează calculele pe baza infor-maţiilor primite.
În partea de sus, la mijloc, erau dispuse câte două proiectoare de lumină; deşi tunelul oferea propria lui luminozitate şi deşi în cea mai mare parte vehiculul cir¬cula pe pilot automat, totuşi mi s-a spus că experienţa călătoriei de acum doi ani a impus necesitatea mon¬tării acelor proiectoare de lumină albă. Intre timp, Cezar revenise lângă noi şi, prinzând din zbor subiec¬tul discuţiei, îmi oferi următoarele lămuriri:
— Acesta este un tunel foarte special. Lumina indi¬go creează în timp o stare de dedublare mentală, ceva asemănător cu momentul trecerii de la veghe la somn. Relaxarea psihică este prea mare şi atenţia tinde să devină receptivă mai ales către aspectele esenţiale ale existenţei. Cred că îţi dai seama că nu ne puteam per¬mite ca cei din echipă să-şi piardă vigilenţa. Au existat mici incidente, ce-i drept, minore, dar era clar că tre¬buia să modificăm ceva.
Spunând acestea, Cezar a dat semnalul de plecare. Distribuţia echipei noastre în vehicule era aceeaşi: eu cu Cezar în vehiculul din faţă, apoi urma Trujo şi cu Aiden şi, la sfârşit, locotenentul Nicoară. Ne-am luat rămas bun de la cei din Sala Proiecţiilor şi s-a transmis semnalul plecării la intrarea din munte a galeriei. Emoţionat, m-am suit în vehicul lângă Cezar. Habi¬taclul arăta aproape ca bordul unui avion modern.
Erau multe butoane, câteva display-uri mici şi o plat¬formă centrală cu un ecran mare şi complex prin struc¬tura datelor şi schemelor pe care le prezenta. Nu exista volan, ci acesta era înlocuit de o manşă de condus, la fel cu cea a avioanelor, doar că aceasta avea implemen¬tate pe ea nişte butoane pentru anumite comenzi. Atmosfera în interior era foarte plăcută. Afişajele aveau o culoare roşiatică-portocalie, iar în unele locuri mesajele aveau culoarea galbenă. De fapt, interiorul semăna mai mult cu o carlingă, deoarece accesul în vehicul se făcea prin ridicarea laterală a carcasei modu-lare. M-am aşezat comod în scaunul ergonomic, fiind surprins de spaţiul generos pe care îl aveam la dispo¬ziţie
Mai multe cititi pe larg aici -> http://www.departamentul-zero.ro/misterioasa-calatorie-a-ec….
Acelasi informatii, ni se confirma si dintr-o alta lucrare extraordinara numita "Transformari Planetare 2012-2030", scrisa de Sal Rachele, iar la pag. 75 ni se vorbeste despre Mareata Civilizatie a Egiptului:
"Thoth era o fiinta radiantă de lumina alb-albastră, un umanoid de culoare şi energie aşa cum ne puteţi vedea pe noi in tăramurile Înalte. A fost capabil sa-şi coboare gradat vibraţia, suficient de mult încât să comunice cu descendentii Atlantidei şi să-i Înveţe căile adevărului, colaborarii, armoniei şi ale matematicilor inalte. Aşa cum vor confirma multe dintre scrierile transmise prin "channel", Thoth a fost inginerul din spatele Marii Piramide. Acest dispozitiv servea mai multor scopuri, dar funcţiile sale principale erau de camera de inalţare şi controlor-reglalor.
Thoth şi grupul său au avut un succes satisfăcător în lucrul cu urmaşii
atlantilor in templele de iniţiere, in scopul accelerătii evoluţiei sufletului. Au fost construite multe cladiri de-a lungul malurilor Nilului. Din cei câteva mii de atlanti care se stabilisera in această zona, un procent semnificativ luat parte la activităţi legate de inăltare şi la iniţieri in Marea Piramidă. Pleiadienii de densitatea a 7-a au construit dispozitivul (n.ed. Marea Piramida) intr-un interval de timp de ordinul zilelor, folosind levitaţia şi tehnologia laser.
Camerele subterane de sub Platoul Gizeh erau deja locuite de cei care se
retrăsesera in subteran, in timpul conflagraliilor anterioare de pc Pământ. Pleiadienii, in colaborare cu aceste grupuri din subteran, au infiin!at Sala Inregistrarilor, la mai multe mii de picioare sub Marea Piramidă. Aceasta există astăzi in tărâmurile eterice mai Înalte ale Pamântului interior. Sfinxul a fost ridicat mai târziu de alt grup de egipteni, pentru a marca intrarea in portal. Marea Piramida a fost terminată aproximativ În anul 10.500 Î.Ch.
Abia în ultimii 20 de ani oamenii voştri de ştiinta au inceput să dateze corect Marea Piramidă. Păna de curând se presupunea ca acest dispozitiv era in legătură cu alte piramide care au fost construite (folosind munca
poporului egiptean) ca sa serveasca drept morminte pentru faraoni."
P.S. Multe surse pot sa confirme acelasi lucruri, iar atunci cand multe surse confirma "un zvon", el nu mai este zvon, ci adevar !
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !
Alătură-te reţelei reţeaua literară