ÎN AJUN DE RUSALII: ILUMINAŢI DE FLACĂRA DUHULUI. RECENZIE: VASILE MESAROŞ ANGHEL-CREŞTINI ŞI EVREI - SEMĂNĂTORUL, MAI 2010 (CEZARINA ADAMESCU),

ANALIZĂ CRITICĂ

ILUMINAŢI DE FLACĂRA DUHULUI - IUDEO-CREŞTINISMUL. INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREŞTINISMULUI TIMPURIU


VASILE MESAROŞ ANGHEL, Creştini şi evrei. Fapte, SEMĂNĂTORUL, Editura Online, mai 2010


Este ştiut, Istoria creştinismului şi în chip deosebit a Bisericii a constituit, încă de la primele începuturi, terenul de luptă ideologică în care s-au înfruntat diferite mentalităţi şi opinii, nu întotdeauna paşnice, nu întotdeauna cu discernământ pentru că, fiecare din adepţi, animat de fanatism şi de înverşunare împotriva celorlalte grupări religioase existente ori nou înfiinţate, consideră că doar religia practicată de ei înşişi este valabilă şi doar aceea duce la mântuire. Pe de altă parte, sistemele etico-morale practicate de orientalii de mai târziu, în special de buddhism, taoism ori şintoism, propovăduiau pacea, toleranţa şi înţelegerea între semeni, dar nu întotdeauna le practicau ei înşişi.
Apariţia în secolul VI a islamismului a conturat şi mai mult această luptă deschisă ori ocultă între adepţii creştinismului şi noile sisteme de viaţă, bazate pe asceză, pe un trai echilibrat şi pe cumpătare, dar nedându-se înapoi de la violenţe extreme.
Adepţii Legii lui Moise care nu au conceput niciodată să-şi schimbe învăţăturile date de Yahve prin Moise şi Profeţi, prin Tradiţie şi prin sistemul de prescripţii din Deuteronom şi Levitic, au văzut şi ei în noua Învăţătură a lui Isus, o primejdie şi au căutat să o înnăbuşe, ajungându-se astfel la conflicte surde ori deschise între iudei şi creştini.
Eseul documentar oferit de Vasile Mesaroş Anghel şi publicat recent la SEMĂNĂTORUL, Editura Online, este o veritabilă frescă a istoriei creştinismului timpuriu, cuprinzând o plajă largă de argumentări cu documente despre epoca apostolică şi post apostolică, mai precis, misionarismul itinerant pe care ucenicii lui Cristos l-au înfăptuit, nu numai în lumea iudeo-creştină, deja formată în timpul vieţii pământene a lui Isus, dar, mai ales, după Învirea şi Înălţarea Sa la Ceruri, cu accente pe Sărbătoarea Rusaliilor de la Ierusalim, când Duhul Sfânt s-a pogorât asupra mulţimilor care au început să desluşească, fiecare în limba sa, cuvintele lăsat moştenire de Învăţător şi s-au convertit, imediat după acest eveniment în număr de mii de oameni de toate neamurile, acesta constituind, de fapt, ACTUL DE NAŞTERE AL BISERICII PRIMARE CREŞTINE. Se pune accent pe călătoriile misionare ale Sfântului apostol Pavel şi ale ucenicilor săi, Luca, Timotei şi ceillalţi, dar şi călătoriile lui Petru la Roma, acolo unde avea să fie martirizat pentru Cristos.
Comunitatea primară recent constituită, deşi îşi avea sorgintea în vechea comunitate iudaică, conducându-se după Cele Zece Porunci, Torah şi Legile lui Moise, venea cu elemente noi aduse de Învăţătorul Isus, care spusese limpede că a venit ca să îmbunătăţească Legea şi nu s-o distrugă. Cu toate acestea, neîncrederea, noutatea absolută pe care o trăiau, teama înstăpânită printre noii adepţi ai învăţăturii lui Isus, că vor sfârşi precum Ioan Botezătorul ori precum Isus Cristos pe Cruce, Noul sistem de LEGI promulgat pe Muntele Fericirilor, care păreau paradoxale şi în contrasens cu ceea ce ei învăţaseră până atunci erau de natură să le îngreuneze lucrarea începută în chiar zilele de după Răstignire. Da, apostolii erau cu toţii într-o stare de confuzie, Învăţătorul lor murise precum tâlharii cei mari, pe crucea ruşinii, ei se împrăştiaseră ori se ascunseseră în Cenacol, trişti şi derutaţi precum cei doi ucenici care se îndreptau spre Emaus şi care nu L-au recunoscut pe Învăţător decât în clipa când Acesta a frânt pâinea la fel cum făcuse la Cina cea de Taină, cu puţin înainte de a fi vândut.
A fost nevoie de mai multe apariţii ale Învăţătorului, a fost nevoie ca Toma să-şi pună degetul în rana din coasta lui Isus, a fost nevoie ca Învăţătorul să mănânce cu ei peşte ca să priceapă că Acesta s-a ţinut de cuvânt şi a Înviat a treia zi, aşa cum spusese şi că va pleca de la ei în curând, dar nu-i va lăsa de tot singuri, ci le va trimite un Mângâietor care să fie cu ei până la sfârşitul veacurilor. Ceea ce se va întâmpla la cinzeci de zile de la moartea pe cruce, în ziua Cinzecimii, ori a Rusaliilor, când Duhul Sfânt pogoară sub formă de limbi de foc la Ierusalim asupra mulţimilor: „La sosirea Rusaliilor, toţi se aflau adunaţi într-un loc. Deodată se ridică din cer un vuiet, ca la venirea unui suflu de vânt puternic, şi umplu toată casa în care stăteau. Şi le apărură limbi ca de foc, ce se împărţeau şi se lăsau asupra unui fiecăruia dintre ei. Toţi fură umpluţi de Spirit Sfânt şi începură să vorbească alte limbi, după cum Spiritul Sfânt le dădea să cuvânte.
La Ierusalim locuiau Iudei evlavioşi de pe la toate naţiunile de sub cer. La ridicarea acestui vuiet mulţimea se adună şi rămase uluită, căci fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Erau uimiţi şi se mirau zicând: Toţi erau uimiţi, iar în nedumerirea lor ziceau unul către altul: Alţii însă ziceau în bătaie de joc: (Fapte, 2, 1-13).
De notat că Cinzeci de zile după Paşti Iudeii ţineau sărbătoare de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru terminarea secerişului. Pe timpul lui Isus Cristos o dată cu această sărbătoare se celebra aducere-aminte a Legii date de Dumnezeu pe muntele Sinai. Această sărbătoare aduna la Ierusalim evlavioşi veniţi din cele mai îndepărtate ţinuturi de peste hotarele Palestinei.
A fost nevoie de intervenţia lui Petru, el însuşi uimit de ceea ce se întâmpla, pentru că era ceva fără precedent, care, ridicând glasul le vorbi iudeilor din Ierusalim:
„Cetăţeni ai Iudeii şi voi toţi care locuiţi la Ierusalim, luaţi aminte la acest lucru şi ascultaţi cuvintele mele. Aceşti oameni nu sunt beţi, cum credeţi voi, căci este ora nouă dimineaţa. (literal: . Se ştie că prescripţiile Legii iudaice interziceau consumarea de băuturi alcoolice înaine de ora nouă dimineaţa - n.n.). Dimpotrivă, acesta este faptul prezis de profetul Ioel:
<Şi în zilele de pe urmă> - zice Dumnezeu -,
Soarele se va preface în întuneric, iar luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, mare şi strălucită. Şi oricine va chema numele Domnului se va mântui.>” (Fapte, 1,14-21).
În această epocă destul de tulbure, începe lupta evreilor creştini pentru Evanghelia lui Isus, luptă dusă în primul rând cu iudeii care nu voiau să renunţe la Torah şi la Legile lui Moise şi apoi, cu reprezentanţii ocupantului, cu romanii care se temeau că Învăţătura lui Isus se va extinde în asemenea măsură încât va concura cu sistemul de guvernământ de la Roma. O altă luptă surdă se dădea şi cu „neamurile”, neîncreştinate încă, dar care nu acceptau Noua Lege propovăduită de Isus, fiind devotaţi încă zeităţilor şi idolilor la care se închinau din strămoşi.
Autorul îşi începe intervenţia explicativă cu evenimentele ştiute din Faptele Apsotolilor descrise magistral cu talentul narativ al medicului Luca, ucenic devotat care l-a însoţit pe Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale misionare şi apoi a realizat o cronică amănunţită a acestor timpuri, precum şi a traseelor urmate de primii apostoli misionari. Evanghelia lăsată de Luca este o carte uimitoare prin precizia datelor istorico-geografice, dar şi prin tablourile zugrăvite cu amănunţime, ale Evangheliei copilăriei lui Isus, ale Evangheliei Mariei şi ale vieţii ascunse a lui Isus în casa din Nazaret, înainte de începerea Vieţii sale publice.
Organizarea primilor creştini în comunităţi spirituale nou înfiinţate, alcătuite din iudei proaspăt botezaţi şi astfel trecând în rândul celor care-I urmau Învăţătura lui Isus, munca, viaţa, credinţa lor comună, faptul că-şi puneau toate bunurile la dispoziţia celorlalţi şi că se întruneau în secret pentru „frângerea pâinii”, faptul că doreau să trăiască în pace şi armonie conform Noilor Legi propovăduite de Isus Cristos pe Munte, numite îndeobşte „Fericiri”, au făcut ca aceştia să-şi delimiteze poziţia şi să-şi descopere identitatea spirituală în foarte scurt timp.
Şi dacă evreii nu primeau încă, din inerţie, ori diverse motive, Noua Lege, apostolii s-au îndreptat, conform exemplului şi învăţăturilor Apostolului Pavel, către alte popoare, considerate păgâne, care au îmbrăţişat creştinismul în comunităţi distincte din Asia, Africa şi celelalte continente, pe unde Pavel a ajuns ori a trimis discipoli care să împrăştie Învăţătura lui Isus, prin exemplul propriu, prin convieţuirea laolaltă, prin epistole şi prin faptul că lăsau acolo ucenici să-i îndrume, până ce noile comunităţi erau închegate şi puteau să-şi desfăşoare viaţa fără alt ajutor. Noile comunităţi s-au adaptat din mers acestor învăţături, conform nivelului lor cultural, obiceiurilor şi tradiţiilor lor, dar având o structură omogenă, un fir roşu, constituit din principalele prescripţii ale lui Isus din Noua Lege propovăduită pe Munte. Era o Lege bazată pe Iubire, o Lege de har, deasupra deasuprelor tuturor Legilor de până atunci, înscrise pe tablele lui Moise ori impuse de zeităţile în care crezuseră din strămoşi. Şi mai ales, era bazată, nu pe favorurile făcute de Yahve doar poporului ales, ci destinată TUTUROR POPOARELOR. O religie universal valabilă care avea să cuprindă întreaga lume şi să dăinuie în timp, preţ de milenii, până la sfârşitul veacurilor.
Între istorie şi legendă, autorul întreprinde un periplu amplu şi pertinent prin viaţa comunităţilor nou apărute, luându-se pe urmele Apostolului Luca şi urmărind cu atenţie conflictul religios dintre evreii mozaici şi cei iudeo-creştini. Autorul îi realizează un portret fidel apostolului Luca, un fin analist „capabil a pune în evidenţă semnificaţia unor momente cruciale ale expansiunii primare a creştinismului”. Luca „Provenea dintr-o familie înstărită de evrei din Antiohia (actual în Siria). Era iniţiat în medicina sacră. Trece la creştinism sub oblăduirea rabinului Saul (apostolul Pavel), iniţiat la rândul său la Yeşiva rabinului Gamaliel cel Bătrân. Îl va urma pe Pavel în traseul misionar din Grecia şi la Roma”, dar autorul lucrării întreprinde şi o analiză a textului lucanian a cărui valoare esenţială rezidă din participarea nemijlocită a apostolului Luca la ultima parte a misionarismului apostolic al evreilor creştini.
Studiul lui Vasile Mesaroş Anghel este impregnat, în mod firesc de note de subsol şi beneficiază de o bibliografie amplă şi pertinentă. Bogata încărcătură informaţională care descrie viaţa şi preocupările primei comunităţi iudeo-creştine din zona Orientului Mijlociu şi spaţiul Mediteranean este deosebit de semnificativă în ceea ce priveşte înţelegerea fenomenului expansiunii creştinismului în primele secole ale erei noastre. Relatările indirecte privind activitatea apostolului Petru şi Filip, constituie dovezi peremptorii despre răspândirea creştinismului, ca şi descrierea mişcării evreilor Elenişti - Evreii elenizaţi (proveniţi din puternicele comunităţi evreieşti aflate în oraşele şi coloniile Greceşti; „unii dintre ei, precum Rabinul Saul având cetăţenie Romană), pe care apostolii îi hirotonisesc (diakonein – Faptele Apostolilor 6.1. , 6.3., 6.6.).” (La Evrei, apelativul ‘rabin’ era acordat unui iniţiat în tainele Legii Mozaice, capabil a instrui pe alţii în observanţa Mozaică - interpretarea textelor Legii).
Tot atunci are loc şi martiriul Sfântului diacon Ştefan, după care eleniştii se vor îndrepta spre coloniile greceşti din continent şi din insule, pe teritoriul Palestinei şi al Siriei, devenind misionari ai Evangheliei şi iniţiind prima expansiune a Bisericii creştine primare.
Dezvoltarea acestor comunităţi are loc în diferite etape şi trepte începând cu înfiinţarea Bisericii din Antiohia (Siria) - fapt ce a deschis drumul apostolilor creştini către comunităţile evreieşti din afara Iudeii. Sunt primiţi în rândul comunităţii nou create şi membrii altor neamuri printr-o evanghelizare continuă şi prin Botezul care constituia prima etapă a iniţierii creştine, „poarta vieţii în Duh” – aşa cum, îndeobşte a fost considerat.
Luca relatează cu lux de amănunte cum se desfăşura misionarismul apostolic al Sfântului Pavel şi al discipolilor săi, printre care şi el se număra, acesta constituind primul demers creştin prin locuri necunoscute, nu lipsite de primejdii şi capcane, aşa cum am arătat mai sus. Mesajul creştin se adresa deopotrivă, aşa cum subliniază Vasile Mesaroş Anghel, „evreilor prin comentarii ale textelor sfinte mozaice, grecilor prin reflecţii filozofice de natură eleusiană. Pentru toţi demersul apostolic evoca esenţa misterului creştin: un Mesia crucificat, mărturia Reînvierii lui şi apelul la conversiune prin actul Botezului Creştin şi taina Euharistiei”. Meritul acestui text este acela că: “redă prin mărturie directă conflictul religios dintre evreii mozaici şi cei de rit creştin; ramuri ale aceleiaşi religii monoteiste. Autorul relatează despre militantismul apostolului Pavel; mesajele sale adresate coreligionarilor mozaici cât şi ‘păgânilor’, cavalerilor romani şi justiţiei romane, până la nivelul împăratului (cezarului). Luca a lăsat o mărturie, scrisă antrenant, a unor fapte din perioada de început a creştinismului, în calitate de martor şi participant la făurirea ei”.
După ce oferă cheia textului Lucanian, bazată pe credinţa în Învierea lui Isus şi calitatea lui de Fiu al lui Dumnezeu; pe argumentele apostolilor în faţa oponenţilor de rit mozaic ce îi negau lui Isus calitatea de Mesia prevestit de profeţi, pe misionarismul apostolilor (fapte, predici, exemplu personal, actul în sine al convertirii prin botez); pe formele primare ale practicilor ritualului creştin dar şi accentul pe Iubire şi Iertarea divină, autorul lucrării subliniază drama dar şi biruinţa rabinului Saul, “devenit, prin convertire la Evanghelia lui Iisus, apostolul Pavel. În această decizie singulară a unui om, găsim drama evreilor convertiţi la alte religii, ce durează de două mii de ani.”
Autorul studiului vine cu precizări importante în ceea ce priveşte respectarea Legii Mozaice la primele comunităţi creştine, dar şi începând de la Conciliul din Ierusalim care “va consacra principiul ‘IERTĂRII DIVINE’ prin credinţa în Evanghelia lui Iisus. Va dispensa pe adeptul convertit la creştinism de ritualul circumiciziei (‘tăierea împrejur’) şi de respectarea ‘ad literam’ a severei observanţe mozaice. Lucru care nu era valabil însă pentru adepţii creştini evrei (ei respectau în totalitate vechile cutume halakice). Faptul astfel subliniat este momentul rupturii între cele două curente ale monoteismului evreu: cel mozaic şi cel creştin. Consecinţă a izgonirii ’fraţilor de către fraţi’, evreii creştini vor continua convertirea în rândul ‘popoarelor idolatre’; fenomen ce va fi continuat după secolul I de ne evrei timp de două mii de ani: în graniţele euro-asiatice, apoi pe întreg globul. Divergenţa de doctrină iniţială dar şi de natură socială, va duce la ruptura dintre evreii creştini şi cei mozaici apoi la diminuarea ponderii comunităţilor de evrei creştini. Peste aproximativ şapte sute de ani va apare monoteismul Islamic. Cu toate că nici Iisus nici profetul Mahomed nu l-au negat pe Moise, predecesorul lor, cei ce s-au erijat în ‘fideli’ urmaşi au construit URA pentru a împiedica IUBIREA. De ce... în adevăr numai Dumnezeu ştie! Poate că ecumenismul religios sub semnul unităţii în credinţa morală a existenţei prin ‘DIVINUL UNIC’, va dărui har în sufletul celor ce ne sunt păstori, de a depăşi mirajul pe care îl dă la un moment dat închistarea în A DEŢINE PUTEREA LUMEASCĂ”.
După aceste precizări, autorul intră în substanţa propriu-zisă a lucrării, bazată pe Faptele Apostolilor, cu precădere asupra momentului Pogorârii Sfântului Duh la Ierusalim (taina botezului prin spirit), relatată de Sfântul Apostol Pavel într-o epistolă către Teofil, amintind că Isus a desemnat locul Ierusalimului ca punct de plecare al creştinismului, precum şi enumerând principalele etape ale istoriei creştine şi rolul apostolilor.
“La cinzeci de zile după Paştele Patimilor şi Reînvierii lui Iisus un zgomot ca de furtună a înconjurat clădirea în care ei se aflau. Fenomene stranii aveau loc: ‘jeturi de foc’ ce se coborau peste creştetul fiecărui apostol. Harul Divin (în fapt Botezul prin Spirit) i-a cuprins. Efectul a fost observat de locuitorii cetăţii în zilele ce au urmat. Nu mică le-a fost mirarea atunci când fiecare din ei auzea cele spuse de apostoli privind ‘Vestea Reînvierii lui Iisus’ pe limba lui. Şi nu era de neânţeles: apostolii erau cunoscuţi ca pescari de meserie; oameni simpli, nicidecum instruiţi la şcolile de pe lîngă sinagogi. Mai mult: ei vorbeau despre Iisus în Elamită, Arabă, Partă. Predicau celor veniţi din Mesopotamia, Iudeea, Capadochia, Pontul Euxin, Libia, Roma. A urmat momentul în care Petru, înconjurat de ceilalţi unsprezece apostoli, combate zvonul răspândit de slujbaşii Templului : anume că harul acesta era rezultatul unei... beţii. În faţa mulţimii adunate în curtea Templului, aminteşte că predicaseră la nouă dimineaţa. Ori evreilor, practicanţi ai cultului mozaic, le este interzis a consuma înainte de slujba de dimineaţă băuturi de orice fel. Le explică ciudatul fenomen reluând cele transmise de Iisus pe Muntele Măslinilor :
‘Voi face ca în timpurile Meisanice, Spiritul meu să se coboare asupra trupurilor. Fii vor profetiza, tinerii vor avea viziuni, bătrâni vor avea gânduri. Eu voi coborî Spiritul Sfânt asupra celor devotaţi. Voi face să apară semne misterioase pe Cer şi jos, pe Pământ. Soarele se va schimba în tenebre şi Luna în sânge înainte să vină ziua lui Dumnezeu -- acea Mare Zi. Şi oricine va invoca Numele lui Dumnezeu, va fi salvat’. (Faptele Apostolilor 2.17.-21.).
Apoi le aminti celor prezenţi cum acest Trimis al Domnului, cu harul tămăduirii şi al adevăratei credinţe mozaice a fost crucificat de către cei de aceaşi etnie, fii ai lui Israel. Dar Hristos Nazriteanul a reînviat la fel cum regele David a avut viziunea propriei sale reînvieri. În tot acest demers era prezentantă revelaţia unui mit: REÎNVIEREA. La primii paşi ai Creştinismului, apostolii făceau referire la un concept ezoteric antic : reînvierea sufletului ca o consecinţă a trecerii sale printr-un lung şir de existenţe temporale, până la una din cele două posibilităţi : distrugerea (aneantizarea în Hades – Iad) sau trecerea într-un plan superior (numit Regatul lui Dumnezeu, Olimp, Rai, Nirvana, etc).
Autorul face legături între existenţa reală în istorie a Mântuitorului nostru Isus Cristos, a Misterului credinţei creştine: Moartea şi Învierea lui, şi miturile antice din textele ezoterice de acum nouă mii de ani: viziunea lui Hermes Trismegistu, a preoţilor templelor din Memphis şi teosofia indiană a lui Rama Krishna care împărtăşeau taina reînvierii spiritului într-un alt corp biologic, de-a lungul unui şir de existenţe, teorie contrară creştinismului care afirmă o existenţă unică într-un singur trup şi un singur suflet ce se desprinde şi se înalţă, părăsind trupul la sfârşitul vieţii fiecăruia.
Este interesant de remarcat că autorul, conform credinţei mozaice, îl consideră pe Isus Cristos un Profet: “Evanghelia lui Iisus va fi prima care va dezvălui misterul ezoteric al Reînvierii ca pilon al credinţei mozaice. Profetul a fost crucificat tocmai pentru că această moarte semnifica pentru iniţiaţii mozaici a duce la MOARTEA SUFLETULUI. Reapariţia în faţa discipolilor săi era o confirmare a misterului : ‘Cu moartea pe moarte călcând’. Se explică şi astfel tenacitatea şi virtutea cu care primii evrei creştini au depus mărturia Reînvierii lui Iisus, de cele mai multe ori cu preţul vieţii.”
Nu comentăm această credinţă a autorului, ci doar încercăm să discernem, din multitudinea de dovezi existente în istoria creştinismului, faptul că Isus Cristos este Dumnezeu adevărat, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul Dumnezeului celui Viu, care s-a dat morţii pe cruce pentru mântuirea păcatelor noastre. Şi faptul că Noul Testament este o prelungire şi o continuare a Vechiului Testament, dus de Cristos până la moartea Sa pe cruce şi la Învierea Sa a treia zi, este o dovadă în plus despre unitatea celor două Testamente, (Legăminte sau Legi).
„Apostolul Petru, în primele sale predici (ca şi Pavel ulterior în predicile ţinute în sinagogi, şi în scrisorile sale) susţinea unitatea între Evanghelia lui Iisus şi Vechiul Testament. A fost o încercare de a convinge preoţii mozaici să accepte mărturia Reînvierii ca probă a calităţii de Mesia pentru Iisus. Acest demers a fost întâmpinat cu intoleranţă nedisimulată până azi. Dar ‘Iubirea Divină’ şi speranţa în ‘Viaţa de Apoi’ îi va da forţă de a se extinde, prin urmaşii mărturisitori ‘păgâni’ pe tot mapamondul ».
Respectăm punctul de vedere al autorului ca şi diversitate a Aceluiaşi Adevăr. Dar autorul fixează în cadrul deja existent, limitele care existau în mentalitatea acelui timp, ceea ce făcea imposibil ajungerea la un consens, datorită condiţiilor obiective care se reflectau în viaţa categoriilor religioase de atunci : “Regatul Iudeu, ocupat de romani şi dezbinat în interiorul său, nu era un mediu propice pentru dezbateri teologice, ‘la rece’, având ca obiectiv găsirea unor linii de emergenţă între evrei : iniţiaţii mozaici şi creştini, din cauza a trei conflicte majore:
-CONFLICTUL NAŢIONAL. Poporul evreu s-a opus cu o ‘tenacitate sinucigaşă’ (afirmaţia împăratului Adrian) dominaţiei romane, prin dese revolte conduse de sicari sau ziloţi. O altă parte a societăţii evreieşti, cea înstărită, căuta un modus vivendi cu forţa de ocupaţie romană. S-a creat o sciziune internă între adepţii celor două căi. Un exemplu este conducătorul de oşti, evreul Iosef Ben Matitahu, care s-a predat romanilor fiindu-i numele şters din istoria poporului (ironia este că devine unul din cei mai citaţi istorici al vieţii Iudeii de atunci, sub numele roman Jhosefus Flavius). Dezbinarea din interiorul societăţii va duce în anul 135 la ocuparea Ierusalimului, izgonirea evreilor din oraş şi interdicţia de a se stabili în cetate, distrugerea clădirilor, ararea cu boi a terenului şi construirea unei urbe romane sub numele Aelia Capitolina (sec. II).
- CONFLICTUL CIVIC INTERN. El consta în degradarea societăţii civile evreieşti şi atomizarea solidarităţii civile pe criterii de avere. Rezultatul a fost un şir de revolte ale celor săraci, împotriva dărilor de natură administrativă care se suprapuneau peste tributul dat autorităţii romane. Pentru omul simplu venirea lui Mesia, întrupat de Iisus, a fost nu numai ecoul profeţiilor lui Moise, David sau Isaia, ci un mijloc de a exprima revolta în faţa aroganţei şi “dijmuirii” la care era supus de castele tribale şi administrative din Iudeea, de către autorităţi, speculanţi şi zarafi. Este aproape inutil să menţionăm că atunci, ca şi acum, aceste conflicte au generat o disfuncţionalitate internă şi o lipsă de unitate, abil folosită de romani în a menţine stăpânirea şi a desfinţa în final statul Iudeu.
-CONFLICTUL DOCTRINAR RELIGIOS. Existau la acel timp trei grupări cu interpretări diferite ale aspectelor teologice şi practice ale doctrinei religioase mozaice.”
În continuare, autorul evidenţiază categoriile principale de iudei din această perioadă: Saduceii (Tzadokim) – urmaşi ai ramurii conservatoare levite, care respectau Tora în litera ei, fără nici o abatere, Phariseii (Peruşim) – apropiaţi de problemele evreului de rând, care practicau învăţătura Torei în spiritul ei şi adaptarea flexibilă la realitatea concretă, (nu negau posibilitatea Reînvierii); Esenienii (Hasidim) - nucleul ezoteric al corpului de rabini, cu două mari centre de iniţiere – la Ein Gheddi şi Qumram în vecinătatea Mării Moarte şi Delta Nilului. Aveau un mod de organizare egalitaristă (trai şi bunuri în comun, întrajutorare frăţească, interzicerea activităţilor speculative, a comerţului, precum şi a armatei) – organizare ce va fi preluată de primele comunităţi creştine, indiferent de rit.
„Doctrina lor susţinea atât mitul Reînvierii cât şi existenţa de-a lungul timpului a mai mulţi trimişi (Mesia). Aceştia, în diverse momente ale ‘Războiului fiilor luminii asupra fiilor întunericului’, vin să aplice ‘Voinţa Divină’. Esenienii, Saduceii, Phariseii se constituiau în sfetnici ai ultimilor Regi Iudei” – spune Vasile Mesaroş Anghel.
În continuare autorul afirmă că luptele interne dintre aceste grupări (partide) au dus la destrămarea statului în 135.
“Realizarea ‘Statului Spiritual Israel’, prin structurarea sa doctrinară şi pragmatică, este iniţiată de rabinul Iohanan Ben Zakai, la Iasmina (70). Această structură organizatorică a permis supravieţuirea SPIRITUALĂ a comunităţilor disparate din diaspora evreiască (Galut). Congresul de la Basel din 1897 a fost începutul Reîntoarcerii. S-a finalizat în 1948 cu fundarea statului Eretz Israel. În nici una din aceste momente nu s-a admis ca un evreu să fie de confesiune creştină. Şi ca să fim corecţi… de nici o altă confesiune decât mozaică” - spune V. Mesaroş.
Şi totuşi, istoria creştinismului a dovedit convertirea atâtor evrei şi existenţa unor Ordine şi Congregaţii care au drept carismă chiar atragerea evreilor la creştinism.
Istoria primei comunităţi creştine care a luat naştere la Ierusalim, este marcată, pe de o parte de convertiri în masă, de respectarea ritualului Euharistic (frângerea pâinii) de punerea în comun a tuturor bunurilor materiale, precum şi de rugăciunile comunitare, dar, pe de altă parte de prigonirile la care au fost supuşi aceştia pentru credinţa lor şi naşterea primilor martiri pentru credinţa creştină.
Autorul studiului prezintă în continuare condiţiile care au dus la martiriul Sfântului diacon Ştefan, istoria Rabinului Saul şi convertirea lui pe drumul Damascului, alegerea celor şapte diaconi pentru a practica ritualul în limbile asimilate de evrei în alte teritorii. Datorită calităţilor sale dar şi a inspiraţiei divine, sfântul diacon Ştefan săvârşeşte multe vindecări şi propovăduieşte Învăţătura lui Isus, ceea ce îi atrage mânia mozaicilor extremişti, fapt ce duce la lapidarea lui, pe motiv că Ştefan a susţinut profeţia distrugerii Templului şi a dispariţiei statului iudeu, aducând astfel o blasfemie asupra lui Moise şi a lui Yahve.
Se ştie ce s-a petrecut, pentru că Evangheliile o menţionează. Ştefan este ucis cu pietre şi în clipa în care îşi dă duhul îi iartă pe ucigaşii săi, la fel cum făcuse Isus Cristos pe cruce, în timp ce rabinul Saul – devenit ulterior apostolul Pavel, păzea hainele ucigaşilor. Acesta a fost cel care a condus prigoana împotriva adepţilor noii credinţe.
Autorul subliniază şi urmările pe care le-au avut aceste atrocităţi săvârşite împotriva creştinilor: “Faptul că răstignirea lui Iisus şi lapidarea Sfântului diacon Ştefan au fost două crime oribile a ajuns până la Roma. Împăratul Tiberiu (14 – 37) îi ordonă lui Vitellius, legatul de Siria, să îi destitue pe reprezentantul Roman din Ierusalim (Pilat) şi pe Marele preot Caiafa. Tiberiu nu vedea nici un atentat la siguranţa statului în mişcarea generată de ‘un anumit profet evreu Christus’, care nu putea fi altceva decât un produs specific ambientului iudaic şi tolerat ca atare. În 35 el chiar propune senatului o lege prin care cultul creştin să fie declarat ‘licit’ (permis), dorind să împiedice ambiguitatea ce permitea ca răzbunările evreilor mozaici împotriva celor creştini să fie puse sub protecţia Legii Romane. Senatul însă dă verdictul ‘non licit esse Christianos’…”
Capitolul II al lucrării este dedicat Prigoanei între fraţi, şi aduce multe informaţii privind evanghelizarea printre evrei. Sunt evidenţiate unele situaţii iscate în ceea ce priveşte harurile primite, de care unii precum Simon Magicianul doresc să profite şi să le vândă pentru folosul propriu. Al doilea aspect este cel al lui Petru şi Ioan conform căruia, “Harul Credinţei se obţine prin Credinţă”. Un alt aspect ar fi cel conceptual, şi anume că Dumnezeu nu cere ofrande materiale, ci respectarea Spiritului Divin, a Celor Zece Porunci, prin credinţă şi căinţă.
Sunt date exemple din Evanghelie în care păgâni de toate naţiile, inclusiv romani, sunt botezaţi în noua religie şi aici trebuie adus exemplul centurionului Cornelius, împreună cu toată familia sa, care au fost botezaţi de Petru în Cezareea. La întrebarea: “Cine este poporul lui Dumnezeu?” – autorul studiului aduce o ipoteză, argumentată cu date concrete de acum 3000 de ani, din timpul lui Abraaham căruia Dumnezeu i-a cerut: “Să păzeşti legământul meu, tu şi sămânţa ta după tine tot ce este parte bărbătească între voi,(…) va trebui tăiat împrejur ‘ATÂT ROBUL NĂSCUT ÎN CASĂ CÂT ŞI CEL CUMPĂRAT’.
Unde s-a format prima oară ?
‘Semiţiei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul Eufrat’.
Deci ‘poporul lui Dumnezeu’ a început cu O FAMILIE, prin legământul încheiat de Abraaham cu Dumnezeu. Prima familie a lui Dumnezeu NU AVEA O COMPOZIŢIE ETNICĂ PUR EVREIASCĂ, incluzând şi pe robi. Aceştia au fost şi ei botezaţi prin circumcizie. Lui Moise îi va aduce Tabelele Legii (cele zece porunci). Moise va elabora în ‘Levitic’ legile sociale de organizare ale acestui popor. La 1300 de ani după Moise, apostolii vor stabili un nou concept al apartenenţei la ‘poporul lui Dumnezeu’, pentru ca acesta să cuprindă neamuri ‘până la marginea pământului’, aşa cum le-a cerut Iisus în ultima comuniune pe Muntele Măslinilor de lângă Ierusalim. Pavel va elabora în anii apostolatului, regulile şi ierarhia comunităţilor creştine. Peste 700 de ani Mahomed va aduce credinţa în Dumnezeul Unic fraţilor semiţi (vitregi) ai evreilor, Arabii.”
Interesant este şi faptul, relatat de apostolul Luca, legat de oprirea lui Pavel (de către o viziune nocturnă) de a predica creştinismul în arealul Asiei Mici (unde locuiau arabii), (...) Ceea ce confirmă ipoteza că poporul lui Dumnezeu devine Universal o dată cu lucrarea profetului Mahomed. Abraaham, Moise, Iisus sunt evreii, Timotei este Grecul, Cornelius este Romanul, Mahomed este Arabul… Popoarele nu sunt decât MATCA DIN CARE APAR ‘CEI ALEŞI’, de la simplii credincioşi până la cei iniţiaţi. TOŢI şi-au pus viaţa sub semnul credinţei în Dumnezeul unic. Fie că Numele Său este rostit : ‘Iahve ,Dumnezeu’ sau ‘Allah’. În fapt fiecare respectă PROPRIUL JURĂMÂNT ÎNCHEIAT CU DUMNEZEU »
Această ipoteză, conform afirmaţiilor autorului relevă faptul că poporul iudeu, primul format în adevărata credinţă, prin apostolatul evreilor creştini, deschide calea aderării altor neamuri la credinţa monoteistă.
În continuare sunt aduse date informative despre Conciliul din Ierusalim, care a reprezentat un moment culminant în disputa creată în sânul Bisericii din Ierusalim. « Unii susţineau că şi noii adepţi ne evrei trebuie să respecte cu stricteţe ritualul mozaic, ceilalţi optau pentru un număr minim de restricţii, având în vedere că populaţia din care proveneau noii adepţi nu aveau nici pregătirea nici antrenamentul din adolescenţă în acest sens”.
Sunt prezentate diferitele direcţii ale creştinismului şi tot atunci s-a întocmit Epistola Bisericii evreilor-creştini de la Ierusalim care trebuia adusă la cunoştinţă bisericilor creştine înfiinţate, scrisoare deosebit de importantă pentru că fixa unele prescripţii pentru cei noi convertiţi. “Epistola a marcat începutul sfârşitului Bisericii evreilor-creştini de la Ierusalim. Deja tetrarhul Irod Agripa I decapitase mişcarea prin arestarea capilor Bisericii de la Ierusalim, Iacob cel Mare şi Petru, în anul 42. În mod miraculos Petru a scăpat şi a părăsit Ierusalimul (Fapte 12.17). Iacob cel Mare a fost decapitat. Iacob cel Mic a preluat conducerea comunităţii. Decimaţi, izolaţi şi marginalizaţi de rabinii mozaici, evreii creştini se vor răspândi în comunităţile evreieşti de-a lungul întregului imperiu Roman în următoarea sută de ani. Vor suporta apoi neâncrederea şi intoleranţa unor creştini, ca fiind evrei, fii ai poporului ce l-a omorât pe Iisus.
Evreii creştini, ca şi comunitatăţile lor, vor dispărea din mesianismul creştin. Dialectica lui Dumnezeu ne confirmă nu o dată că orice destrămare conţine în germene o renaştere.”
Capitolul III se referă la Convertirea “păgânilor” de către evreii creştini şi în chip special, Convertirea rabinului Saul, născut în Tars, evreu de rang nobil din tribul lui Saul, om care a urmat Şcoala de Iniţiere Rabinică sub îndrumarea eruditului Gamaliel cel Bătrân şi a devenit membru de prim rang al Sanhedrinului (Sinedriului) din Marele Templu Mozaic. După ce ia parte nemijlocită la prigonirea evreilor trecuţi în , cere şi primeşte aprobarea Marelui Rabin Caiafa de a prigoni comunitatea creştină din Damasc. Şi se ştie ce s-a întâmplat pe Drumul Damascului.
Şi autorul explică mai departe: « Cele întâmplate la Damasc au şi o altă semnificaţie. Indiferent de natura explicabilului sau inexplicabilului în cele petrecute la Damasc nu se poate ignora că s-a produs o mutaţie adâncă în personalitatea unui rabin, îndelung instruit în tainele ezoteriei Scripturilor Mozaice ; a Legilor din Torah. Opţiunea lui Saul de a deveni misionar al Evangheliei lui Iisus, va avea un rol capital în evanghelizarea popoarelor ‘închinătoare la idoli’ din spaţiul mediteraneean în următorii treizeci de ani. Tăria de caracter a omului din tribul Saul, asociată cu energiile ezoterice investite, o dată cu Botezul prin Spiritul Sfânt, pentru a însănătoşi bolnavii ; harul său de orator şi organizator al formelor de cult creştin şi a ritualului din cadrul comunităţilor creştine pe care le va înfiinţa, vor deveni toate adevărate arme. Cu ele va înfrunta pe detractorii săi din propriul neam, pe administratorii imperiului Roman, dând SPERANŢĂ celor ce căutau un reazem sufletesc în faţa vicistitudinilor vieţii. De aceea, dimensiunea destinului său singular, modului în care cu ‘mâinile goale’ a înfruntat cele mai tari centre de putere religioasă (din Ierusalim, Antiohia, Atena, Roma) şi civilă din acea vreme, merită urmărită nu numai în plan apostolic, ci ca un exemplu al FORŢEI PE CARE O GENEREAZĂ LA O FIINŢĂ UMANĂ DĂRUIREA”.
Sunt aduse date de referinţă privind şi Evanghelizarea de la Roma, consemnate de Josefus Flavius. Apoi, autorul se referă la Prima evanghelizare a lui Petru în Cipru, Misiunile apostolice în Macedonia şi Grecia, Şcoala de iniţiere creştină de la Efes. Autorul caută semnificaţiile adânci ale acestei mişcări de încreştinare a păgânilor şi a iudeilor din primele veacuri de după Învierea lui Cristos.
Capitolul IV este destinat Rupturii din interiorul Comunităţii evreilor creştini de la Ierusalim, Procesul lui Pavel, aducerea lui la Roma.
În continuare Vasile Mesaroş Anghel prezintă un Breviar de fapte istorice privindu-i pe evrei şi pe creştini la Ierusalim, conform cu Faptele Apostolilor II, un fel de cronologie a evenimentelor începând cu anul 63, conducătorii iudei şi împăraţii romani care i-au prigonit pe creştini, continuând cu anii ocupaţiei bizantine din 284 când Conducerea Imperiului este împărţită între Diocleţian (de Apus) şi Maxenţiu (de Răsărit). Date de referinţă: 311 – La sfârşitul vieţii, imperatorul Galeriu decretează toleranţa religioasă pentru creştini, iar între 306-335 Constantin cel Mare – Imperator, îl învinge pe Maximus la Ponte Milvio (pe Tibru) sub semnul crucii lui Isus (crucea în şase colţuri).
În 325 are loc Conciliul ecumenic de la Niceea care defineşte criteriile de apartenenţă la , principalele articole de Crez:
“Acceptarea tezei fundamentale :
‘Fiul este Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, generat nu creat, consubstanţial cu Tatăl’.
Ordinea scaunelor episcopale : Roma, Alexandria, Antiohia;
Aria de jurisdicţie a episcopilor celor trei patriarhii.
Data Paştelui stabilită de comun acord (nu s-a respectat datorită diferenţelor de calendar între Orient şi Occident).
Celibatul clericilor (cu care nu vor putea locui decât mamele şi surorile).”
Sunt prezentate date importante din Anii ocupaţiei califilor (638-1099) – Expansiunea Arabă punându-şi amprenta pe locurile şi viaţa creştinilor. În anii ocupaţiei cruciaţilor (1099-1291) – luptele duse pentru eliberarea Mormântului Sfânt. Apoi autorul se referă la Anii ocupaţiei mamelucilor (1291-1516) “Mamelucii înving pe cruciaţi în bătălia de la Accra. Restabilesc regimul musulman pe sistemul de organizare autarhică. Astfel Palestina este izolată de regatele creştine. Este interzisă intrarea călugărilor creştini, de teamă că vor introduce o dată cu venirea lor perceptele inchiziţiei. Mamelucii permit întoarcerea Evreilor. Fenomenul se va amplifica după Salv Conductul dat de Vatican (1488) prin care evreii persecutaţi pentru credinţă de inchiziţie pot pleca în Palestina. Astfel va începe o mişcare umană de Reântoarcere a Evreilor în Palestina. Ea va dura, cu variaţii de intensitate, până în secolul XX. În schimb comunităţile creştine se vor diminua, menţinându-se mai mult pe teritoriul actualului Liban (Ritul Maronit). Dominaţia Mamelucă se termină o dată cu invazia otomană”.
Urmează anii Ocupaţiei Otomane (1516-1917) când trupele Imperiului Otoman ocupă Palestina şi Egiptul în urma bătăliei de la Debek.
Date importante aflăm şi despre Ocupaţia britanică – 1917-1948, între
“1939-1945 Holocaustul evreilor în Europa. Interdicţia emigraţiei de către britanici va mări enorm numărul victimelor. Apar organizaţii evreieşti care aduc ilegal grupuri de evrei în Israel şi organizează atentate la Ierusalim împotriva armatei Britanice”. Şi în sfârşit constituirea Statului Eretz Israel (1948). Sunt aduse date la zi despre situaţia statului evreu din punct de vedere religios: “la Ierusalim există o comunitate de Evrei creştini de circa 3.000 de oameni, provenită din căsătorii mixte. Nu este bine văzută de conaţionalii lor mozaici. Există deasemeni creştini de origine palestiniană (de rit maronit, ca şi creştinii din Liban), mai ales la Bethleem, Ramala, în Cisiordania.
În contemporaneitate există câteva curente pro creştinism de sorginte iudaică. Menţionez pe cel al Iudeilor Mesianici. Iudaismul Mesianic este o mişcare religioasă al cărei aderenţi susţin că Isus din Nazaret (cu numele evreiesc ‘Yeshua’) este, pe de o parte, Messia Evreilor reânviat, pe de alta parte având o origine divină. În 1993 erau 160.000 adepţi în Statele Unite şi 350.000 în lume. În 2003 existau circa 150 sinagogi Mesianice în Statele Unite şi cca 400 în lume. Evreii Mesianici practicanţi se consideră observanţi autentici ai Torei şi de formaţie Culturală Iudaică. Mesianismul Iudaic este considerat de Evreii de Rit Mozaic şi de multe rituri creştine ca fiind o formă de Creştinism. Mesianismul Iudaic s-a format în Sec. XIX.”
Un capitol aparte se referă la două personalităţi la care Vasile Mesaroş Anghel face referire: „Nicolae Bălan şi Alexandru Şafran – doi cavaleri ai Apocalipsei secolului XX” – „doi copii ai aceluiaşi popor: care au salvat 700.000 de suflete.”
Primul, Nicolae Bălan – preot creştin ortodox, participant activ la actul Unirii de la 1918, în anul 1942 este Episcop de Sibiu şi intim al Mareşalului Ion Antonescu iar cel de-al doilea, Alexandru Şafran – cel mai tânăr Mare Rabin al Comunităţilor Evreieşti din România în cea mai grea perioadă: Şoahul anilor ’30-’40 din secolul XX. În urma apelului Marelui Rabin Alexandru Şafran către episcopul Nicolae Bălan se împiedică deportarea acestui număr impresionant de evrei şi salvarea lor.
Aparent fără legătură cu subiectul în cauză, Vasile Mesaroş Anghel îi face un portret admirabil Papei Ioan al XXIII-lea, “Papa Buono”, care a ajutat populaţia evreiască printr-o multitudine de acţiuni.
Însuşi testamentul spiritual al Papei Ioan al XXIII-lea este o mărturie exemplară despre calitatea de creştin şi de Păstor al Bisericii Universale:
"M-am născut sărac, dar ca un copil al unor oameni cinstiţi şi modeşti şi sunt fericit să mor sărac, după ce am împărţit săracilor şi sfintei Biserici care m-a hrănit, ceea ce mi-a stat, de altfel, într-o foarte modestă măsură la dispoziţie în calitatea mea de preot şi episcop, în funcţie de cerinţele vieţii mele simple şi modeste. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest har al sărăciei, pe care încă din tinereţea mea l-am lăudat: ca preot al Preasfintei Inimi, o sărăcie adevărată. Ea mi-a dat tăria să nu cer niciodată nimic, nici post, nici bani, nici favoruri, nici pentru mine, nici pentru ai mei sau pentru prieteni” se confesa în faţa Domnului, Angelo Roncalli în adevărată tradiţie a Sfântului Francisc de Assisi, pe care l-a venerat.”
În final, autorul aduce o argumentaţie pentru lucrarea sa: “Am întocmit acesată documentare respectând o recomandare emisă acum 37 de ani de un manager indian: suficient de scurtă ca să trezească interesul, suficient de lungă să acopere esenţialul. Las celor care o vor lectura a decide dacă am reuşit sau nu. Îl dedic preoţilor: paroh Ioan Solomon, dr. Fabian Măriuţ (de la Parohia Romano - Catolică Popeşti Leordeni – Romania) pentru sprijin, înţelegerea şi răbdare.”

O lucrare interesantă, instructivă, care invită la toleranţă religioasă, la înţelegere şi pace în numele aceluiaşi Dumnezeu care ne susţine pe toţi, indiferent de religie, confesiune, rasă, cultură şi civilizaţie.
Un studiu amănunţit şi pertinent care poate fi de folos pentru înţelegerea celorlalte religii ori confesiuni, ce urmăresc ca scop final Iubirea de semeni – garanţia că vom face parte din aceeaşi Împărăţie veşnică, spre mântuirea sufletului nostru.


TEOLOG CEZARINA ADAMESCU,
22 MAI 2010 AJUNUL RUSALIILOR

Vizualizări: 44

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor