În braţele bunicului - Vreau să fiu şi eu...copil !

ÎN BRAŢELE BUNICULUI



Curtea, plină de salcâmi a bunicului, se umplu de o adiere diafană de primăvară. În aer se auzeau deja bondarii, care bâzâiau printre crengile pline de floare ale
copacilor. Gardul bunicului, înalt ca o fortăreaţă, păstra pe vârfuri, urmele
albe ale unei ninsori căzute fără veste, ca ultima răzbunare a unei ierni
trecute. Printre scândurile bătute rar, dar cu meşteşug, se putea vedea drumul,
plin deja de verdeaţă, din care ieşeau timide şi încă nedumerite pâlcuri de
floricele galbene sau roşii.


În curte, aşezat pe scăunelul lui făcut dintr-un butuc, bunicul zăreşte venind, ţopăind de bucurie, pe soarele lui – Ghiocel, nepoţelul cel drag şi scump. Era destul de departe dar, când
Ghiocel îl observă pe bunicul stând în curte, strigă cu putere multă:


— Buuuniicuuleeee!! se auzi glasul ca un ecou al lui Ghiocel. Eşti acasă?!


— Acasă sunt, dragul meu! Unde aş putea fi la ora asta, aşa de dimineaţă?


— Ajung acum, să nu pleci nicăieri, bunicule !


— Hai, vino la mine, soarele meu strălucitor, vino să te sărute tata moşul !


Intrând în curte cu viteza unui uragan, copilul sări direct în braţele bunicului, aproape răsturnându-l de pe scăunel.


Încet puiule, că doar nu dau turcii! Privind lung către copil, se miră din nou de frumuseţea sa. Avea părul blond şi des, în care soarele râdea în mii de sclipiri, parcă
stelele cerului căzuseră toate în părul lui. Obrajii
îi erau
plini de sănătate, cu bujori ca focul ce pârjoleşte. Deşi micuţ de vârstă, era
bine crescut, înalt şi bine legat. Dacă te strângea de mână, îl simţeai având
puterea unui…b
ărbat adevărat.


Bunicule, acum că te-am prins acasă, îmi spui şi mie o poveste ?


Dar e prea devreme iubitule, îţi voi spune mai târziu una !


Hai te rog, nu fi zgârcit cu vorbele, căci spuse de tine, sunt tare frumoase, promit! zise Ghiocel


Bine fiule, îţi voi spune nu una, ci mai multe poveşti, dar vreau să îmi promiţi ceva!


Orice, orice, dar numai porneşte o dată te rog, căsuţa cu poveşti !!!


Ghiocel, dragul meu, te rog frumos, ca după ce îţi voi spune povestea, să încerci să-mi spui ce ai înţeles tu! Să-mi spui care e morala ce se desprinde din fiecare poveste. E bine aşa, te învoieşti ?


Perfect, bunicule, dă-i drumul, nu mă mai ţine pe jar, te rog !


Dar, dragul moşului, oare nu eşti tu minunea mea, din zorii zilei? Şi dacă noi doi am sta de vorbă, ştii cum aş numi eu lucrul acesta?


Cum? Spune-mi, cum ? întrebă copilaşul.


DE VORBĂ CU O...MINUNE, puiul meu scump şi drag. Şi acum, vino…ÎN BRAŢELE BUNICULUI! Să fii numai ochi şi urechi ! Era odată, că de n-ar fi...nu s-ar povesti…



VREAU SĂ FIU ŞI EU...COPIL !


Era odată, că de n-ar fi...nu s-ar povesti…undeva nu foarte departe şi cândva, nu foarte demult, un sat frumos, aşa cum multe găseşti pe
harta ţării. Familiile care locuiau acolo erau în majoritate de români, dar în
sat era stabilită şi o familie de rromi. Locuiau undeva departe de centrul
satului, la marginea unui codru des şi îmbrăcat tot timpul în haine de
sărbătoare.


La casa rromilor trăiau doi oameni, cu nume de flori: Zambila şi Bujorel, care aveau un copil negricios numit Kalea, alintat de mama lui Kolorică. Era un copil frumos, cu tenul închis la culoare,
cu părul des şi ondulat care-i atârna pe umeri precum filele unei cărţi magice,
numite copilărie. Era mărunţel, avea mersul rar şi apăsat, iar în urma lui
creşteau florile mărunte ale gândurilor, purtate de aripile vântului şi udate
de roua dimineţilor.


Deşi era singura familie de rromi din sat, erau gospodari şi harnici, iar casa lor modestă sclipea de curăţenie. Erau oameni darnici şi generoşi şi deşi nu multă lume le trecea pragul, erau
ospitalieri şi bucuroşi să vadă că sunt şi ei, din când în când, aşezaţi în
rândul lumii. Aveau de toate, nu le lipsea nimic, însă averea lor cea mare erau:
o floricică nepreţuită numită Kalea şi grădina, plină de flori a mamei, în care
dacă intrai, erai deja în rai. Mama mai vindea din când în când flori, din
grădina ei scăldată de soare, iar Kalea era deseori numit în sat, cu ironie:
„fiul florăresei”.


Timpul trecea şi Kalea era deja mărişor. Pentru că locuia la marginea satului, ca să se poată juca cu ceilalţi copii, cobora în vale, spre centru. Copiii nu se prea jucau cu el şi deseori îl
porecleau, spunându-i că e negru, că are părul încurcat, că are mintea îngustă
şi câte şi mai câte, în aşa fel încât, Kalea începuse să evite copiii şi să
stea departe de jocurile lor. De multe ori, stătea cu urechea ciulită să audă
bătaia vântului, adierea parfumului florilor şi bucuria mieilor, care zburdau.
Dar, printre ele, răzbăteau din vale şi până aproape de sufletul lui micuţ şi
nedumerit, ca nişte clopoţei, glasurile pline de veselie ale copiilor gadjo,
care erau tare fericiţi. Era mâhnit în sufletul său, că nu putea să se joace cu
ei, să le dăruiască şi el din bucuria lui de copil. Şi nu de multe ori o
întreba, cu ochii plini de lacrimi pe mama lui cea zâmbitoare :


—Mamă, spune-mi şi mie, de ce pielea mea este neagră şi nu albă, ca şi a copiilor gadjo? De ce nu m-am născut şi eu alb ca untul, cu pielea ca de soare?


—Fiule, pielea copiilor gadjo are culoarea petalelor de trandafiri, albe şi parfumate, în bătaia vântului de primăvară ! spunea mama. Dar pielea ta e neagră, pentru că are culoarea
pământului bogat care ne creşte şi ne hrăneşte, cu roadele lui minunate. Şi
apoi, în pământul negru din grădini cresc trandafirii albi ca lumina, puiule !
E culoarea aurului negru care ştie să pună lumea în mişcare.


—Deci şi pielea mea e frumoasă, nu e aşa mamă?


—Sigur că da, copilul meu. Ai pielea cea mai frumoasă, pentru că: „pământul negru, face pâinea albă”.


—Dar mamă, ce are părul meu, de ce spun copiii că e încurcat? întreba copilul, plin de uimire.


—Copile, dar părul tău este des şi ondulat, ca aşchiile acelea desprinse din lemnul de mahon atunci când mâna măiastră a sculptorului le preschimbă în statui preţioase. Şi apoi toată lumea
le admiră, sublinie mama, cu duioşie în glas.


—Deci şi părul meu e frumos, mamă, nu-i aşa?


—Sigur că da, puiul meu, ai cel mai frumos păr din lume, bogat şi des, negru ca abanosul.


—Dar mamă, spune-mi de ce ochii mei sunt aşa de închişi la culoare şi nu au culoarea cerului, ca ai multor copii din sat?


—Pentru că ai tăi sunt ca ochii furtunii care coboară din înalt şi priveşte lumea de sus. Ei arată precum culoarea nopţii care coboară peste noi şi ne aduce pacea şi liniştea somnului. Ochii tăi
sunt înnoraţi ca zilele ploioase de toamnă care aduc peste lume roadele anotimpului
bogat.


—Deci şi ochii mei sunt frumoşi, mamă, nu-i aşa?


—Aşa e puiul meu cel drag, sunt cei mai frumoşi ochi din lume, pentru că eu văd în ei lucirile stelelor nopţii, ştii?


—Mamă, dar dacă toate câte le spui sunt adevărate, atunci eu sunt cel mai frumos copil din lume, aşa e?


—Aşa e dragul meu, eşti puiul meu cel dulce şi frumos şi nimeni nu se poate compara cu tine. Eşti frumos ca pământul negru ce creşte pe el florile albe, sau ca noaptea care coboară peste oameni, neştiind
să îi deosebească pe cei care sunt albi, de cei care sunt negri. Şi să mai ştii
un lucru de la mine, fiule : că suntem albi, sau suntem negri, sângele nostru e
la fel de roşu . Sufletul nostru nu are culoare, dar capătă culoarea gândurilor şi faptelor
noastre.
Şi dacă eşti negru, asta nu înseamnă că eşti altfel, sau mai
bine-zis, trebuie să lupţi pentru a le arăta că nu eşti altfel decât oricare
dintre ei!


—Aşa voi face, mamă ! Eşti dulce ca mierea, iar cuvintele tale îmi dau putere. Fără tine, mamă, n-aş fi înţeles niciodată aceste lucruri. Vreau să fiu şi eu un copil, să mă accepte copiii, aşa
cum sunt, pentru că am înţeles că nu sunt cu nimic diferit. Dar, promit că voi
fi un copil din aceia care învaţă carte şi despre care se spune că e isteţ, ca
gândul cel bun.


Şi din acea zi, Kolorea s-a pus pe învăţat, a mers la grădiniţă, la şcoală şi apoi mai departe. Se zvonise prin tot satul de „fiul florăresei” cel isteţ, care era acum printre primii din
clasă şi mulţi dintre copiii aceia, cu faţă de alb trandafir, încercau să se
apropie de el, cu mai mult respect şi cu mai multă îngăduinţă.


Peste ani, Kalea şi-a bucurat părinţii cu multe lucruri şi fapte bune. A terminat facultatea şi apoi, fiind şef de promoţie, i s-a propus să rămână ca asistent, în şcoala, căreia nu i-a adus
decât cinste şi respect. Mai târziu, pus să vorbească în faţa oamenilor, nu
uita niciodată să repete la infinit, în deschiderea oricărei întâlniri, vorba
cea dulce a mamei, care purta un mare adevăr în ea: „sufletul nu are culoare, dar
capătă culoarea gândurilor şi faptelor noastre”.


***


—Ei, dragul moşului, lăcrimezi sau mi se pare mie? spuse bunicul cu multă răbdare.


—Ei, nu bunicule, ţi se pare, dar mi-a fost foarte milă de Kalea. Mai ales că visul lui cel mai mare era unul simplu: vroia să fie şi el…un copil.


—Ei, Ghiocel, dar tu ai până şi numele plin de albul florilor şi tu eşti pentru mine cel mai frumos copil din lume, ştii asta, nu-i aşa?


—Bunicule, mă faci să roşesc ! Dar de ce contează aşa de mult în ochii oamenilor culoarea pielii sau a ochilor? Cu siguranţă oamenii văd mai întâi culoarea pielii şi apoi bunătatea sufletului,
nu-i aşa?


—Aşa e, bunicule, sufletul este cel care contează, cu adevărat. Cred că toţi oamenii trebuie trataţi cu respect, mai ales că în timp şi dintre copiii rromi s-au ridicat oameni, care
fac cinste numelui lor, scris cu mult sânge şi multă umilinţă.
Ştiu că
bunica povestea odată despre fraţii noştri rromi, că erau de fapt copiii cei
mulţi ai unui mare rajah indian, care detronat şi alungat de la palat, fu
obligat să ia calea exilului. Din cauza sărăciei, copii rajahului s-au
împrăştiat prin toată lumea, neavând o ţară doar a lor şi fiind supuşi de multe
ori la umilinţe dintre cele mai mari. Din ei s-au născut rromii, de multe ori
nedreptăţiţi şi astăzi.


—Ei bunicule, asta este o cu totul altă poveste, ţi-o spun, poate altă dată. Mai vrei acum o poveste, iubitul bunicului, mai ai răbdare?


—Sigur că da, bunicule, te rog ! spuse băieţelul cu vocea scăzută.


—Sigur că da, Ghiocelul meu ! Ascultă: Era odată, că de n-ar fi...nu s-ar povesti…


Stroia A. Gheorghe, "În braţele bunicului", volumul 2/4 ale lucrării "De vorbă cu ...o minune"(Poveşti pentru copii cuminţi), Brăila, ESIN, 2010


Vizualizări: 30

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de LAZAR ANTONIUS pe Iulie 1, 2010 la 1:58pm


Minunată această poveste şi cu multe învăţăminte despre toleranţă şi uman în general. Felicitări autorului. Iată am găsit pe blogul scriitorului şi coperta cărtii. Este minunată. Felictări Stroia Gheorghe. Bine că mai scrie câte cineva şi pentru copii.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor