În cursa pentru „vârful lanţului trofic“ (o specie temută de „prădători”…)

Să fie ei „ aleşii?”

…umbrele trecutului par a fi atât de pregnant reflectate în oglinda viitorului…
…să trăim în fiecare zi cu spaima întunericului?
…întuneric a fost la început… şi “mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă”.(La Steaua – Eminescu)
……………..
… întotdeauna va exista o prăpastie. Nimic nu e nou sub soare…
… şi prăpastia s-a adâncit tot mai mult, de când a fost “crucificată” credinţa într-o lume în care, iubirea faţă de “Om” ar fi adus “Paradisul” pe pământ.
… şi mai cred, deşi mi-aş dori să nu fie aşa, că nimeni nu va putea schimba această ” realitate „ atâta timp cât Pământul se va roti în jurul axei sale –
… lumină şi întuneric…
… speranţă şi îndoială…
… mereu pânda… capcana, răscrucea şi ” umbre” ce aşteaptă
hohotind – şi abisul în care – clipele îşi frâng aripile fragile…
………………
Privite îndeaproape, aceste “umbre” par a fi – asemenea unor
“specii temute de prădători”… prădători ce-au luat în stăpânire cele două maluri şi pândesc ( pândă îndelung exersată…) cu „ochi agil” - fundul prăpăstiei —
… prăpastie în care s-au prăvălit săracii, infirmii, visătorii
şi neobosiţii căutători de ” adevăruri” … ce-au lăsat pete de sânge pe florile miraculos răsărite pe ” câmpurile de luptă “ unde… doar vântul mai geme – ca o amintire!
… primii căzuţi… fără speranţa de a mai vedea lumina
bunăstării, ci doar întunericul cel mai de jos al sărăciei
… cei aflaţi pe buza prăpăstiei… agăţându-se de câte
o liană fragilă, căutând înfriguraţi “rădăcinile adevărului”.
Dar adevărul… este împărţit între “cele doua tabere” de prădători neobosiţi… care supraveghează atent “ecoul prăpăstiei” având grijă să “cureţe” din când în când orice ar “germina” şi s-ar înrădăcina - mai mult decât ar permite siguranţa celor două “tărâmuri” luate în stăpânire!
Din când în când… au loc “ciocniri” la suprafaţă - din care rezultă „resturi menajere” - care ajung în prăpastia „fără fund” a săracilor. Aceştia – învrăjbiţi şi flămânzi – cercetează atent – fiecare colţ al prăpăstiei în speranţa de a mai găsi ceva… uitând să mai privească spre „lumină” – spre zările albastre, spre un cer “mult prea mare şi mult prea înalt”… pentru o existenţă atât de umilă şi atât
de … efemeră…

… lumină – care străjuieşte liberă, regală, nestingherită –
această sumbră privelişte… aşteptând parcă - căutători însetaţi de adevăr pentru care - toate prăpăstiile pot avea partea lor luminoasă!
……………….
Din când în când „ni se pare” că suntem chemaţi din fundul prăpăstiei spre lumină…
… agăţându-ne de liane pline de spini – răspundem chemării…
… odată ajunşi la suprafaţă, „ni se cere” doar un lucru minor, şi anume – cu mâinile încă sângerând - să „mângâiem” noul nume al prădătorului…

Să fim noi… „alegătorii”?!
VALENTINA BECART

Vizualizări: 7

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Ion Burhan pe Iunie 2, 2009 la 6:56am
Desigur,doamna Valentina,gandul ca innotam in drumul catre Lumina printre atatea specii de pradatori, nu-i deloc senin dar sa nu uitam,LUMINA LUMINEAZA IN INTUNERIC SI INTUNERICUL NU A CUPRINS-O.Orice luminita,oricat ar fi de mica,umileste marile de intuneric din jur.Textele dumneavoastra starnesc setea de lumina.Salutari fratesti!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor