Incienso

 

 

            Ca şi cum nu mi-aş dori s-o revăd. Oare ce face acum Ligia? Se uită, şi ea, la ploaie? Sau, poate, cu degetele mirosindu-i a ţigară şi a pizdă, puţin înainte de primele fulgere, a pus un disc cu individul a cărui voce o face să creadă că toate stau, în general, bine. Ligia reală e un zid acoperit cu geometrii în culori, ce se vrea a fi un tablou dispus să primească orice interpretare, dar, într-un colţ, printre unghiuri ascuţite şi gâturi întortochiate de pasăre, e stilizată Ligia mea, iar eu sunt povestitorul acestui detaliu.  

Pentru că miercurea trecută am intrat într-o cafenea cu ferestre mari şi era piesa aia, şi în timp ce aşteptam să-mi dea cafeaua, mă uitam la oamenii de pe trotuar, şi înăuntru era un francez care arăta a spaniol, cu părul lins şi dat pe spate cu gel, cămaşă bufantă, cu eşarfă pe gât, cu bretele, etc, şi fredona piesa aproape în bătaie de joc, da-i ieşea bine. Şi mi-am adus aminte. De cănile cu vin fiert din Clubul Presei, una în fiecare seară, la masa vreunui prieten comun; într-un parc, la sfârşitul vacanţei, cu ochii albaştri şi maleta neagră pe care scria LONDON, spunându-mi că e făcută să trăiască singură, şi orice i-aş fi spus, ar fi ignorat. De fapt, n-a fost aşa. Dacă anticipa în vreun fel, era pură întâmplare. Te rog să nu te uiţi la mine ca la cine ştie ce Barbie girl! Povestindu-mi că s-a îndrăgostit într-a doișpea de proful de română, care locuia în cartierul cu cele mai vechi case din oraş, dar i-a trecut când el s-a mutat într-un apartament cu o cameră. Fraierul!  

Nu ne place să ne ţinem de mână pe stradă, nici să ne sărutăm în tramvaiele burduşite, lângă ţigănci grase care se împing în noi. De multe ori, se întoarce acasă înaintea mea, de gura maică-sii, a cărei voce o aud prin telefon toţi cei care-şi beau cafelele la mai puţin de doi metri de ea.   

Mănâncă teribil de mult, dar e – naiba ştie cum – exagerat de slabă. Uneori, îi place să bea lichior de cireşe. La cafea, cere întotdeauna trei pliculețe de zahăr. De la o vreme, până şi tipele plictisite care iau comenzile în Dublin Pub îi aduc, fără să fie rugate, un pliculeţ în plus (una din ele aproape mi-a aruncat berea pe tricou fiindcă voiam Silva, nu Stella). Îşi mută ceaşca de pe farfurioară pe masă; când vrea să bea, o apucă aşezându-şi mai întâi degetul mic, apoi, rapid, unul după altul, mijlociul, inelarul şi arătătorul. Fumează un pachet jumate de pel mel albastru pe zi, și e convinsă că-i nebună. Mi-a povestit că s-a dus la spital, la secţia de nebuni şi depresivi. Deci depresivii nu sunt țăcăniți. Dar îi bagă pe toți la grămadă. Pe coridorul cu scaune care se legănau singure, un bărbos trist a sfătuit-o să profite de ocazie şi să dea tot din ea. Îmi pare rău că n-am dus-o la Portughezu, să-l asculte cântând la chitară odată cu clopotele, pe treptele bisericii. Aş putea pretinde că-s şi eu nebun. Nici n-ar fi prea greu, când îmi simt dinţii înăspriţi şi am în gură o crâşmă, it boils with every poison you can think of și nu mai e nimic dincolo de uşa de lemn a barului.

 

Din când în când, inventez istorii cu Ligia. Scriu despre ea şi mi-e dor să ascult Beatles, dar știu că preferă alternative, sau post rock, sau indie, sau naiba să le ia, că eu oricum nu fac diferenţa, deşi, tot punându-mi piese de-ale ei, unele au ajuns să nu-mi displacă prea tare.  

M-am îmbolnăvit de plictiseală, dorm şi mă uit la filme. La cursul de retorică mă trezesc cu mintea goală, printre mâzgălelile de pe ultima pagină a caietului, dar ea se uită pe geam, numără secundele până când lumina semaforului se face verde, şi atunci n-are s-o mai vadă, fiindcă printre copacii din curtea universităţii pătrunde doar lumina de sus a semaforului, şi ea poate să-l vadă, apărând şi dispărând, numai pe omuleţul cel roşu. Fotografiază ploaia şi liniile de înaltă tensiune. Urmează, ca de obicei, o ţigară la intrarea principală, la sfârşitul căreia întrerup conversaţia, cu cel mai firesc aer din lume. Pa, băi! Vreau să mă duc acasă şi să mănânc brânză cu pâine, lungit pe covor. Cobor Copoul spre Fundaţie, îmbâcsit de mirosul dulceag al salcâmilor... more than anything else in the world, the Procurator hated the smell of attar of roses.

Vreau s-o cotesc la dreapta, pe lângă bibliotecă, pe scările căreia un individ deşirat, ghemuit şi cu un capăt de ţigară în colţul gurii, o figură vag cunoscută, vag antipatică, întinde spre mine degetul arătător care, în loc să indice, ca orice deget obişnuit, direcţia premeditată de posesorul lui, are prima falangă curbată spre dreapta, maimuţărind un salut mult prea amical, dar care seamănă teribil cu un avertisment. Îl privesc fără să schiţez vreun gest şi merg mai departe, vrând să amân la nesfârşit clipa când mă voi întoarce acasă. Praful mă ajunge din urmă şi se repede înaintea mea, val după val.

 

În uşa de sticlă translucidă a barului se izbeşte cu îndârjire un roi de insecte eliberate parcă dintr-un pumn ce le ţinuse captive, până să vin eu şi să le deschid, făcând un pas în lumina lăptoasă şi oprindu-mă o clipă în faţa unei femei cu chipul ascuns în fumul de ţigară şi trăsăturile indistincte ale unui portret căruia-i amesteci cu degetele liniile de culoare până când gura, nasul şi ochii se pierd într-o nuanţă ambiguă ce umple ovalul chipului. Deşi lată în şolduri, nu dă senzaţia de masivitate; altele ar părea umflate, dar ea are conturul şi consistenţa unei viori. Mi-o imaginez întinsă pe nisip, adormită, cu apa care i se reflectă pe trup, umbrele ondulate ale valurilor îi joacă pe sâni ca-ntr-o oglindă de piele. Scoicile mici, care i s-au prins de buci ca nişte unghii albastre, o să i le coloreze în roşu.

— Nu pari prea în largul tău. E prima dată când vii aici?

Scot din buzunarul paltonului o brichetă, apropii flacăra de faţa ei şi-o ţin aprinsă câteva secunde. Zâmbeşte.

— Mă vezi bine acum?

— Da. Insectele astea se zbat îngrozitor.

O iau de mână şi-o conduc la masa cea mai îndepărtată, fără să-i spun un cuvânt.

— Să-nţeleg că m-ai visat azi noapte?, mă-ntreabă, râzând.

— Da, în sfârşit.

— Şi, zăpăcit cum eşti, ai uitat tot ce te-am învăţat atunci. Aşa-i? Cum o să le mai răspunzi la-ntrebări?

— Nu-mi pasă de nicio-ntrebare.

— Habar n-ai ce spui!

Întind mâna cu degetele răsfirate spre faţa ei. Îmi ia mâna şi-o dă uşor la o parte.

— Ascultă, mai întâi. Crezi că hoinărelile tale nu dau nimic de bănuit?

— O, Doamne! Drept cine mă iei? Mai bine spune-mi ce să-ţi aduc de la bar.

— Mulţumesc mult, dar nu-i nevoie. Nu mai e amuzant deloc. Eu oricum plecam.

— În niciun caz! E, deja, foarte târziu.

Ochii conturați cu negru i se rotunjesc uimiți, fata asta are cap de vacă. O iau de mână și-o trag după mine la budă careful, se lovește de-un scaun, nu fi proastă, era să cădem amândoi, blochez, cu ea, ușa, believe in God, ne înțelegem de minune, careful with that axe, și să nu te-apuce urlatul, că ne-aud ăștia. Îmi face semn să ies. Mă-nchei la blugi. N-a urlat. E bine.

 

Acuma e întuneric și aproape am ajuns la Fundație. Îl văd. Îi văd jarul de la capătul țigării. Arunc borseta umflată în poala figurii vag cunoscute, vag antipatice care mă așteaptă pe trepte. O înșfacă lacom și trage de fermoar. Îmi înfund mâinile în buzunare, nu ca să pipăi trei hârtii slinoase de un leu cu fire de tutun pe ele (am fost prost că nu mi-am oprit una de cinzeci), ci, poate, ca să vadă că n-avem ce discuta, orice cuvânt ar fi în plus, deși, curios lucru, mai că nu i-am zis nenorocitului merci fain, bă.

Don’t worry, îmi zic, și aprind juma’ de țigară. Când aveam vreo șase ani, țin minte că mă duceam cu bunică-mea, de două ori pe săptămână, să cumpărăm lapte proaspăt de la niște penticostali amărâți, cărora le vânduse casa în care copilărise. Odată ne-am nimerit taman când voiau să taie vițelul. Să alergi și să-i dai în cap până cade în genunchi, slavă ălui de sus, nu eu. S-o privești murind, da.

— Hai, mamă, ia-ți mâinile de la ochi, că acuma nu mai ai ce vedea.

Ochii împăienjeniți ai Ligiei. Mă așez alături, sprijinit cu palma stângă de asfaltul grunjos. Vântul cald pocnește un geam de departe și aduce miros de carne friptă. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată atât de liniștit. Prezența Ligiei mă calmează. Ea e doar nespus de obosită, i se citește în ochi. Nu i se mai citește deloc. Deloc nu i se mai citește. Acuma-i bine. Acuma mă duc acasă și mă bag sub plapumă.  

 

De fapt, n-a fost aşa. A coborât din cer un dragon roşu cu verde care a luat-o în ghiare şi-a dus-o într-un loc unde are calculator şi bani de cafele.

 

 

 

Vizualizări: 31

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor