„DACĂ AR FI O CONFESIUNE TOTALĂ

ÎNTR-UN ACT POETIC, N-AŞ MAI SCRIE,

DAR TOT SCRIU ŞI TOT RATEZ !”

 

 

 

Interviu cu poetul AUREL PANTEA

 

 

 

Născut la 10 martie 1952, în Cheţani, jud. Mureş • Universitatea „Babeş Bolyai”, Facultatea de Filologie, 1976 • După absolvire a fost profesor la Borşa –Maramureş şi Alba Iulia (1976 -1983) apoi corector la ziarul „Unirea” din Alba Iulia între 1980 -1984 • Din 1989 redactor la revista VATRA din Târgu Mureş.

• Din 1990 redactor şef al revistei de cultură DISCOBOLUL din Alba Iulia.

• Doctor în ştiinţe filologice în 2002, cu o teză despre vis şi reverie în poezia românească.

• Conferenţiar universitar dr. la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.

• Debut în revista ECHINOX, 1972

• Debut editorial cu Casa cu retori, versuri, Editura Albatros, 1980

Volume publicate:

Poeme

• 1983 - Persoana de după-amiază, versuri, Editura Dacia, Cluj Napoca,

• 1992 - La persoana a treia, versuri, Editura Cartea Românească, Bucureşti,

• 1993 - Negru pe negru , versuri, Editura Arhipelag, Târgu Mureş,  

• 1999 - O victorie covârşitoare , versuri, Editura Paralela 45, Piteşti,

• 2002 - Aceste Veneţii, aceste lagune, versuri, Editura Axa, Bacău,

• 2005 – Negru pe negru (alt poem), Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca,

• 2009 -  Negru pe negru, antologie de poezie cu o prefaţă „Ultimul taliban” de Alex. Cistelecan şi o Addena cu 10 poeme inedite, Editura Limes, Cluj Napoca.

Critică literară  

• 2003 – Poeţi ai transcendenţei pline. Epifanii ale indeterminatului, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, ediţia a II-a, Editura Limes, Cluj Napoca, 2006.

• 2004 - Simpatii critice, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca.

• 2005 – Înapoi la lirism (o anchetă) Editura Ardealul, Târgu Mureş.

• 2007 – Ştefan Aug. Doinaş (studiu monografic), Editura Limes, Cluj Napoca.

• 2007 – Sacrul în poezia românească (volum colectiv), eseuri, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca.

Premii şi titluri

• 1980 – Premiul pentru debut al Editurii Albatros Bucureşti,

• 1992 – Premiul pentru poezie al revistei „Poesis” din Satu Mare,

• 1994 – Premiul Cartea Anului la Salonul Naţional de Carte şi publicistică , Cluj Napoca,

• 2004 –Premiul pentru poezie al USR, filiala Mureş,

• 2006 - Premiul pentru publicistică literară al USR Mureş,

• 2006 – Premiul pentru poezie revista „Ateneu din Bacău,

• 2010 – Premiul Academiei Române de Poezie, Iaşi.

• Membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO) şi al Uniunii Scriitorilor din România (USR)

• Preşedintele filialei Uniunii Scriitorilor din judeţele Alba-Hunedoara.

 

 

HAIDUCUL POEZIEI NEOEXPRESIONISTE

 

 

  În cămaşă neagră şi cu barba hirsută, Aurel Pantea, evocă stilul autorului agresiv, sfidător, noncomformist şi egocentric, atras de tranzacţia moarte-iubire sau de sublim şi absurd, aşa cum i se potriveşte unui poet caracterizat de retorii vechi şi noi ai criticii literare, drept echinoxist şi optzecist, exuberant şi stihial, meditativ şi energetic un adevărat haiduc al noului expresionismului românesc. Format ca student la şcoala revistei „Echinox”, latinist de formaţie, Aurel Pantea a început războiul cu poezia încă din copilărie când l-a avut ca prim mentor spiritual pe poetul Vasile Dan, consătean de-al său care i-a deschis apetenţa spre scriitură şi vicii ca strigăt de revoltă în anii cenuşii ai socialismului. „El mi-a dat primele mari cărţi, el mi-a fost primul mare maestru. Bârfea comunismul, îmi zicea bancuri. Am rămas duplicitar până în 1989” recunoştea Pantea mai târziu în ziarul „Adevărul”. La nouăsprezece ani întâlnirea cu ambianţa Clujului şi cu scriitorul şi criticul literar Ioan Pop, naşul atâtor generaţii de echinoxişti, i-au schimbat destinul. În volumul său de debut „Casa cu retori”, Ioan Pop remarca în versurile sale „emfaza discursivă, fantazarea artificioasă, ironia, autoironia şi acizii sarcasmului”.

Cărţile ulterioare l-au propulsat în prima linie a liricii româneşti, criticul literar Radu Ţeposu considerându-l în „Istoria tragică & grotească a întunecatului deceniu literar nouă”, lider incontestabil al generaţiei ’80 la capitolul fantezism abstract înaintea altor autori bine cotaţi ca Matei Vişniec, Nino Stratan, Ioan Moldovan, Nicolae Băciuţ şi Călin Vlasie. În ultimii ani, „Zilele Revistelor Culturale din Transilvania şi Banat” au devenit univers locuibil şi respirabil pentru Aurel Pantea care jurizează, dă sentinţe, împarte premii şi ne citeşte din poeziile sale, ale disperării sublimate, ale renunţării, ale meditaţiei filosofice, ale alienării şi revoltei, prezente în cele mai semnificative antologii ale poeziei româneşti apărute după 1989. „Eu reprezint starea a doua, cel mult / Pentru a o reprezenta pe prima unii se gândesc / la violenţă. Unii constituie derivate imprevizibile. Ei pot / cândva să câştige / un loc pe care îl ignoră” ne spune poetul imprevizibil, inventiv şi vital asaltat de gândurile stării a doua care este „se-nţelege incomfortabilă. Se aud / tot timpul horcăieliele frazelor la alte nivele / se moare fără probleme.” Pentru poet, crede Pantea nu există decor pentru că în momentul în care găseşti decorul în poezia unui poet îl suspectezi de retorism şi judeci „poezia ca retorică”.

 

 

 

Omis în mod nedrept de „Istoria critică” a lui Nicolae Manolescu, Aurel Pantea este apărat şi elogiat de colegii şi prietenii săi ardeleni de la revista „Vatra” din Târgu Mureş, sofisticaţii critici Virgil Podoabă şi Alexandru Cistelecan primul îi dedică un masiv eseu monografic „Între extreme” iar ultimul semnează prefaţa celui de-al treilea volum „Negru pe negru” considerându-l „ultimul taliban al modernismului românesc, ultimul dispreţuitor făţiş de cititori” remarcând poetica foarte gravă şi patetică totodată. De altfel am avut ocazia să urmăresc la „Zilele Revistelor din Transilvania” prezentarea corozivă pe care Al. Cistelecan a făcut-o în 2005 la lansarea volumului „Negru pe negru” (alt poem) când l-a caracterizat pe Aurel Pantea „mult mai turbionar decât până acum” şi citind în postfaţa cărţii că poezia lui este „rodnică şi mătăsoasă ca o mângâiere” criticul a izbucnit maliţios: ”Rezon! Dumnezeu să te ferească de asemenea mângâiere. Înseamnă că e o mângâiere de urs care te lasă fără piele. Dar înseamnă că unora le place şi că, la urma urmei depinde de intensitatea mângâierii şi de sensibilitatea dermei – pentru a simţi că-i mătăsoasă sau nu. Mângâierea, fireşte”.

 Şi noua generaţie de critici literari îl preţuieşte pe Aurel Pantea încununat recent la Iaşi la sfârşitul anului 2010, cu premiul Academiei Române de Poezie. Astfel Cosmin Ciotloş nota în „România literară” comentând cele trei cărţi din ciclul „Negru pe negru” că „poetica lui Pantea se foloseşte de avantajele indescifrabilului” şi deşi expresionismul reintră în actualitate în anul 2009, totuşi aceasta poate fi doar o „falsă resurecţie” aşa cum publicistica descoperă gustul conservanţilor. Opiniile sale tranşante şi dure din cadrul „Zilelor Revistelor Culturale din Transilvania” din 2005 şi 2006 (când am înregistrat conversaţia noastră) au făcut însă înconjorul lumii literare româneşti autorul declarând că literatura română trăieşte o „criză a autorităţii critice” iar generaţia 2000 este produsul unei „paternităţi complexe, difuze câteodată” dar revolta ei împotrive generaţiei ’80 este o reacţie asupra ideii de autoritate, o „revoltă împotriva taţilor” deşi taţii lor biologici sunt optezeciştii, „taţi obosiţi, reciclaţi, revigoraţi”, cei acuzaţi că sunt activiştii de partid, sunt şefii de stat. În acest context Aurel Pantea crede că „ciclic taţii se revigorează, ciclic fii se revoltă” şi că există o comedie a revoltei fiilor împotriva taţilor în cultura şi politica românească şi în toată societatea românească: „taţii reuşesc într-o comedie adorabilă să se menţină, fii într-o dramă la fel de adorabilă să protesteze”. Aurel Pantea a analizat diferenţa dintre protestul optzecist, „generaţia asta indiferent că vrea un critic sau altul este o generaţie cu realitate în istoria literaturii române” conform spuselor sale şi tipul de protest al generaţiei 2000 care deşi a trăit „toate deblocările posibile, estetice şi civice, faţă de blocajele civice şi de altă natură pe care le-au trăit optzeciştii, douămiştii n-au dat poeţi reprezentativi”. Care sunt cauzele acestei stării de fapt?  

 „În momentul în care spiritul poetic, care este un mod maximal de informare a unei materii psihice, în momentul în care acesta simte o energie teribilă de a nega, neagă informându-şi propria negaţie. Asta eate expresionismul” crede Pantea care s-a săturat de „juisare, m-am plictisit de ironia, m-am plictisit de parodia, m-am plictisit de limbajele care nu mai problematizează un subiect puternic, traumatizat sau dramatizat” deoarece autorii postmoderni „n-au sentimente, n-au sensul suferinţei”. Pentru poetul optzecist expresionismul sau neoexpresionismul reprezintă şi astăzi şansa „unei problematizări a spiritului poetic... o reacţie a fiilor împotriva taţilor de toate naturile, perverşi, penibili, ticăloşi, impotenţi, este reacţia fiilor, a unor subiecţi lirici foarte puternici împotriva unor idei de autoritate falsă”. Pe de altă parte Andrei Terian remarca cu ironie fină că în opurile lui critice „Aurel Pantea este un „schismatic moderat care nu pune în discuţie dogma ci interpretarea ei”.

Ce face totuşi retorul Pantea în 2010? Căsătorit cu Katia, având trei copii, lucrează în clipele rămase la un roman căruia îi ştie sigur titlul „Fragmente din însemnările unui resentimental” dar lucrarea în sine este de câţiva ani în şantier literar şi se desăvârşeşte greu iar pe de altă parte îşi face dosarul pentru titularizarea ca profesor universitar la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Într-un interviu recent cu Mădălin Călin, poetul, criticul şi universitarul Aurel Pantea la 57 de ani făcea ierarhiea lucrurilor care-i plac dar şi a celor care-i displac profund. Să citim îndreptarul pătimaş a lui Pantea de virtuţi şi păcate: „Admir la oameni onestitatea, inteligenţa, umorul şi sensibilitatea. Îmi plac beţivii simpatici şi femeile frumoase, iar în Alba Iulia avem norocul să întâlnim pe stradă, din cinci în cinci minute, câte o femeie frumoasă”. Să vedem şi reversul: „sunt multe lucruri care mă supără. Nu-mi place, de exemplul perfidia, minciuna, mă descurajează ipocrizia. Detest natura dublă a unor semeni, vulgaritatea, nesimţirea, neamul de traistă, oamenii fără caracter”. Doctor în ştiinţe filologice, din 2002, cu o teză despre vis şi reverie în poezia românească valorificată în volumul „Poeţi ai transcendenţei pline. Epifanii ale indeterminatului”, Aurel Pantea îşi desăvârşise arta de a-şi suporta spasmele prin vitalitatea observaţiei şi delicateţea notaţiilor, luciditatea scrisului şi accentele metafizice, ce combină poezia cu proza, eseul cu critica în interiorul aceluiaşi proiect ambiţios, adesea ocult şi totdeauna dificil, care ne este dezvăluit în conversaţia de mai jos.

 

     

ACTUL POETIC ESTE MOMENTUL CONFESIUNII TOTALE

 

 

Aurel Pantea care este condiţia scriitorului în România de astăzi? O ţară care este sufocată de patologia politicianismului, de lipsa bunului simţ, de confuzia de valori şi ticăloşia şmecheră, de subcultura generalizată de televiziuni la nivelul emoţiilor simple, non-estetice, de un public drogat de telenovele, o lume colcăitoare şi isterică în care poeţii sunt striviţi şi dispreţuiţi!

 

 

   Într-adevăr situaţia este destul de gravă. Eu aş zice că nu poezia şi nici spiritul  poetic sunt în criză, în criză este receptarea unui tip de literatură în adevăratul sens al cuvântului.

Ceea ce enumerai tu, adineaori, face parte ca fenomen dintr-un proces de prostituţie a gustului public şi prostituţia aceasta a gustului public se recunoaşte foarte bine în epicul acesta distrus şi el diluat până la extrem al telenovelelor. Să nu ne imaginăm că publicul care se uită la telenovele, n-ar avea dispoziţii spre a citi sau spre a gusta literatura de cea mai bună calitate, pentru că deşi există nişte condiţii în sensul acesta al superficializării gustului, de vină sunt sistemele de informaţii, sistemele media care participă în sensul acesta de dragul audienţelor la superficializarea receptării adevăratei arte. Ori ceea ce i se oferă omului prin televiziune este pseudoartă, infra-artă, subartă, cum vrei să o numeşti. Ei, în concurenţa aceasta pe care o face media, literaturii bineînţeles că poezia are de pierdut la nivelul receptării ei. Spiritul poetic la noi şi cred că şi în Europa şi America societăţilor consumatoriste, din informaţiile pe care la avem fiecare , rămâne. Spiritul poetic în ce mă priveşte este o constantă a umanului, are momente şi a avut momente, să nu ne iluzionăm şi să nu dramatizăm peste poate, ceea ce se întâmplă acum, pentru că au mai fost perioade în istoria umanităţii când spiritul poetic s-a  „bucurat” de aceeaşi ignorare, de acelaşi tratament indiferent.

Spiritul poetic este activ dacă acceptăm teza aceasta că spiritul poetic este o constantă umană, care răzbate şi în cele din urmă cum frumos spunea Gellu Naum „salvează specia”, nu? Spiritul poetic nu piere! Receptarea sa, obturarea sa de către partiturile concurente ale mediei este din păcate o realitate, dar cu cât drama este mai mare, cu atât consider eu, spiritul poetic este un triumf mai mare!

  

Ernesto Sabato spune undeva: „N-am scris pentru a câştiga bani, nici premii nici pentru vanitatea de a mă vedea tipărit. Am scris ca să rezist existenţei ce mi se oferea” Ce este scrisul pentru tine, Aurel Pantea?

 

    Pentru mine scrisul este confesiune, în primul rând confesiune. Nu mă interesează când scriu sau dacă am apetit pentru scriitură, ca să folosim un concept preţios, nu? Nu mă interesează artisticitatea, nu mă interesează frumuseţea, nu mă interesează nimic. În momentul în care scriu, nu scriu în transă fireşte, pentru că nu cred în poezia scrisă în transă, nu cred într-un triumf al iraţionalităţii în actul scrisului, eu cred că în actul scrisului se produce o coabitare a tuturor zonelor fiinţei, adică, chiar cred în proporţia aceea crociană uitată de multă lume, dar care este activă şi cred că este valabilă oricând, că actul scrisului înseamnă intuiţie. Şi intuiţia, după cum foarte bine ştii dragul meu filosof.....

 

De închiriat!

 

     Aşa, intuiţia este acea dimensiune a spiritului nostru care totalizează toată fiinţa, adică intuiţia este integratoare. Ei, în momentul scrisului, chiar asta fac, încerc să intuiesc în limbajul lui Benedetto Croce. Vreau să trăiesc intuiţia ca pe o totalizare a fiinţei mele care presupune clipa de aici, clipa de acum, clipa posibilă, presupune nopţiile mele, pecepţiile mele, gândirea mea, memoria şi imaginaţia mea. Tot. Ei, actul expresiei poetice este ăsta, - tu mă provoci la o confesiune şi eu o mărturisesc acum – deci actul expresiei poetice este momentul confesiunii totale, încercarea de a ajunge la confesiune totală!

Fireşte că fiecare act al expresiei poetice ca o confesiune totală este ratat, că dacă ar fi o confesiune totală într-un act poetic, n-aş mai scrie, dar tot scriu şi tot ratez!

 

 

„CRED ÎN IDEEA DE GENERAŢIE”

 

 

Unii afirmă că generaţia '80 din care faci parte, este epuizată din punct de vedere al proiectului cultural Alţii spun că nouăzeciştii şi Direcţia 2000 sunt cei care au detronat bunica paralitică din scaunul cu rotile. Cum comentezi această dispută între generaţii?

 

   În ce mă priveşte, nu m-am gândit niciodată la condiţia mea de scriitor ca la o realitate belicoasă în raport cu altă generaţie, sau cu altă promoţie de scriitori, expresie dragă lui Laurenţiu Ulici, care avea şi argumentele sale, spunând că nu există mai multe generaţii de după război, ci există o generaţie literară postbelică şi în acestă generaţie există mai multe promoţii de scriitori. Eu înclin să-i dau dreptate, fie iertatului important critic contemporan Laurenţiu Ulici, dar ca să revin la întrebare, nu m-am raportat niciodată ca destin individual, scriitoricesc la o altă generaţie la modul polemic, la modul belicos. Mi-am asumat condiţia, preluând mai degrabă cu simpatie nişte modele sau încercând să mă identific cu un scriitor sau cu un alt scriitor, cu un limbaj poetic sau altul, fie că este vorba de Dante, fie că este vorba de T.S.Eliot, fie că este Ezra Pound, sau de alţi poeţi. Problema unui scriitor este irezolvabilă în termeni generali, eterni valabili. Fiecare scriitor are un destin propriu! Dacă tu ai introdus în discuţia noastră problema generaţiei, în momentul în care....

 

Crezi, în ideea de generaţie?

 

    Eu cred că există generaţii poetice, numai că în momentul în care te foloseşti de generaţia poetică pentru a-ţi face un loc în istoria literaturii române, în momentul acela ca scriitor eşti un om slab, adică eşti o realitate slabă. În momentul în care faci parte dintr-o generaţie poetică, să vină alţii să-ţi spună, tu faci parte din generaţia X, adică să vină spiritul critic la tine şi să-ţi spună că faci parte din generaţia cutare. De ce faci parte din această generaţie? Pentru că în scrisul tău am găsit nişte note, nişte trăsături care se recunosc şi la alţi scriitori. Dar în momentul în care mizezi numai pe chestia asta, adică pe trăsăturile comune mai multor scriitori, în momentul acela personalitatea ta ireductibilă se duce naibii! Pentru că eu contez în cadrul unei generaţii, cred în ideea de generaţie, fireşte, cred că în orice generaţie ceea ce se impune în cazul unei personalităţi creatoare este elementul său ireductibil la o altă personalitate, deci chiar în cadrul unui limbaj care aparţine unui discurs poetic, să zicem, cu notele sale comune, în cadrul acestui discurs poetic care apaţine unei generaţii, trebuie tu, ca scriitor să negi prin particularităţile tale, să fii recesiv!

 

 

Cum ar arăta în opinia ta, o analiză critică a scării de valori din generaţia '80, cunoscând faptul că idiosincraziile şi afinităţile literare fac parte din activitatea oricărui autor. Le poţi dezvălui?

 

    Îmi ceri prea mult! Acum gândeşte-te că eu fac parte dintr-o ramură, aşa spun criticii, chestia mă înduioşează şi nu mă înduioşează în egală măsură, o tratez cu ironie, cu patos şi cu umor, fireşte, dar eu fac parte dintr-o ramură a generaţiei '80 care s-a afirmat în Ardeal, într-o parte a Ardealului, respectiv la Cluj şi în zona aceasta există poeţi absolut extraordinari ca Ion Mureşan, Ion Cristofor, Augustin Pop, Mircea Petean, Viorel Mureşan, sunt foarte mulţi. Poeţi extraordinari! Bineînţeles că zona asta din generaţia asta '80, partea ardelenească, numai vorbesc de cea timişoreană, pentru că şi acolo există poeţi buni cu alte particularităţi, dar zona acesta a Clujului echinoxist şi-a asumat o viziune despre poezie, adică aş spune a construit o viziune despre poezie, limbaj, estetică, epos şi a avut un angajament faţă de existenţă diferit faţă de bucureşteni sau respectiv faţă de poeţii din Iaşi. Pentru că asta este fermecător şi fascinant în egală măsură în cadrul generaţiei noastre, dincolo de accentele post-moderne sau nu ale grupului. Aceste realităţi merită să tulbure puţin comoditatea spiritului poetic care discută foarte lejer despre conceptul de generaţie optzescistă. Mircea Cărtărescu, de exemplu, pe poeţii ardeleni, pe cei mai mulţi nici nu-i recunoaşte post-moderni, îi recunoaşte doar ca forme ale unei modernităţi târzii. Dar chestia asta nu este o judecată de valoare, este doar o formă de tipologie! Deci o formă de a contesta o formă de tipologie sau de a accepta o tipologie, asta e problema! Poeţii generaţiei '80 cu cărţile lor sunt valoroşi în sine! Revenind la întrebarea ta, eu mă recunosc ca un partener ca să spun aşa, al unor poeţi precum cei pe care i-am amintit, care într-adevăr fără spectacolul retoric, fără spectacolul lingvistic, fără invenţia cu totul spectaculoasă a celor din Sud, au participat la inovarea poeziei în alt sens, în nuanţarea şi aprofundarea experienţei existenţiale care până la ei nu s-a făcut! Cistelecan în sensul acesta are dreptate că poeţii ardeleni....

 

Au o anumită solemnitate faţă de retorica zgomotoasă a celor din Bucureşti?

 

    Nu atât retorică zgomotoasă, cât inventivitate manieristă, aşa încât cei din zona Ardealului s-au impus în generaţie prin angajamentul existenţial de tip expresionist care este foarte activ în memoria culturală a contemporanilor. Şi expresionismul pentru mine este esenţial. Eu chiar cred!

 

                                                                                         Notele, prezentarea şi interviul relizate de

                                                                                                      ION MIHAI IONESCU      

Vizualizări: 690

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de ION MIHAI IONESCU pe Martie 7, 2011 la 12:52pm
Doamna Ilie va multumesc pentru opinii. Interviurile vintage cu poetii Aurel Pantea si Adrian Popescu au fost realizate in 2005 la Zilele Revistelor din Transilvania si difuzate la NOVA TV. Transcriindu-le pentru volumul de confesiuni, m-a frapat parfumul lor vechi si uneori in timp aroma lor atat de ...actuala!  
Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe Martie 6, 2011 la 2:55pm

Stiti ce admir la aceste interviuri? Lectia invatata de dumneavoastra, sunteti foarte constiincios. Las la o parte omul-creator; parca sunteti un preot iar autorii, enoriasii care se marturisesc dv. Le stiti toate "secretele", prin prezentarea lor. Nu lasati sa scape nimic. Iata, spre exemplu, un citat care nu este din interviul dv:

"Să citim îndreptarul pătimaş a lui Pantea de virtuţi şi păcate: „Admir la oameni onestitatea, inteligenţa, umorul şi sensibilitatea. Îmi plac beţivii simpatici şi femeile frumoase, iar în Alba Iulia avem norocul să întâlnim pe stradă, din cinci în cinci minute, câte o femeie frumoasă”. Să vedem şi reversul: „sunt multe lucruri care mă supără. Nu-mi place, de exemplul perfidia, minciuna, mă descurajează ipocrizia. Detest natura dublă a unor semeni, vulgaritatea, nesimţirea, neamul de traistă, oamenii fără caracter”."

 

Referitor la textul de fata, interviul cu domnul Aurel Pantea, v-ati axat mai mult pe prezentare decat pe intrebarile puse. Si totusi aflam de la intervievat ca :

"Pentru mine scrisul este confesiune, în primul rând confesiune."

........................................................................................................................................................................................................

"intuiţia este acea dimensiune a spiritului nostru care totalizează toată fiinţa, adică intuiţia este integratoare."

 

Lasand la o parte afinitatile pentru autorii ardeleni (din care face parte si domnia sa), mi-a placut foarte mult acest citat, cand se refera la "ideea de generatie":

"Dar în momentul în care mizezi numai pe chestia asta, adică pe trăsăturile comune mai multor scriitori, în momentul acela personalitatea ta ireductibilă se duce naibii! Pentru că eu contez în cadrul unei generaţii, cred în ideea de generaţie, fireşte, cred că în orice generaţie ceea ce se impune în cazul unei personalităţi creatoare este elementul său ireductibil la o altă personalitate, deci chiar în cadrul unui limbaj care aparţine unui discurs poetic, să zicem, cu notele sale comune, în cadrul acestui discurs poetic care apaţine unei generaţii, trebuie tu, ca scriitor să negi prin particularităţile tale, să fii recesiv!"

 

Va felicit, sincer, pentru aceste interviuri! Mult spor si succes!

 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor