IOAN EVU: ÎMI REZERV DREPTUL DE A MĂ LUA ÎN SERIOS! Inverviu realizat de Adrian Botez cu poetul Ioan Evu

 Octombrie 2009

 

„ÎMI PLACE SĂ CRED CĂ POEZIA MEA SE AFLĂ

ÎN COMPETIŢIE CU EA ÎNSĂŞI”

 

(Interviu cu IOAN EVU de ADRIAN BOTEZ)

       

        – Dragă şi prea-onorate Poete/Bard (şi Menestrel) al Hunedoarei, nu ne cunoaştem, efectiv, la faţă – acesta n-ar fi un caz unic, în „zodia Internetului”... – dar noi doi nici nu de multă vreme ne „e-mailăm” (…uneori îmi dai tu câte-un telefon)... – şi totuşi, ne simţim atât de bine, unul pe altul,  de parcă am fi suflete-pereche… Cititorii Contraatac-ului, din numerele trecute ale revistei, îţi cunosc şi Viaţa, şi Poezia. Aş vrea (şi voi încerca tot ce-mi stă în puteri) ca aceşti cititori să-ţi cunoască, măcar cât ţi-o cunosc eu – MUZICA (de o frumuseţe clasică!) – dar… tot mai bine ar fi să faci TU un efort (deosebit, ştiu…!!!) şi să „te întinzi“ până la Adjud, şi s-o cânţi la Casa de Cultură de aici… Cunosc diafanul din tine  (Poetul dublat de Muzician…sau invers!) şi faptul că respingi violenţa de orice fel (de limbaj, fizică etc.) – dar vremurile pe care le trăim, nu vor fi fiind, oare, vremurile înscăunării Violenţei?!  Crime însângerate pe stradă, crime chiar în şcoli (cazul din „liniştita” Finlandă e încă proaspăt în „memoria groazei”!), crime morale de cele mai abjecte, perverse şi laşe – de tipul, spre exemplu, al linşajului pe care-l „execută”, în aceste zile, dl Preşedinte al USR, N. Manolescu, asupra prietenului nostru comun, scriitorul de mare verticalitate morală, Liviu Ioan Stoiciu (cel de obârşie adjudeană!)…De ce crezi că stăm şi ne complăcem, sub această zodie a Violenţei Pluridimensionale? Eu nu mă număr printre cei care cred că Violenţa este apanajul exclusiv al unui regim politic sau altul: liberalismul şi aşa-zisa „democraţie” se pot dovedi la fel de distructive, pentru om, sfidătoare şi dispreţuitoare, faţă de esenţa divină din om – ca şi comunismul sau nazismul… A se vedea, începând cu vechile hrisoave europene,  şi cazul asasinării „democratice” a athenianului Socrate… Ce zici tu, în lecuirea umanităţii de Durere şi Strigătoare la Cer Injustiţie – muzica ar mai putea avea, oare, efectul benefic, magic, ORFIC, din antichitate?

 

        – Oare nu mă gratulezi cu prea multe atribute, destul de greu de purtat pe umerii-mi nu tocmai atât de vânjoşi pe cât par? Nu e, totuşi, prea mult: „poet, bard, menestrel, muzician?... Şi toate cu majusculă? Nu-ţi fie cu supărare dacă-ţi voi destăinui că eu, unul, percep folosirea verzalei ca pe o expresie supremă/sublimă a Creatorului, şi că mă consider un simplu mărturisitor al frământărilor „terestre”. Nu că aş suferi de modestivită, nici că aş rămâne insensibil la anumite etichetări, mai ales când ele vin dinspre un prieten... Hai, „menestrel”, mai treacă-meargă – chiar mi-am cântat de nenumărate ori versurile în stradă, prin parcurile urbei – dar vocabula „muzician”, tot cu majuscula (sic!), e uşor excesivă şi o pun pe seama entuziasmului tău, a prea-plinului tău sufletesc, a cărui debordanţă, recunosc, m-a surprins, nu o singură dată… Sunt unele cuvinte care mă sperie prin rezonanţa lor fastuoasă. Poate reticenţa mea faţă de cuvintele mari, e un gest reflex, o engramă moştenită din vremuri apuse (dar nu chiar de tot!), când erau la modă numele altor… barzi/trâmbiţaşi ai ideologiei egalitariste.       

        Nu am pretenderisirea că aş fi un clasic, deşi pun mare preţ pe tradiţie, mai precis, pe siguranţa ce o conferă „practica” ei îndelungată. De altfel, un cronicar literar chiar mă definea, recent, ca fiind „un clasic în viaţă”. Ce să zic? Mulţumesc Proniei că sunt în viaţă! Cât despre… clasicizarea operei… să lăsăm timpul să hotărască, şi să ne desfătăm cu privilegiul pe care ni-l conferă maiestuosul anonimat al bucuriilor existenţei mundane, primite ca dar/moştenire.       

        Păstrând albia atât de patetică a enunţurilor tale, mă străduiesc să menţin ardenţa ce le-a generat…. Dar nu promit că voi reuşi să rămân conectat, pe întreg parcursul dialogului nostru, la aceeaşi incandescentă altitudine…  Când Cicero postula „Inter arma silent musae”, se referea, desigur, la violenţa războiului în sens generic, a luptelor armate, cu scop bine motivat, pragmatic. Utopici cum sunt, poeţii vor parafraza întruna, imaginându-şi că la auzul harpei armele vor tăcea… Dar ce ne facem, dragă poete, când „muzele” atâtor semeni ai noştri au devenit armele înseşi? Va acoperi sonul pacifistului instrument muzical răpăitul mitralierelor, bubuitul ţevilor de tun? Lira orfeică a îmblânzit fiarele pădurii. Însă bestialitatea din om e mai greu de anihilat. Violenţa e o maladie recrudescentă, există peste tot, iar modalităţile ei de manifestare sunt pluriforme. Arta nu se poate opune crimelor de nici un fel. Măcar de ar reuşi să dezvinovăţească umanitatea pentru cele comise, de ar putea să răscumpere barem o parte din păcatele lumii acesteia, şi tot ar fi ceva...

       

        În poemul „Dosar public” din volumul tău, Însoţitorul umbrei, spui: „Dar astăzi parcă toate cuvintele mă dor./ Ce boală o fi aceasta?/ Dă-i tu femeie nume./ Mă desfrunzesc de aripi/ sunt palid ca un nor/ şi m-aş retrage-n mine/ ca marea în izvor/ m-aş destrăma în zare, ticăloşită lume!// Uşor sunt ca o frunză rănită de eter/ greoi sunt ca stejarul rostogolit în tină/ când tac sun ca un clopot/ cu dangătul în cer/ când strig sunt numai susur de rouă în lumină”. Duhul umanităţii – şi nu este DOAR o iluzie, o metaforă a Poetului Ioan Evu – suferă mari (dar deloc „măreţe”!) dureri. Din ce cauze suferă Poetul, mereu (în comunism ca şi în liberalism… – deci, apolitic!), până la „desfrunzirea de aripi”? Care crezi tu ar fi climatul spiritual care ar permite „re-înfrunzirea aripilor” Poetului?

 

        – Suferinţele, mâhnirile poeţilor, sunt aceleaşi dintotdeauna, cu vagi deosebiri de nuanţă, indiferent de sistemele social-politice ale comunităţilor umane. De fapt, aceste suferinţe pot fi comune oricărei entităţi umane. Nu ai dreptul să spui nimănui „suferinţa mea e mai mare decât a ta”, pentru că asta ar semnifica ipocrizie. Poetul, artistul în sens generic, are privilegiul de a transfigura caznele sufleteşti, de a da lacrimilor contur de cristal, prin datul nobiliar al katharsisului întrezărit de Aristotel ca act purificator/regenerator. Furtunile, frământările osmotice ale spiritului, stau la geneza poeziei. Ea nu se va naşte din eutimie, aşa cum niciodată, în azur, nu vom zări măcar licărul unui fulger.

        Într-o vreme când numeroşi poeţi se lasă seduşi de latura parodică a existenţei, de persiflarea realităţii ori de frigiditatea exprimărilor sibilice, pretins savante, îmi rezerv libertatea de mă lua în serios, asumându-mi toate  îmbucurările, dar şi vicisitudinile de care viaţa a avut grijă să nu duc lipsă. Timpul „re-înfrunzirii aripilor”, al transmutării lor în text, e acel moment de graţie al spiritului,  numit îndeobşte inspiraţie. Când Bacovia spunea: „Voi scrie un vers când voi fi liniştit”, nu se referea la o linişte domestică, la starea dolce far niente, prilejuită de tihna unei existenţei „casnice”, ci la acalmia de după încetarea zbuciumurilor sale interioare, de sorginte metafizică. Se referea la cerinţele suferinţei/durerii de a-şi duce până la capăt combustia. Abia în acea stare de liniştire „detaşată” a spiritului, actul creativ îşi poate desăvârşi lucrarea.   

 

        – Ştiu că ţi s-au decernat, absolut îndreptăţit,  mormane de diplome, pentru Poezia ta… Firav, cu greu, răzbate, pe la posturi de radio, şi muzica ta, de o mare şi tandră fineţe… Şi totuşi, nu eşti un client al TVR-Cultural…!!! Şi totuşi, ROMÂNII te cunosc mult prea puţin, în raport cu valoarea Poeziei şi Muzicii tale! De ce crezi că, pretutindeni în lume, Artistul/Scriitorul – CÂND SUNT AUTENTICI! – sunt ţinuţi AFARĂ, „pe preş” – iar în casă se desfrânează toţi impostorii, toţi nechemaţii, care fac numai rău Duhului Omenesc? Copiii şi tinerii (români şi ai lumii terestre – EGAL!) ar avea nemăsurat mai multă nevoie de Poezia ta şi a celor ca tine, pentru a se construi spiritual, iar nu de „deochiul” unor Vakulovski, Verdeş, Ioana Bradea etc. De ce societatea umană operează această contraselecţie valorică? Te rog să nu mă iei cu teoria că „asta se cere, asta se dă”, a dlor Liiceanu, Pleşu, Patapievici, în urmă şi… Flueraşu etc.! Că, în definitiv,  şi Ministerul Educaţiei, dar şi cel al Culturii, dar şi Televiziunea Română (cea pe care o plătim din banii noştri!) au obligaţia morală chiar de a educa Neamul! Şi, în orice act social, mai ales în cel de educaţie (adică, de restrângere a fiarei din om…), este un act de constrângere benefică…(ar fi şi imposibilă ORICE EDUCAŢIE, dacă nu ar fi AŞA!). Cu „bătaie lungă”, în evoluţia spirituală a umanităţii!

 

        – Ca o prolegomene la chestiunea adusă în discuţie, aş aminti emblematicele versuri montaliene din poemul „Lămâii” (traducere Darie Novăceanu) : „Ascultă-mă, poeţii laureaţi/ se mişcă numai printre plante/ cu nume rare: ligustrul sau acanta./ Eu iubesc drumurile/ sfârşite-n gropi ierboase/ unde prin bălţi pe jumătate seci/ copiii prind câte-un ţipar subţire./ Potecile ce merg pe lângă povârnişuri/ coboară-n tufele de trestii,/ oprindu-se-n grădini printre lămâi”… Câtă „orgolioasă” modestie a poetului ce conştientizează că nimic nu se poate compara cu spectacolul „deloc măreţ” al vieţii, şi, totuşi, covârşitor…

        Îmi displace sintagma „mormane de diplome”! Şi chiar nu deţin un  maldăr de astfel de… acte/patalamale… Însă păstrez cu drag în arhiva inimii mele câteva „înscrisuri” semnate de Ştefan Augustin Doinaş, Dumitru Radu Popescu, Ion Mircea, George Bălăiţă ş.a. Am mai spus-o: nu sunt un vânător de trofee literare. Am participat la multe concursuri/festivaluri de poezie, proză şi muzică, din dorinţa juvenilă, de afirmare, dar şi din necesitatea de a-mi verifica randamentul. Însă asta se întâmpla înaintea debutului meu editorial cu „Fereastră de apă”, debut ce a avut loc în urma Concursului organizat de editura „Facla”. Îmi permit o parafrază a unui celebru vers al lui Francois Villon şi (mă) întreb: dar unde sunt… concursurile literare de altădată?. Alea patronate de jurii compuse din scriitori de renume, cu un cuvânt greu de spus în arealul literar autohton. Că acum geme „piaţa” de tot soiul de festivaluri de un nivel submediocru, organizate de te-miri-ce instituţie de cartier.

        Arta nu e o competiţie sportivă… În sport, ordinea înălţării pe treptele podiumului se desfăşoară după criterii/grile bine clarificate, „legiferate”, astfel încât performanţa nu poate fi eludată. În literatură, lucrurile sunt puţin mai complicate şi necesită oarecari nuanţări. E foarte dificil să selectezi din „munţi” de poeme, din amalgamele de „semne”, acelea care să releve locul exact al fiecărui competitor pe o virtuală scară valorică! A nu se înţelege cumva că refuz noema de competiţie artistică… Dimpotrivă, anumite concursuri literare – şi mă refer la cele prestigioase – chiar ajută la afirmarea unor nume de scriitori autentici.

        Îmi place să cred că poezia mea se află în competiţie cu ea însăşi. Cât despre lumea asta a „contraselecţiei valorice”, despre traiectoriile ei malefice relevate de tine, nu mă pot pronunţa atât de categoric. Şi ştii de ce?  În primul rând, pentru că eu cred în ceea ce fac – sunt de felul meu un optimist, însă… temperat – şi, în al doilea,  chiar nu am chef să mă erijez în pária instituţiilor abilitate cu promovarea valorilor culturale. Asta spre a nu da satisfacţie „corifeilor” zilei… Când am făcut apel la Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a judeţului Hunedoara să-mi subvenţioneze o carte de versuri, şi m-am izbit de indiferenţa acestui „organ” (de stat… degeaba pe  banii contribuabilului!), nu am capitulat, ci am tatonat alte căi, deloc facile, dar, în cele din urmă favorabile mie. O experienţă similară am avut cu prilejul editării albumului „Trenul de seară”,  album inaugurând 30 de ani de activitate neîntreruptă ai grupului muzical CANON, când am solicitat sprijinul Consiliului Judeţean, înaintând un proiect în acest sens…  Nu am obţinut decât promisiuni…

        Trebuie să-ţi dau dreptate că instituţiile statului – şi, oho,  nu numai cele cu profil cultural! – nu-şi justifică întotdeauna atribuţiile. Dar eu ştiu că, dincolo de toate aceste dificultăţi, există o rânduială, un echilibru, o predestinare. Ştiu că acolo unde există valoare, va răzbate în cele din urmă! Şi nu e utopie. Am accesat chiar acum câteva ore site-ul www.muzicabuna.ro şi sunt peste 25.000 de downloadări ale cântecelor mele… Nu sunt un căuzaş al ideii ipocrite că arta are nevoie doar de câştiguri spirituale… Totuşi, mă bucur „copilăreşte” când muzica mea ajunge la sufletele oamenilor, când primesc un gând bun dinspre cei ce o ascultă. Poate că nici eu nu mă zbat cât ar fi necesar spre a-mi promova scrisul sau muzica. Dar asta e altă poveste… Iar dacă „în casă – cum spui – se desfrânează toţi impostorii, toţi nechemaţii”, e treaba domniilor lor tovărăşeşti! Fii sigur, dragă Adrian, că n-o să mă afli cerşind pe la uşile lor.

 

        – Îmi spuneai, mai an, că îţi iei cărţile tale în rucsac şi te duci, cu chitara sub braţ, prin judeţ… Cânţi… şi încerci să-ţi faci cunoscute cărţile – eventual, să ţi le şi vinzi. Chiar atât de primitivi am ajuns, mai primitivi decât anticii, care aveau „librării”?! Statul (nu doar cel ROMÂN!!!), USR, Ministerul Culturii etc. – nu sunt în stare să finanţeze MĂCAR două programe (FUNDAMENTALE!!!): unul de promovare (O AGENŢIE DE  PROMO CULTURAL!) a valorilor artistice autentice (bun, ai să spui că aici e nevoie de critici… DAR CRITICI DE CALITATE AVEM, DOAR CĂ SE OCUPĂ DE CABALE, ÎN LOC DE CRITICĂ OBIECTIVĂ, HERMENEUTICĂ!!!), şi celălalt, de distribuţie a operelor de artă autentice, ba, poate, chiar DECISIVE, în procesul de educaţie morală şi estetică a unui Neam, a Umanităţii? Comuniştii, după cât ştiu eu, parcă rezolvaseră, în felul lor, aceste două lucruri, fundamentale pentru ca un Neam să se culturalizeze, iar nu să se abrutizeze… Dar, măcar, se gândiseră şi făcuseră ceva, în acest sens!!! Chiar atât de mare duşman să le fie Artistul Autentic – „Democraţilor

Liberali”, de azi?!

 

        – Da, e adevărat, mi-am vândut cărţile, direct din… rucsac, fără sprijinul „neprecupeţit” al defunctelor centre de librării, care –  trebuie să recunoaştem –, în vremea „odioasei sale soţii”, aveau un rol foarte important la stabilirea tirajelor… Şi, te asigur, nu mi s-a părut nimic umilitor, descalificant, în întreprinderea mea. A fost, dacă vrei,  un gest reflex – chiar dacă „primitiv” – de adaptare la noile cerinţe ale pieţei, o experienţă boem-incitantă pentru mine. Spre exemplu „Amintirile unui pitic din vremea când era mai mic” am vândut-o neaşteptat de bine, ca de altfel şi „Cenuşă vorbitoare”, încât ambelor cărţi le-am suplimentat tirajul iniţial… O să ţi se pară neverosimil, dar am constatat că numărul celor interesaţi de „producţiunile” lirice şi muzicale ale subsemnatului e în creştere.

          Nu mă consider un esoteric, iar hermeneutica mă depăşeşte. Am mai spus-o, cred în poezia care se adresează oamenilor, nu plantelor de seră. Citesc cu interes critica empatică, tranzitivă, argumentată. Într-un cuvânt, vie. Cea care nu aşează în prim plan autorul – conform dictaturii impuse de trend ori de interese extraliterare –, ci opera acestuia. Îmi repugnă tipul de critici „nemuritori şi reci”, suficienţi, plictisiţi şi, mai ales, plictisitori. E genul de scriptori încorsetaţi în grila savantlâcurilor autoreferenţiale, puşi mereu pe ierarhizări conjuncturale.

        Uite ce e, dragă prietene, faci ce faci şi mă provoci, trăgându-mă „de mânecă” spre terenul minat al politicii. Să ne înţelegem: nu am nimic împotriva acestei… meserii, numită eufemistic „cea mai veche din lume”. Nu-mi repugnă politicul în sine, atâta vreme cât serveşte intereselor vitale cetăţeanului electoral – ce-şi face omul cu mâna lui… vot se cheamă! –  dar,  prin însăşi natura ei, poezia semnifică dizidenţă, şi – spunea cineva – ea erodează orice formă de putere. Arta înseamnă dialog, pe când politica e doar monolog al doctrinei. Între sintagmele „trestie gânditoare” şi „zoon politicon” nu a existat, să recunoaştem, niciodată compatibilitate.

        Am sentimentul că aştepţi de la mine răspunsuri tranşante, cu ţintă directă asupra unor nume amintite, cum ar fi cele din întrebarea anterioară. Însă eu nu pot fi atât de categoric ca tine. Şi asta nu din teamă faţă de „zei”, ci pentru că-mi repugnă gâlceava. Eu nu pot anatemiza un scriitor sau altul pentru felul în care scrie sau îşi intitulează o carte. Dacă autorul consideră că prin scriitura lui iese „în faţă”, că e musai să fie în vogă, e treaba lui. Printre atâtea libertăţi, democraţia ne conferă inclusiv pe aceea de a alege. Nu ne poate obliga nimeni să citim ceea ce depăşeşte sfera orizontului nostru estetic de aşteptare. În timp, valorile se cern, nu cred că trebuie să fim atât de alarmaţi de invazia nonvalorii. Fiecare pasăre (croncănitoare) pre limba ei piere…

 

         – Ai cunoscut, din interior, acel cenaclu numit, de mulţi, „controversat” – dar pe care eu îl consider, azi, de o importanţă naţională majoră, pentru vremurile acelea – Cenaclul „Flacăra” al Scriitorilor din Hunedoara. Mi-ai scris şi zis, cu dor şi nostalgie gingaşă, câteva lucruri de mare frumuseţe, despre dezbaterile furtunoase, dar atât de vii, inteligente, sensibile şi eficiente, din cadrul lui – dezbateri  NU DESPRE NIMIC!!! (precum politichiile de azi…), ci despre frumuseţea şi profunzimea/puterea de sugestie a unui vers sau altul, despre sublimul unei fraze muzicale sau alta… Spune-le mai mult cititorilor noştri, dintre care cei mai mulţi sunt tineri (n-au apucat acele vremuri şi acel incandescent fenomen de masă, „Flacăra”!) şi… grozav de sceptici, precum „epigonii”, de care vorbeşte Eminescu: „Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”

 

        – Spre a elimina orice confuzie trebuie să specific dintru bun început: cenaclul „Flacăra” al Scriitorilor din Hunedoara nu avea nici o legătură cu cenaclul omonim condus de Adrian Păunescu, apărut, de altfel, cu mulţi ani mai târziu. Cenaclul hunedorean a fost o adevărată şcoală de literatură, chiar dacă nu de anvergura celor din marile oraşe universitare. Un cenaclu unde se scria poezie şi proză nealiniate proletcultismului, un adevărat laborator artistic ce nu ţinea cont de oficialităţile administrative care decretau cine e scriitor sau nu. Singurul criteriu care funcţiona acolo era cel estetic. Nici nu se putea altfel, atâta vreme cât gruparea era patronată de scriitori ca Dan Constantinescu, Iv Martinovici sau Neculai Chirica, toţi trei poeţi consacraţi la vremea respectivă şi traducători de anvergură din marea lirică universală. Să-i mai amintesc pe Otto Stark, Sotiris Vlahos, Eugen Evu, Valeriu Bârgău, Victor Isac, Martin Szegedi,  Mariana Pândaru, Richard Wagner, Victor Niţă, Ioan Radu Igna, Nicolae Balşan, Adrian Demea, Nicolae Crepcea, Carmen Demea… Era o atmosferă aristocratică şi efervescentă, unde veleitarismul nu-şi afla locul. Orice negaţie sau afirmaţie vizavi de un vers „oarecare” trebuia justificata, susţinută. Îmi amintesc cu mărturisită nostalgie, discuţiile aprinse, adesea contradictorii, aplicate pe text, ce se prelungeau târziu în noapte. Am frecventat acel cenaclu, din primul an de liceu, până după terminarea stagiului militar, şi trebuie să recunosc că acolo am deprins meseria scrisului temeinic, a muncii asidue pe text, a şlefuirii versului până la contur de lamură.

        Pe scena cenaclului condus de Adrian Păunescu am debutat singur, la Sibiu, în iarna lui 1976, cu un cântec compus de mine pe versurile poemului labişian „Scrisoare mamei”. În 1978, împreună cu fratele meu Eugen Evu, am obţinut titlul de laureaţi ai Primului festival naţional de folk desfăşurat la Costineşti, organizat tot de Cenaclul „Flacăra”. Festivalul acela a fost un adevărat maraton, desfăşurat de-a lungul a trei nopţi incandescente, iar premiul  a venit în urma votului celor peste o mie de spectatori prezenţi la teatrul de vară studenţesc. În 1982 a urmat, pe scena aceluiaşi cenaclu, debutul în formulă de cvartet al grupului muzical „Canon”, obţinând în scurt timp Premiul de Consacrare. Am participat apoi la nenumărate emisiuni şi spectacole televizate sau radiodifuzate. Debutul discografic al grupului a avut loc în 1987, pe LP-ul semnat de Victor Socaciu, „Viaţa, iubirea cea dintâi” (contribuţia „Canon”- ului rezumându-se la aranjamentul orchestral, acompaniament instrumental şi armonii vocale la şapte cântece de pe album). Însă debutul de autor al grupului „Canon” s-a petrecut abia în 1991 la Electrecord. Au urmat alte apariţii discografice, pe care nu le mai enumăr, spre a nu răpi din spaţiul tipografic.

       

        – Crezi că scriitorii români au vreo şansă de afirmare, azi, în aşa-zisa Uniune Europeană (un Moloh ce n-are nicio identitate, dar căruia îi creşte, ARTIFICIAL, prestigiul dinspre Vest spre Est…! – şi-i scade… pe ruta inversă!!!)? Unii zic că limba română ar fi un mare impediment… –  şi, deci, că degeaba se mai nevoiesc scriitorii să scrie, în România – mai bine s-ar spânzura, dacă nu se reprofilează, ca sculeri-matriţeri… Unde ne sunt traducătorii?! Ştiu că traduci din lirica poetului austriac Thomas Bernhard… e foarte bine… –  dar aş vrea să fie încă şi mai mulţi cei care să-i traducă, BINE SPRE EXCELENT, pe Mihai Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, Sorescu, Mihail Sadoveanu, Rebreanu, Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu etc., din română în… toate limbile Pământului! Să se înfiinţeze un Departament DE PROMOVARE REALĂ A CULTURII ROMÂNE, NU PRECUM ICR-ul ACTUAL AL DLUI PATAPIEVICI (…SUSŢINUT, ISTERIC ŞI IMBECIL, DE TOŢI „MAHĂRII” IRESPONSABILI AI ZILEI, DE LA PLEŞU LA LIICEANU ŞI DE LA TRAIAIN UNGUREANU LA… CĂTĂLIN AVRAMESCU!), CARE PROMOVEAZĂ (după tembelismele swastikoide şi cretin-obscene, de la New York) „OMAGIUL LUI IUDA”!!! …la Bochum-Germania…cu scabrozităţi şi satanisme, care, cică, „ne-ar reprezenta, ca tendinţe psihologice de Neam, la acest moment”…Aş dori părerea ta sinceră, ca totdeauna, despre toate acestea.

 

        – Sincer, nu prea înţeleg cum e cu creşterea/scăderea „prestigiului” zeului fenician al războiului (Moloh) dinspre Vest spre Est, ş.a.m.d. Şi tot sincer, eu, unul, nu-mi pot permite să lipesc etichete de „iresponsabili” pe Andrei Pleşu („Minima moralia” e o carte extrem de valoroasă!) sau pe un Gabriel Liiceanu (aminteşte-ţi memorabilele întâlniri televizate ale domniei sale cu studenţii, de după 1989, apoi… „Apelul către lichele”!). Să nu ne grăbim, dragă Adrian Botez, să tragem concluzii pripite asupra unor scriitori/filozofi importanţi ai culturii noastre! Altfel glisăm foarte uşor de la o extremă la alta! Şi chiar mergând pe linia logicii tale, la urma urmelor, sunt şi ei… oameni – nu-i aşa? – şi pot fi supuşi greşelii. Dar nu putem face tabula rasa pe indubitabilul lor prestigiu de oameni de cultură.  Nu ştiu cine a emis enormitatea că lucrările street-artiştilor români, IRLO, Omar şi Nuclear Fairy, expuse pe simezele expoziţiei de la New York ne-ar reprezenta, ca tendinţe psihologice de Neam, la acest moment”… Dar de aici, până la a târî la… stâlpul infamiei unele nume amintite mai sus, mi se pare – scuze! – o exagerare din partea ta. Iată, dacă vrei, dovada supremă a sincerităţii mele! Da, cred, ca şi tine că trebuie întreprins mai mult pentru promovarea în lume a numelor de referinţă din literatura clasică şi contemporană. Să nu fim însă pesimişti! Unii paşi, deşi timizi – să recunoaştem –,  totuşi, s-au făcut.

 

        – Crezi că foarte tinerii scriitori talentaţi, de azi (mă refer, în primul rând, la elevi şi studenţi) au vreo şansă de afirmare, în jungla culturală, în haosul cultural de azi – din România şi din lume? Ştiu că tu şi fratele tău, dl Eugen Evu, aţi fost şi sunteţi alături de tineri, în cenacluri… Crezi că revistele şi cenaclurile şcolare (sau, mă rog, cultural-şcolare… – cum este revista asta, Contraatac… – care are „aferent”, fireşte, cenaclul Contraatac…) mai folosesc la ceva, în acest climat troglodit-IMPUS (îmi spui tu, poate, de unde şi de cine IMPUS…), de azi?!

 

        – E foarte important ca tinerii scriitori aflaţi la început de drum să aibă în preajmă preceptori sensibili la frământările inerente oricărui învăţăcel. Ucenicia practicată sub tutela unor scriitori cu experienţă îşi pune amprenta pe întreaga evoluţie ulterioară a virtualului scriitor, cel care bate cu încredere la porţile afirmării. Climatul despre care faci vorbire nu poate fi „troglodit” decât dacă mentorii legiferează primitivismul spiritului gregar, ce aparţine semidocţilor, nu oamenilor de cultură. Regretatul Octavian Paler afirma că: „civilizaţia doar modernizează bruta din om – o învaţă ipocrizia şi bunele maniere –, pe când cultura o ucide… Civilizaţia se poate mulţumi să-l transforme pe analfabet în semidoct, pe când în cultură, semidocţii sunt mai periculoşi decât analfabeţii”…

        Oricărui tânăr aspirant la arta scrisă i-aş sugera să ia aminte la spusele romancierului japonez Natsume Soseky: „Poate că simţurile poetului, fiind expuse tulburării mai mult decât ale omului obişnuit, au devenit şi ele mai ascuţite. Este adevărat că uneori el încearcă cele mai alese bucurii, dar tot el suportă mult mai multă durere decât i s-ar cuveni. De aceea, trebuie să te gândeşti foarte bine înainte de a te hotărî să te faci poet”.

 

        – Înainte de a întrerupe, vreau să-ţi pun o ultimă întrebare, având în vedere recurenţa imaginilor biblice, mai cu seamă neo-testamentare, în poezia ta: CREZI CĂ RELIGIA/CREDINŢA RELIGIOASĂ, ar putea fi un factor prin care cultura, formele de expresie culturală, să se vindece de „lepră”… – …ar fi un factor prin care măreţia omului (şi a scriitorului, fireşte!) să crească sau să scadă, în intensitatea de influenţare a evoluţiei spirituale terestre (în funcţie de conştientizarea /vs/ ignorarea laturii religioase a Duhului omului)? Cu alte cuvinte, după această epocă a „flueraşilor” şi „patapievicilor”, „democraţi şi atei”… – speri şi tu, ca şi mine, că va re-veni o epocă a Măreţiei Omului, prin Re-îndumnezeirea Sa?! Sau faci parte dintre sceptico-pragmatici… Modelul Lui Hristos (socotit, de atât de mulţi indivizi de azi, care se pretind „intelectuali”, ca fiind „utopic” şi „naiv”…) va fi având, oare, vreo legătură (prin adoptare sau părăsire), cu toate cele ce încerc eu să te întreb aici, pentru a mă lumina şi a încerca să limpezesc Labirintul  în care ne-a intrat Duhul, în aceste vremi tulburi?

 

        – Iar am sentimentul că îmi „şopteşti” răspunsurile, şi faptul ăsta îmi provoacă o uşoară… inhibiţie. Nu vreau să mă erijez în judecătorul unor persoane/scriitori anume, deoarece mă consider un creştin, ce încearcă – şi, uneori, chiar reuşeşte – să respecte biblica povaţă de a nu-mi judeca semenul, spre a nu fi la rândul meu judecat… Mă consider un om simplu, care nu crede că „ultima soluţie-i înc-o revoluţie”… Armele cu care lupt sunt dintre cele mai pacifiste cu putinţă. Muzica pe care o cânt şi poezia pe care o scriu, constituie dovada explicită a crezului meu existenţial… În mâna stângă ţin ghitara, în dreapta – o pană, care nu-i smulsă din aripa vreunui… înger… Ea se poate preschimba, uneori, în stilou, pix sau… creion, ascuţit de subsemnatul cu multă, multă băgare de seamă… Cuvintele pot provoca răni greu vindecabile. Cel mai uşor e să demolezi, mai greu e să repari ce ai dărâmat… Teologul Paul Evdochimov afirma că „cel ce sugerează e Dumnezeu”... Artistul doar preia scânteia inspiraţiei divine… În ce măsură arta noastră e în stare să comunice cu Absolutul, noi nu putem conştientiza. Până una-alta, dragă Adrian Botez,  să ne bucurăm olaltă cu Blaga că suntem „contemporani cu fluturii, cu Dumnezeu”…

 

Vizualizări: 122

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor