O chema Ioana, iar povestea ei nu fusese, până la un punct,  deloc complicată. Se născuse undeva, într-un sat de munte, la vreo 60 de kilometri de oraş. Unic copil al părinţilor ei, a fost înconjurată de dragoste ca de un scut, a fost ferită de tot răul din jur. Părinţii ei nu erau foarte bogaţi, dar au reuşit să-i ofere cam tot ce şi-a dorit. Pe scurt, Ioana ar putea spune, dacă ar fi întrebată, că a avut o copilărie fericită. Este, de altfel, singura perioadă din viaţă de care îşi aminteşte cu plăcere. Şi asta fiindcă, la vârsta de 10 ani şi-a pierdut amândoi părinţii. A fost vorba de un accident cumplit de maşină din care ea a fost singura supravieţuitoare. Aşa cum avea să afle mai târziu, atunci când, la mult timp după ieşirea din comă, începuse să se obişnuiască cu pierderea suferită, în urma impactului violent, ea, care dormea pe bancheta din spate a automobilului, fusese aruncată în exteriorul maşinii. Acest lucru o salvase, căci automobilul, sau mai exact ceea ce mai rămăsese din el, explodase la puţin timp după impact.

            A trebuit să stea mult timp în spital, la început în comă, apoi la recuperare, reînvăţând să meargă şi, mai ales, obişnuindu-se cu noua ei situaţie, aceea de copil singur, al nimănui. Şi asta cu toate că medicii, asistentele, tot personalul spitalului o îndrăgise, pe de o parte pentru situaţia în care se găsea, dar, mai ales, pentru mutriţa ei dulce de fetiţă blondă şi creaţă şi a cărei veşnică tristeţe îi îndemna pe toţi să-i arate şi mai multă afecţiune decât oricărui alt copil internat în spital. Dar toate astea nu erau de ajuns pentru a o consola pe micuţa blondă, ea aproape că nici nu observa numărul mare al diminutivelor pe care ceilalţi le foloseau când vorbeau cu ea, degetele lor jucăuşe şi mângâietoare ce i se jucau prin păr, săruturile depuse pe obrajii ei bucălaţi, faptul că ea singură primea bucata de carne cea mai bună şi cea mai mare prăjitură, toate astea păreau că nu înseamnă nimic pentru ea. Căci era mai tot timpul tăcută, privind undeva în gol, refuzând cu încăpăţânare să se joace cu ceilalţi copii din salon. Zăcea ore întregi în patul ei privind un colţ de fereastră, coborând din pat doar pentru a-şi face exerciţiile de mişcare pe care i le prescriseseră medicii. Ochii aceia mici şi rotunzi care priveau în gol ore întregi impresionaseră tot spitalul. Se întâmpla ca, de multe ori, vizitatori ai altor bolnavi să se abată şi prin salonul ei, pentru a o vedea, a o mângâia uşor pe creştet, a-i spune câteva cuvinte de îmbărbătare şi, la sfârşit, nu de puţine ori, pentru a plânge în hohote la ieşirea din salon.

            Dar ea nu-şi aminteşte toate astea. Dacă ar fi întrebată acum despre perioada aceea de convalescenţă pe care o petrecuse în spital, ţi-ar spune că nu-şi aduce aminte decât de copacul cel mare care se vedea de la fereastra ei, de fapt doar de o ramură a acestuia pe care, din când în când, ciorile se aşezau atât de multe, aproape acoperind-o, făcând-o să-şi schimbe culoarea, să devină brusc neagră. Un negru pe care nu l-a mai văzut însă niciodată după aceea: un negru care pulsa, care trepida şi care, avea puterea ca, într-o secundă, să se pulverizeze într-o nesfârşită zbatere de aripi. Nu se simţise îndurerată, nu suferea, nu simţise nevoia să plângă.  Nici chiar lipsa părinţilor nu o simţea neapărat ca pe o pierdere. Nu, tot ce simţea e că a trecut într-o altă stare, devenise, nu se ştie cum, altfel. Aşa cum, cu ceva timp în urmă, tatăl ei îi explicase că se întâmplă cu apa care, uneori, se putea transforma în gheaţă, iar alteori în nori. La fel, simţea, i se întâmplase şi ei, trecuse într-o altă stare, iar acest lucru nu avea nici cum să o bucure şi nici să o întristeze.

            De multe ori îşi imagina ca este o plantă, de exemplu un fir de iarbă. Îşi imagina legănarea în bătaia vântului, căldura soarelui ce o mângâia, apa ce urca prin capilare. Aceasta stare imaginară îi ocupa toată ziua. 

            La externarea din spital a fost înfiată de o mătuşă îndepărtată de-a familiei. Era o mătuşă pe care atunci o vedea pentru întâia dată. Această femeie nu putu deveni niciodată, pentru Ioana, mama ei. Nu o putu considera niciodată astfel, cu toate că biata femeie şi-ar fi dorit foarte tare acest lucru şi, Dumnezeu îi e martor că făcuse tot ce-i stătea în putinţă pentru acest lucru. Căci o crescu pe orfană înconjurând-o de toată dragostea ei de fată bătrână, de femeie trecută în care dragostea pe care nu o dăruise nimănui şi pe care nimeni nu i-o acordase ei, se adunase în timp iar acum se revărsa întreagă asupra copilei. Dar această dragoste necondiţionată şi uneori chiar sufocantă nu o mişca deloc pe orfană. Ioana continua să trăiască în starea ei vegetativă, aproape minerală din perioada când fusese internată în spital. Din exterior, părea doar o copilă foarte retrasă, interiorizată, introvertită, iar acest lucru o făcea pe mătuşa ei să-şi dubleze dovezile de iubire fără să înţeleagă că Ioana era prea absorbită de propria ei creştere, de creşterea plantei care era, de mărirea numărului cristalelor mineralului ce devenise, incapabilă să mai reacţioneze la stimulii exteriori, alţii decât cei legaţi strict de fiziologie. Copii o ocoleau, nu se jucau şi nu vorbeau cu ea. Iar ea creştea foarte repede, ca o plantă sălbatică ce nimerise, din întâmplare, într-o seră. La şcoală, notele nu erau dintre cele mai proaste dar, datorită firii ei mai mult decât liniştite, reuşi să câştige, fără să-şi fi propus asta, afecţiunea profesorilor care îi acordau note de trecere chiar şi atunci când, întrebată fiind, Ioana nu răspundea nimic, preferând să privească undeva în gol cu o privire pierdută  care-i înduioşa pe dascăli.

            Anii treceau şi, cu fiecare zi care trecea, frumuseţea ei creştea tot mai mult: pletele blonde şi cârlionţate ce-i acopereau umerii, năsucul cârn, faţa rotundă şi foarte albă şi, mai ales ochii, ochii aceia care păreau să privească dincolo de lucruri şi de oameni, ochii aceia atât de trişti şi care dădeau feţei acelui copil un aer atât de vag şi de misterios. În acelaşi timp, corpul copilei se rotunjea cu fiecare zi care trecea, sânii obraznici începeau să împungă prin tricourile subţiri de vară, şoldurile începură să se rotunjească, picioarele lungi atrăgeau privirile trecătorilor pe stradă. Această înflorire a ei nu o făcu însă să devină, aşa cum se întâmplă îndeobşte, o ţintă pentru băieţii mai mari care descoperiseră sexualitatea. Nu se întâmplă asta fiindcă, pe de o parte, frumuseţea ei era atât de strălucitoare încât avea efectul de a-i descuraja, iar, pe de altă parte, aerul ei misterios şi trist li se părea celorlalţi o briză rece, îngheţată ce avea darul de a le tăia orice elan de a încerca să o seducă. Aşa se face că, deşi trecuse de ceva vreme de ziua, foarte misterioasă pentru ea, când descoperise, între coapsele ei, lichidul acela clisos ce se dovedise a fi sânge, ea nu avu nici un prieten băiat, aşa cum, din alte cauze, nu avu nici o prietenă de acelaşi sex cu ea. Căci fetele o priveau ca pe o concurentă care le surclasa, care le umilea chiar cu frumuseţea ei, iar faptul că acest lucru nu părea a avea prea multe efecte asupra băieţilor nu se constitui nici măcar într-o circumstanţă atenuantă. Astfel, fetele o urau, în timp ce băieţii se simţeau timoraţi şi, implicit, respinşi de ea. Dar toate astea nu păreau să o afecteze deloc pe Ioana, ba din contră, căci ea avea tot timpul pentru a se putea observa pe ea, pentru a putea analiza toate schimbările ce se produceau în corpul ei, pentru a diseca fiecare etapă a împlinirii ei în trecerea de la copil la femeie.

            Moartea mătuşii ce-i devenise mamă nu o afectă aproape deloc. Ajutată de nişte vecine săritoare îndeplini toate ritualurile de înmormântare, dar făcu toate acestea mecanic, fără să participe afectiv.

******************************************************************************

            Aparent era una din zilele obişnuite. Nimic nu anunţa ceea ce avea să se întâmple. Şi, dacă nu ai şti ceea ce urma să se întâmple, nici nu te-ai fi gândit că aceea avea fie o zi deosebită în viaţa Ioanei. Era doar toamnă, sfârşit de toamnă, zile reci, rutina zilnică, trezirea de dimineaţă, toaleta, micul dejun care, întotdeauna la ea, fusese masa cea mai consistentă a zilei, apoi drumul până la magazinul de bijuterii din centrul oraşului, oboseala de a zâmbi clienţilor toată ziua, apoi întoarcerea acasă, în garsoniera ei de la marginea oraşului, clipele de singurătate până când somnul îi închidea pleoapele, visele liniştite din timpul somnului. Nimic deosebit, doar rutina zilnică. Dar cineva foarte, foarte atent sau, mai ales, cineva care putea citi viitorul, ar fi putut spune încă de atunci, că în acea zi se întâmplase ceva, se petrecuse o schimbare în interiorul fiinţei ei, mai mult chiar, viaţa ei urma să ia un alt curs. Ioana însă nu simţi nimic deosebit, nu o impresionase defel tânărul care-i ceruse numărul de telefon.  Îl întrebase, de parcă nu-l auzise, daca doreşte să cumpere ceva. El îi răspunsese în glumă că da, pe ea. Calmă, ea reformulă întrebarea:

            -Doriţi  să vă arăt o bijuterie din vitrină?

            -Nu, îi răspunse tânărul. Doar tu mă interesezi.

            Ea nu-i dădu apoi nici o atenţie, îl lăsă acolo, în faţa vitrinei cu broşe de jad şi se îndreptă spre un alt client. Uită aproape instantaneu de el, astfel încât nu o deranjară privirile lui ce o urmăreau peste tot prin magazin şi nici nu observă când, peste aproape o jumătate de oră, el ieşi pe uşa rotundă de sticlă.

Mai mult, a doua zi, când el se înfiinţă obraznic, cu zâmbetul acela în colţul gurii, în faţa raftului de sticlă în care se aflau cerceii de argint şi unde, întâmplător se afla şi ea, Ioana nu-l recunoscu şi-l întrebă ca şi prima dată, dacă dorea să cumpere ceva. Şi tot ca prima dată, el îi răspunse că pe ea, pe ea vrea să o cumpere. Apoi, lămurită de răspunsul lui, ea nu-i mai dădea nici o atenţie, trecea de la un client la altul ignorându-l până când, într-un târziu, neobservat de ea, tânărul părăsea magazinul. Scena se repetă zile în şir, fără nici o schimbare şi fără ca în mintea Ioanei să se producă ceva. Toate astea până când, într-o seară, tânărul o aşteptă în faţa magazinului. Nu-şi spuseră nimic, dar, nici acum Ioana nu ar putea explica de ce, ea îl urmă de parcă se cunoşteau de mult, de parcă totul fusese stabilit dinainte. A fost soarta, ar spune ea acum, el era destinul meu. Şi poate că nu se înşela prea mult în privinţa asta. S-au plimbat prin oraş, pe străzi neştiute de ea, se plimbau în tăcere, fără să-şi vorbească, fără să se privească, fără să se ţină de mână. Noaptea cobora peste oraş, iar ea, nu se ştie de ce, îl urma pe bărbatul acesta necunoscut. L-a urmat şi când el a intrat în scara unui bloc ţinând uşa pentru a-i face şi ei loc să intre, l-a urmat apoi în liftul ce scârţâia lugubru în timp ce urca alene etajele, l-a urmat în apartamentul cu uşa masivă pe care el se chinuise aproape un minut să o deschidă.

            S-a  lăsat apoi dezbrăcată de el, întâi paltonul, mirându-se că nu simţea nimic, nici pasiune, dar nici teamă, sau dezgust, apoi cizmele, privindu-l îngenuncheat la picioarele ei, apoi puloverul de mohair roşu, căutându-i ochii, încercând să înţeleagă, apoi fusta de stofă care căzu la picioarele ei, mâinile lui fierbinţi ce-i atinseseră talia, apoi ciorapii negri de mătase, buzele lui sărutându-i călcâiul, apoi sutienul, şi sfârcurile se ridicară precum boturile unor pui de lup, simţind aerul rece, apoi chiloţii şi buzele lui sărutându-i coapsele. Nu ştie cât a durat acest ritual, căci e convinsă că un ritual a fost, ştie doar că, treptat, a simţit că în interiorul ei se întâmplă ceva. Mai târziu va defini acest lucru ca pe o înflorire. Atunci  însă nu ştia ce este, simţea doar că natura ei minerală se transforma din nou, aşa cum gheaţa se dezgheaţă primăvară dând naştere torenţilor. O floare mare se deschidea brusc în interiorul ei, un trandafir mare şi roşu ai cărui spini fură cele câteva picături de sânge ce pătară cearşaful patului pe care adormiră amândoi goi, îmbrăţişaţi.

            Ceva mai târziu, tot în aceeaşi noapte, se trezise sub sărutările lui şi, fără grabă, se iubiră din nou. Apoi el se îmbrăcă şi o rugă şi pe ea să se îmbrace. Abia atunci realiză ea că, din clipa în care se văzuseră la ieşirea din magazin şi până acum, ei nu-şi spuseseră nici un cuvânt. Doar corpurile lor vorbiseră şi fusese de ajuns. Se îmbrăcă tăcută lângă el, fără ruşine, fără teamă. I se părea că ştie dintotdeauna trupul acela care nu era al ei, trupul acela de mascul ce o făcuse femeie, trupul acela bărbătesc dar fragil şi pe care ştia, ea urma să-l ocrotească. Căci ea ştia încă de atunci, din acea primă clipă a împreunării lor, că ea, deşi mai tânără şi mai fără experienţă decât el, e mai matură, mai sigură pe ea şi, la nevoie, îl va putea ocroti.

            Pe de alta parte nu ştia nimic despre el, aşa cum nu ştia că dormiseră în apartamentul unui necunoscut a cărei uşă el o forţase, aşa cum nu ştia că el e dependent de jocurile mecanice, aşa cum nu ştia că ea nu e singura lui femeie. Dar atunci, în acea magică clipă a primei lor întâlniri, toate lucrurile pe care nu le ştia despre el i se păreau nesemnificative. Singurul lucru care conta era simetria corpurilor lor, complementaritatea lor. Mai târziu avea să plătească această superficialitate a ei, dar, ca întotdeauna în viaţa ei, va primi acest lucru fără împotrivire. Va spune, ca întotdeauna, ca asta e soarta ei, ca aşa i-a fost dat ei şi că, în ciuda tuturor evidenţelor, acesta era bărbatul ei, jumătatea ei, perechea.

            Între timp, dragostea lor le pârjolea inimile. Nu mai puteau să stea departe unul de altul, el o căuta de mai multe ori la magazin, îi fura sărutări fără teama că vor fi văzuţi pe camerele de supraveghere, se mângâiau pe ascuns în timp ce ea servea un alt client, se devorau apoi, seara, în patul unuia din apartamentele necunoscute în care intrau după ce el forţa broasca uşii de la intrare.

......................................................................................................................................................

            Acea seară şi noaptea ce urmase şi-o amintea, o vedea aproape, ca pe un film la cinematograf, Doar că imaginile se derulau dureros şi, privind înăuntrul ei toate câte se întâmplaseră le vedea ca pe un film, le şi trăia din nou, fiecare emoţie, fiecare tresărire, fiecare nehotărâre. Mai ales durerea amestecată cu scârba şi cu sentimentul dezagregării. De cele mai multe ori încerca să nu se gândească, să nu-şi mai aducă aminte, să uite. Şi dacă uneori se întâmpla ca o imagine să-i revină din memorie pe retina ochilor din interiorul ei, ea o alunga, chema o altă imagine mai veselă care să o estompeze pe cealaltă, încerca să se ascundă de propriile amintiri. Alteori dimpotrivă, e adevărat foarte rar, mai ales nopţile când nu reuşea să adoarmă nici după ce luase un pumn de medicamente, în tăcerea nopţii rememora totul, de la început. De la momentul când el îi ceruse să fure, de la momentul când aflase suma de care el trebuia să facă rost în câteva ore dacă nu voia să fie tăiat de cămătari.

            Ştiuse de la început că această pasiune bolnavă a lui pentru jocurile de noroc îi va face să plătească foarte scump fericirea lor de la început. Ştiuse dar nu putuse face nimic. El nu mai putea fi schimbat, nu de către ea. Şi poate că nimeni nu mai putea să-l schimbe. Nici măcar nu încercase, dar nu-şi reproşa asta. Ştia că ar fi fost inutil. Nu ar fi ascultat-o şi, în cel mai bun caz, ar fi părăsit-o, ar fi renunţat la ea şi asta, i se părea ei, era lucrul cel mai grav, mai grav decât toate, care i s-ar fi putut întâmpla.

            Tresări când uşa se deschise şi un nou client apăru în pragul ei. Se relaxă imediat căci îl recunoscu. Era unul din locotenenţii şefului cel mare. Venea uneori la ea, dar  nu voia nimic. Se aşeza pe un fotoliul de lângă pat şi o privea. Atât. Nu scotea nici o vorbă, nu se mica, aproape că nici nu respira. Doar ochii lui care o ţintuiau pe pat. De fapt nu, se obişnuise treptat cu privirea lui fixă, devenise aproape liniştitor să îl ştie acolo. Prima dată când venise la ea i se păruse destul de ciudat. Îl întrebase ce vrea, adică în ce fel vrea să o fută. El însă tăcea  şi, în muţenia lui, părea destul de ameninţător. A încercat apoi să-l aţâţe lipindu-şi corpul fierbinte de al lui.  El s-a depărtat de ea şi s-a aşezat în singurul fotoliu din cameră. Fotoliul a trosnit sub greutatea lui, iar ea a încercat altceva. S-a suit în pat, în picioare şi, cu mişcări lascive, a început să se dezbrace. Un gest al lui a oprit-o. Apoi, neştiind ce să mai facă, s-a lăsat să alunece pe pat şi a rămas aşa, sub privirea lui arzătoare, mai bine de o oră. A fost ciudat la început, dar la câte ciudăţenii a văzut de atunci, aceasta, inofensivă, aproape că-i făcea plăcere. Era şi, în mod bizar, un sentiment de siguranţă pe care bărbatul acesta temut de toată lumea, i-l inspira ei. Avea la dispoziţie mai mult de o oră de siguranţă. Şi asta nu însemna doar mai mult de o oră de pauză în care nu trebuia să satisfacă poftele niciunui client ci mai mult, era mai mult de o oră în care se simţea protejată, apărată, iar acest sentiment bizar ce se născuse în sufletul ei nu avea nici o explicaţie, nici o logică, şi nici ea nu căuta una. Se mulţumea doar să trăiască acest sentiment, să se destindă ca un arc prea tare întins. Se obişnuise treptat şi cu privirea lui fixă, aproape fără să clipească şi cu monotonia acestei ore în care nu trebuie să facă nimic decât să stea sub povara celor doi ochi negri ai bărbatului. Treptat, treptat, nici nu se mai gândea la el ca la un bărbat, ci i se părea că între ei se stabileşte pe nesimţite o punte, o punte durabilă ce poate exista doar între persoane de acelaşi sânge. Visase într-o noapte şi, aşa cum se întâmplă uneori când rememorăm de prea multe ori un vis, începuse treptat să creadă că era un lucru real, visase că el şi ea sunt fraţi. De atunci, sentimentul acesta căpătase contur, prinsese formă şi, dacă într-o zi, cineva i-ar fi spus că el era pentru ea mai mult decât un simplu client, ea nu s-ar fi mirat deloc. Această filiaţie neaşteptată nu ar fi uimit-o deloc, nu ar fi făcut-o să se gândească la o melodramă ieftină în genul celor din telenovelele de doi bani de la televizor. Din contră, acest lucru i se părea acum aproape firesc să se afle la un moment dat, căci ea era aproape convinsă de existenţa acestei legături sanguine dintre ei. Dacă nu ar fi fost acel zid al muţeniei şi a privirii fixe cu care o studia el, probabil că ea ar fi îndrăznit şi l-ar fi întrebat despre existenţa sau nu a acestei relaţii. Dar muţenia lui o oprea să facă acest gest şi, în definitiv, era destul de puţin importantă confirmarea lui atâta timp cât ea simţea asta cu atâta putere. 

            În rest, e greu să spunem că se obişnuise cu noua sa viaţă. Şocul iniţial fusese deosebit de puternic, dar acum se reîntorsese la starea ei vegetativă, minerală, de dinainte de a-l fi cunoscut pe el, bărbatul ei, unicul ei bărbat, cel care, doar cu un gest o făcuse să înflorească şi, tot atât de simplu, o părăsise şi o aruncase în lumea de acum. Se gândea mult la el, la bărbatul vieţii ei, la cele câteva luni pe care le-au trăit cu intensitate, consumându-şi dragostea prin apartamentele unor necunoscuţi, răspândindu-şi dragostea prin tot oraşul, aşa i se părea ei, era o lungă fugă şi un lung şir de îmbrăţişări, Nu plângea şi nici măcar nu suferea aducându-şi aminte, îşi privea amintirile ca pe un film, sau, mai exact, avea ceva de contabil ce face un inventar, încerca să le strângă pe toate, să nu se piardă vreuna, le sorta, le tria, pe cele bune de-o parte, pe cele rele de alta, pe cele pe care vreau să mi le mai amintesc şi mâine aici, pe cele pe care mi le voi aminti din nou săptămâna cealaltă dincolo, uneori îşi amintea şi de noaptea aceea, ultima, cea în care viaţa ei din nou se rupsese. Îşi amintea perfect cum intraseră peste ea în garsoniera micuţă în care locuia de când se angajase la magazin, bătuseră la uşă întâi, cine e, eu sunt, nu te speria, era vocea patronului ei şi chiar dacă acesta făcea eforturi să dea vocii o notă calmă, ca de obicei, ea înţelesese că lucrul de care se temea se produsese şi că, odată cu el, tot ceea ce se afla în jurul ei încă o dată se va prăbuşi. Au intrat peste ea în cameră, erau alţi trei bărbaţi pe care nu-i cunoştea în afară de patronul ei, urlau şi gesticulau şi dacă ea nu ar fi ştiut despre ce e vorba aproape că nu ar fi putut să afle din vorbele lor pline de ură şi violenţă. Au lovit-o, au umilit-o, au întors toată casa cu susul în jos, dar pentru ea nu mai conta. Ştia că, din nou, pentru ea murea cineva drag, rămânea din nou singură şi, din nou, fiinţa ei refuza să sufere, să plângă, se închidea în ea, se acoperea cu o carapace impenetrabilă, se ascundea înăuntru. Nu aveau cum să găsească ceea ce căutau, oricât ar fi răscolit prin lucrurile ei, nu puteau găsi nimic, căci lucrul pe care ei îl căutau, bijuteriile, nu mai erau demult la ea şi probabil, aproape sigur nici la el nu mai puteau fi găsite. În plus, oricum ea nu avea să le spună nimic despre el, despre faptul că pentru el furase din magazin, pentru ca el să-şi poată plăti datoriile făcute la poker sau cine mai ştie la ce, pentru a-i salva viaţa lui, bărbatului ei, bărbatului vieţii ei, pentru a-l feri de răzbunarea cămătarilor

 

Vizualizări: 118

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de November pe Decembrie 7, 2012 la 3:45am

 1. Asa   parea... / 2. Încercările literare "umile" le ignor"...deci...apreciez modestia ta! / 3. Mda! / 4. Cred că de asta mi-a "sărit tandăra"..hahaha!...că nu ai spus-o! / "DA"...pentru punctul 5!

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Decembrie 6, 2012 la 10:05pm

1.Scuze, dar comentariul meu nu era în nici un fel un reproş. Nu ştiu de ce l-ai interpretat aşa.

2.Sunt foarte flatat că ai răbdarea de a-mi citi umilele încercări literare.

3.Nu ma interesează să-mi aducă cineva elogii, mai ales că sunt conştient că nu le merit (cel puţin deocamdată). Apreciez mult mai mult sinceritatea (şi inteligenţa, între noi fie vorba).

4.Am apreciat, deşi cred că nu am spus-o, faptul că ai văzut în proza mea o apropiere de Kim Ki Duk.

5.Sper să citesti şi să comentezi în continuare textele mele.

Comentariu publicat de November pe Decembrie 6, 2012 la 7:36pm

Corect! Cine a spus că nu ai dreptate? Mi-am spus părerea...ţi-ar plăcea să-ţi aduc elogii, sau să-ţi dau "like"...fără să te citesc ...doar aşa..."pour les fleurs de cucu"?(s-o citez şi pe coana Chiriţa!) Eu te citesc "mot a mot"...(dovada ca am gasit acea fraza care m-a trimis la Ki Kim Duk )...te înţeleg, dar dacă eu "sufăr"(cam mult spus!) alături de personajele tale...e problema mea...sunt eu mai..."mizericordioasă". Omul a început să sufere din momentul în care a început să gândeasca..şi am un citat la îndemână, din Camil Petrescu, Ştefan Gheorghidiu...care a spus : "cine gândeşte mult, suferă mult!" Ernesto Sabato? Chapeau bas! Toata admiratia... a trait cu ideea "suprimarii de sine" a demonstat ca se poate! Seamănă ca şi construcţie epică cu Marquez, ca interes pentru psihanaliză, cu Nabokov. În "Tunelul" lui Sabato, personajul masculin  îşi suprimă iubita "pentru că nu poate ajunge la esenţa feminităţii ei": „am regretat că nu pot să comunic cu o femeie, în acele cazuri rare când pare cu neputinţă să te resemnezi cu gândul că ea va rămâne pentru totdeauna străină de viaţa ta. Din nefericire, am fost condamnat să rămân străin de viaţa oricărei femei“. Magistral!

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Decembrie 6, 2012 la 3:21pm

November, în privinţa obsesiei morţii în scririle mele (şi nu numai), o să-ţi răspund cu un citat din scriitorul meu preferat, Ernesto Sabato:

"Oamenii construiesc din suferinţă inexplicabilele lor fantezii fiindcă sunt alcătuiţi din trup, fiindcă aspiră la veşnicie şi trebuie să moară, fiindcă tânjesc după perfecţiune şi sunt imperfecţi, fiindcă năzuiesc spre puritate şi sunt coruptibili. De aceea scriu ficţiuni. Un zeu nu are nevoie să scrie ficţiuni. Existenţa e tragică din pricina acestei esenţiale dualităţi. Omul ar-fi putut fi fericit ca vieţuitoare fără conştiinţa morţii sau ca spirit pur, nu ca om. Din clipa în care s-a înălţat pe două picioare, a inaugurat nefericiarea lui metafizică."

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Decembrie 6, 2012 la 3:12pm

Mulţumesc tare mult pentru aprecieri şi, mai ales, pentru răbdarea de a citi un text atît de lung.

Comentariu publicat de November pe Decembrie 5, 2012 la 5:18am

Mi-am băut cafeaua citind acest fragment... "în patul unuia din apartamentele necunoscute în care intrau după ce el forţa broasca uşii de la intrare", asta imi aminteste de un film a lui Ki Kim Duk, nu? Destin trist... din start. A trăit cu adevărat atât de puţin, dar atât de intens, încât "trezirea" nu a mai contat pentru ea! Magique....tu chiar nu  dai nici o şansă personajelor tale?

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Decembrie 4, 2012 la 9:57pm

Fragmentul face parte din viitorul roman "Oraşul câinilor".

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor