Ieri, miercuri 10 august, la o oră a începutului de după-amiază  şi pe o părere de ploicică în tatonare, abia  schiţându-se din cerul neguros precum al unui noiembrie ostil, m-am prezentat cu flori galbene la USR, unde aflasem de pe blogul LIS că a fost depus Constantin Stan, răpus de cumplita boală din ai cărei cleşti nu există scăpare... Acolo, în holul ce cu vremea şi-a pierdut orice boierie, catafalcul închis, pe nişte suporturi metalice aurii-strălucitoare; câteva persoane feminine în mare doliu, din familie şi trei patru scriitori. Nici o floare pe sicriul lustruit, doar un portret veghind la capătul raclei, sub un bec în formă de lumânare; alte lumânări, acelea de ceară, arzând pe-o măsuţă dinspre uşa bibliotecii; aşa că m-am strecurat spre o masă din colţul drept al marelui hol şi un domn mi-a preluat florile, depunându-le în spatele unor coroane; am spus coroane, cred că la acea oră era doar una. M-am întors către sicriu, l-am văzut închis-etanş, m-a fulgerat ideea că el deja nu mai este aici, să-l vedem, să spunem o rugăciune cu ochii pe chipul lui, al ultimei sale înfăţişări printre oameni – şi poate de aici, de la absenţa de la propria despărţire, sa mi s-a declanşat un puseu de plâns irepresibil. Este acel plâns pe nepregătite, despre care nu ştii că va să vină, îţi îzbucnesc lacrimile direct pe obraz şi trupul întreg îţi este zguduit de convulsii.  Duci mâna la gură, te răsuceşti cu spatele, neînstare să faci faţă momentului. Tot în acest fel şi fără să-mi pot veni în fire, m-am deplasat până în celălalt colţ al holului - , aşteptând să-mi treacă plânsul şi totodată ştiind că asta este / a fost! adevărata mea despărţire de Costi Stan, despărţirea definitivă dintre două suflete, pe astă lume...  Mai târziu mi-am luat seama, am privit în jur, l-am identificat pe Dan Cristea,  întors spre un tânăr înalt, suplu, cu păr castaniu-lung spre ceafă, căruia îi şoptea ceva – am bănuit a fi vorba de fiul lui Costi.  Pe banca de pe cealaltă latură, Aurel Maria Baros cu încă un prozator, iar altul, ce stătuse pe bancheta de pe latura opusă tocmai se îndrepta spre uşă.  Cu amânări m-am apropiat de racla lucioasă, cu aerul ei înşelător de lucru foarte bine făcut, am pus degetele pe marginea ei, cum se obişnuieşte, ca o ultimă atingere, simbolică, poate o transmitere de energii ori de mesaje consumându-se deja în alt sistem de coordonate.  Am privit fotografia lui Costi, făcută din câte mi-am dat seama chiar aici la USR, probabil în holul de sus, de vreun coleg iscusit fotofraf, în antractul vreunei şedinţe de Consiliu. Nelipsita, emblematica jachetă albastră din material de blugi şi pe dedesubt o bluză gen sportiv cu câteva litere imprimate, ivindu-se pe jumătate de sub rever. Am adăstat câteva momente, cât să ne spunem totul, rezumativ, în loc de multele cuvinte devenite inutile, apoi m-am retras, căci se apropia DC. Întristat până dincolo de fiinţă, a pus palma mâinii drepta pe capacul raclei, cum ar fi în dreptul inimii  zidită în nemişcare, la capăt de linie, a lui Costi – cu un abandon de sine care mi s-a părut că înseamnă: Ştiu ce urmează. Aşteaptă doar...

Am mai stat un timp, a apărut Valeriu Râpeanu, mai târziu şi Paul Dugneanu, iar ceva mai apoi s-a dirijat pe lângă doamnele din familie un bărbat pe care l-am văzut numai din spate, coborînd spre maşina care îl aştepta în capul scărilor.

 

Pe Constantin Stan l-am cunoscut abia în ultimii câţiva ani. Până la Evenimente, nici nu se prea punea problema, eu menţinându-mă la periferia vieţii literare, în primul rând pe seama unei timidităţi rebarbative şi apoi datorită faptului că, geolog terenist fiind, eram mai tot timpul plecat din Capitală. Sigur, prin anii optzeci, dar mai cu insistenţă după 1990,, când toată structura socială a sărit în aer, inclusiv osificata rânduială a ierarhiilor din structurile pecerista ale Uniunii noastre, generaţia optzeci ajungând „pe val”, faima lui CS a ajuns şi până la mine, căci mereu prenumerat printre primele 5-6 nume ale generaţiei sale „în blugi”.  S-a întâmplat însă că nu i-am citit nicio proză, iar despre prestaţia sa jurnalistică ştiam tot din auzite, prins eu însumi în vârtejul angajării civice, de unde până la 50 de ani absentasem cu desăvârşire din lumea presei. Cândva l-am identificat pe prozatorul de top CS şi ca persoană şi de reţinut este doar faptul că la întâlnirile noastre pe stradă nu s-a întâmplat nicioadtă să nu mă privească în ochi, cu maximă seriozitate, fie că nu ne salutam sau trecusem deja la un salut care încerca să suplinească lipsa comunicării.  Abia când a devenit şeful secţiei Proză a ASB am intrat în contact, mai precis la Clubul de Proză, de CS iniţiat şi condus cu maximă abilitate în aceşti 3-4 ani din urmă. Am putut desluşi în lunganul filiform însă fibros, mereu lansat cu paşi largi spre vreo ţintă ultimativă, chiar cumva adus de spate, cât să-ţi dai seama că vrea să ajungă mai repede la ţinta sa de moment, tăindu-şi drum prin aerul parcă obstrucţionist cu braţele dar până la urmă şi cu carena nasului proeminent, am putut descoperi, zic, pe unul dintre cei mai frenetici militanţi ai breslei scriitoriceşti, mereu cu proiecte, cu iniţiative care să scoată din neatenţia generalizată pe confraţii de suferinţă literară, creaţia originală românească. N-aş exagera spunând că avea cultul menirii scriitorului în această societate aflată în vădită dezafectare. 

La Clubul de proză venea cu 5-6 sau mai multe cărţi pe care le prezenta, fie că dădea citire unor concise cronici, pe care le publica apoi în Luceafărul de dimineaţă, fie că făcea nişte cronici vorbite, mai succinte, cu aerul improvizaţiei, însă probând o neobişnuită pătrundere a textelor analizate.  De o astfel de cronică vorbită s-a bucurat şi romanul meu Veneticii (500 pagini), 2009, aflat la a treia ediţie.  În doar 3-4 fraze bine forjate, CS afirma că romanul meu „este, din toate punctele de vedere, cu mult, dar cu mult mai bun decât...”  – şi aici dădea numele romanului care a fost desenat cartea anului. Cronicheta a apărut cu promptitudine în Luceafărul.  Teribilă surpriză şi benefică relaxare, numai cine nu este autor nu a trăit astfel de momente privilegiate, când simţi că n-ai trudit în zadar o viaţă de om... Însă chiar mai mult decât această prezentare admirativă şi fără echivoc a romanului meu, aş putea spune că a fost celălalt semn neîndoios de preţuire din partea scriitorului dar şi a omului CS, care tot pe-atunci mi-a spus doar atât: „Ar fi bine să ne vizităm!”  Nu ştiam nici acum, când LIS a pomenit de un fiu al lui CS, absolut nimic despre viaţa particulară a optzecistului CS. Cu alura sa de haiduc, cu veşnica taşcă pe umăr, în care aveam impresia că se află tot ce deţine mai important în acel moment al vieţii sale, taşcă cumva metafizică, din care extrăgea cele 5-10 cărţi pe care se hotărâse să le prezinte, şi la plecare mai îndesa întrânsa cam încă pe-atâtea cărţi, manuscrise listate etc etc, mi l-am închipuit pe CS, poate idealizând oleacă, dedicat trup şi suflet numai şi numai scrisului său şi literaturii în general. Mai simplu spus, nu ştiam nimic despre o familie a sa, subsemnatul fiind un ins care nu se bagă în sufletul amicilor din literatură. De aceea, invitaţia de a ne vizita, dincolo de aspectul onorant se însoţea de surpriza respectivă. Nu am ajuns să fructific invitaţia prietenească, am participat în schimb la lansarea romanului său Gde Buharest şi am primit un autograf care sunt convins că trece dincolo de  formulările conjuncturale: „Domnului Ion Lazu, cu preţuire şi admiraţie. CS.”

Ultima dintre fotografiile postate în moment dramatic al desp[r’irii de Costi Stan i-am făcut-o la Casa N. Titulescu. Atunci l-am prezentat Lidiei pe noul meu prieten, cum începeam să nădăjduiesc. Or, aseară, comunicându-i teribila veste a dispariţiei lui CS, numai ce-o aud: „Ce păcat! Mi l-ai prezentat la Casa Titulescu. Omul cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată!”... Oricât eram de răvăşit, nu se poate să nu-mi fi dat seama că Lidia mi-l evocase într-un mod magistral, prin trăsătura sa cea mai specifică. Şi într-adevăr, acest chip de o nemaipomenită expresivitate, pentru care orice actor avea de ce să-l pizmuiască, cu trăsături energic stilizate, coborând din pomeţii înalţi spre o bărbie cumva retrasă şi sprijinită pe un foarte proeminent omuşor, beneficiind în plus de o cicatrice la vedere pe obraz, care sporea mesajul bărbătesc, acest chip aproape ciudat în lipsa lui de armonie, avea privilegiul unor ochi imenşi-verzi, care se placau nemijlocit pe faţa interlocutorului, cu o gravitate extremă, ultimativă. Şi, la un moment dat, însă nu prea curând (totul având o limită a nervilor supraîntinşi), brusc survenea lumina nefirească a unui zâmbet atât de uman, că se constituia într-un hotar – între ce fusese lumea mai înainte şi ceea ce devenea ea acum, sub căldura umană(sărbătorească!) a zâmbetului lui Costi Stan. Dacă printr-o minune, căci altfel cum?!, din vestonul său devenit celebru, trupul său filiform ar fi dilatat pe neprevăzute o structură musculară care ar fi explodat textilele, sau altceva de acest gen s-ar fi produs, poate că totuşi nu aş fi fost atât de surprins, ca atunci când Costi Satn, brusc, declanşa acel zâmbet al său, supremul spectacol au unei interiorităţi ce se menţinuse prea mult timp în ascundere...

Vizualizări: 459

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Ion Lazu pe August 17, 2011 la 11:05am

 Hmmm!  Se cam potriveşte, din păcate, stimată B.V.A., mulţam pentru citatul din Gerda, cu premiul Academiei, îmi pare. Iar în fapt, mă întreb: cum s-ar putea să n-o nimerească scriitorul atunci când aduce vorba despre Moarte?  Practic nu are cum!... Terifiant este chiar acest aspect: vorbind despre moartea care vine peste noi în milioane de feluri, mereu fără greş atingându-şi ţinta, scriitorul, îndiferent de abordarea personală, ne atrage atenţia asupra acestui teribil fapt: Ea vine negreşit, devastator...- şi vine de cele mai multe ori într-un mod neaşteptat, din direcţii insignifiante, neutre, anoste..., pe care nici nu le aveam sub observaţie. Şi vine (altfel cum?!), mereu mai devreme decât se scontează...

                                    Ion Lazu

Comentariu publicat de bratu violeta angelica pe August 17, 2011 la 9:14am
"Si-apoi , intelege : nu se moare de dor, de jale, de durere, de trecerea vremii, ci dintr-un banal guturai,de-o apendicita neoperata la vreme." CONSTANTIN STAN- GERDA
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe August 12, 2011 la 12:26pm

O evocare ce-l păstrează pe Constantin Stan în lumina caldă a ochilor celor care l-au cunoscut şi preţuit; aducându-l şi în faţa noastră, a celorlalţi, făcându-ne să ni-l închipuim...

Dumnezeu să-l odihnească! Condoleanţe familei!

Comentariu publicat de ZINCA MARIUS IULIAN pe August 12, 2011 la 11:44am
DUMNEZEU SA-L IERTE
Comentariu publicat de Constantin Padureanu pe August 12, 2011 la 11:19am
   Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in randul celor drepti. Nicolae Iliescu mi-a dat vestea trista si parca nu-mi vine sa cred ca a plecat in marea calatorie. Dumnezeu a avut nevoie de EL acolo sus... dar parca l-a luat prea devreme si raman amintirile...
Comentariu publicat de bratu violeta angelica pe August 12, 2011 la 10:02am
DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA!!!!!!!
Comentariu publicat de Ion Lazu pe August 11, 2011 la 11:50pm
Un gând bun tuturor celor sensibilizaţi de textul meu, nădăjduind să-l însoţească pe prietenul nostru la trecerea Marilor vămi. Şi această elegie, scrisă în 1965, pe când lucram ca geolog în zona Oituz- Caşin şi în pădurile de pe valea Fata Moartă (vezi şi cartea omonimă a uitatului scriitor Ioan Missir, una dintre capodoperele literaturii noastre - dar cine-şi mai bate capul cu de-alde astea?!), dădeam la tot pasul peste schelete de combatanţi din vremea Primului război mondial...Tot pe-atunci am scris şi poezia Miere şi sare, alte destule elegii, toate rămase inedite şi pe care am de gând să le postez pe blogul meu http://ilazu.blogspot.com.

 

Ion Lazu : Elegie

          Lui Constantin Stan, in memoriam

 

Într-un om sunt atâtea cuvinte

Câte-ntr-o ţară.

Ce va rămâne dintrânsul

Când va să piară?

 

O piatră mare la cap,

O buturugă în rest

Şi patru crengi.

 

Iar printre păsări, pe sus

Cântătoare

Un tril în plus.

Desluşi-se-va oare? 

 

Într-un om sunt atâtea cuvinte

Câte-ntr-o ţară.

Când omul moare

Cuvintele rămân afară...

Comentariu publicat de Nemecsek Ştefan pe August 11, 2011 la 10:41pm
Clipe de profundă tristeţe. Cu siguranţă, Constantin Stan a plecat spre ceruri pentru a face parte din echipa scriitorilor stelari. Odihnească-se în pace!
Comentariu publicat de ANA DOBRE pe August 11, 2011 la 9:24pm
Emoţionantă evocare! Nu îndrăznesc s-o numesc necrolog căci ar însemna să accept că dragul nostru Costi nu mai este pe această lume... Dar rămân cărţile sale şi amintirea unui om cald, deschis pentru marile daruri - prietenie, iubire pentru oameni şi cărţi, pentru literatură şi frumos. Dumnezeu să-l călăuzească pe drumul de lumină al eternităţii!
Comentariu publicat de Petru Jipa pe August 11, 2011 la 9:03pm

Mai sus scrie, imi place. Nu-mi place, de ce sa moara? Am ascultat acum cateva zile pe Nora Iuga,  vorbea despre placerea intalnirii cu Constantin Stan la Berlin.

Dumezeu sa-l odihneasca in pace.

,,să spunem o rugăciune cu ochii pe chipul lui" 

 Adanc spus, Lazu Ioane,

Ne -nchinam pe la icoane

Ragusim de asfintit.

Pamant grabit.

 

 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor