Anunţ f.f. important.

Un anunţ f.f.important, va admite oricine, trebuie să fie "scurt şi cuprinzător", pentru că altfel... În cazul meu, ca să nu mai lungesc vorba, anunţul este: Fac publică opţiunea mea de-o viaţă, păstrată în taină, aceea că Anul Nou ar trebui să înceapă la 21 martie. Este opţiunea de 3000 de ani a iranienilor. Vreau şi pentru noi, ceştilalţi, Anul iranian! Punct. (Semnul exclamării, de fapt...)

Explicaţia? M-am săturat până peste cap de Anul calendaristic, cu începutul de An plasat undeva, la nişte zile după Solstiţiul de iarnă, stabilit-convenit prin pertractări, ajustări, postsincronizări etc - indiferent care sunt explicaţiile şi de fapt cunoscându-le foarte bine şi acceptându-le ca atare. Dar dacă nu s-a mai putut ca Anul Nou să se declanşeze în ziua Solstiţiului de iarnă, când ziua începe să crească din nou etc etc (iar dincolo de Ecuator, simetric, să crească, Domnilor, atenţie!), de ce să nu aducem începutul anului, la nivel planetar de data asta, racordându-ne nu la calendarul ruşilor vechi, nici la cel al chinezilor, nici al aztecilor, nci al boşimanilor, la o adică, ci racordându-ne la Anul Iranian, care nici măcar nu-i discriminează pe cei din emisfera sudică, nu? Pur şi simplu, să pornim cu toţi  de la start, în deplină egalitate a şanselor. De meditat.

Ieri, în zi de Echinox, la ora 16:00, plimbându-mă singur prin parcul IOR, căruia i-am spune mai bine Balta Albă, cum i s-a spus din vechime, am avut revelaţia unui început "de anotimp, de an, de timp..." (cunoaşteţi citatul - nu e cine ştie ce...) Nici aşchie de gheaţă pe oglinda lacului, unde acum 4-5 zile am avut curajul să încerc o traversare... Tras de mânecă, tras de mână de Lidia, emotivă...

Lumină începătoare în smicelele Sălciilor plângătoare, muguri galbeni-verzui, (Verde curd, verde crud...) care ştiţi ce înseamnă... Presiune la limită pe capilarele sevei. Pe faţa lacului, la distanţe securizante de 50-51 de metri, perechile arhetipale Raţă-Răţoi, distribuite fără cusur, democratic aş zice,  - şi n-am înregistrat decât o singură tentativă a unui răţoi de a se introduce în ecuaţia cuplul constituit pentru toată viaţă. (Tentativă de mine înţeleasă în sensul cel mai exact, ca impuls al perpetuării speciei - dar respinsă cu brio de răţoiul titular, intratabil.). În alt sector al lacului, Pescăruşii socializând, totuşi agitaţi şi ei, parcă mai albi ca niciodată, sensibili la imperativul cuibăritului. Faţa lacului, înţepată de izbucnirile Peştişorilor, dezmorţiţi şi dânşii. Îi aveau sub observaţie un Tătic şi Copilaşul lui care de-abia învăţa să păşească, dar totodată se dovedea foarte interesat de viaţa peştilor. N-am îndrăznit să-l întreb pe tătic dacă şi Ţestoasele au apărut, după poate cea mai lungă hibernare a lor, de când s-au înpuiat pe lacul IOR - acum vreo 7-8 ani fuseseră câteva, acum sunt cu miile, poţi vedea zece ţestoase pe metru patrat, la malul Insulei raţelor. Lumea din cartier ştie la ce mă refer. (Simplul gând că o mie ţi atâtea de ţestoase au hibernat, asemenea pietrelor dintr-un prund, înfipte în malul Insulei păsărilor - acest simplu gând, îmi modifică pe loc ideea de pământ inert-sterp-mort, pe care o avem dintotdeauna despre solul de sub picioarele noastre, de sub privirile noastre - de sub frunzele uscate şi de sub zăpadă şi tot ce mai troieneşte iarna... Dar insectele, dar celelalte broaşte, comune, dar şopârlele, dar rădăcinile ca atare, mai vânjoase decât pălimarele - n-am ştiut noi mereu că acolo, în lutul înţelenit şi îngheţat s-a înfipt şi s-a împănat Viaţa, în amăgitoare amorţeală, în veşnică şi totuşi trează aşteptare şi veghe?! Acest gând despre vitalitatea gliei de sub picioare, al meu şi al tuturor, nemărturisit însă latent, este în stare, numai el, simt bine asta, să statornicească o dată în plus, osia Pământului pe eliptică, în momentul delicat al tensiunilor interastrale, cel al echinocţiului de primăvară...) Avem Insula raţelor, alta a Plopilor, alta a Ţestoaselor, alta a Pensionarilor, horribile dictu!. Cum avem aici, pe vechea Balta Albă, Insula Colinei dispărute, Insula Plopilor scoşi etc - aţi văzut câte denumiri sunt înţăruşate în Cişmigiu? - e un fleac faţă de toponimia din IOR, vă asigur! Pentru mine, pentru noi, fiecare cot de alee, fiecare copac şi bancă şi tufă are un nume recunoscut şi meritat. Le rememorăm săptămânal, când ochim vreun loc umbros, vreo bancă pe care am stat în vreme ce Andreiu-Mic îşi făcea somnul de la amiază, în mireasma de pini, ori de plopi, ori de sălcioară, ori de tei, mai ales de tei... 

Şi se face că ieri, aproape de orele 16, ajung sub Platanul cel mare, îi mai spunem şi Platanul soarelui, însă pare redundant, căci toţi copacii din parc sunt răsfăţaţii soarelui; oricum, cel pe care tocmai îl depăşisem este Platanul Mariei, prietena poetesă din blocul de alături. Mă răsucisem în loc, să-mi arunc privirea spre Plopul apusului, la mică distanţă de Salcia căţelului, unde acum câteva zile m-a lătrat un căţel ce-şi păzea stăpâna, în vreme ce aceasta, ghemuită pe jos, cu spatele spirijinit de imensa salcie plângătoare, cu un ditamai aparatul fotografic, imortaliza foc cu foc sclipirile apei sub incidenţa soarelui spre chindie. Mă preumblam ca hipnotizat, în pragul unei mari revelaţii. Dar ce să fie? Fetiţe pe role, mai vaporoase-graţioase decât Maia Pliseţkaia, băietani cocoţaţi tocmai în vîrful cel mai ţiguiat al colinelor, artificiale, ce-i drept, dar totuşi un ceva pe care poţi să urci cât mai sus, pe urmele unui impuls nenumit; vrăbiuţele în vârful cel mai înalt al plopilor; căţeii şi câinii de apartament, eliberaţi din lese, peste o sută la număr, zburdând dezlănţuiţi pe insula Pensionarilor (scuze!). Ciorile dându-şi în petec (unul negru, vezi-bine), la distanţă de numai un braţ de creştetul plimbăreţilor; prin ţărână şiruri roşcate de vacile-domnului, ca trase pe aţă, îndemnând încotrova... Ce să însemne toate aste semne? Ce?!

Şi atunci, în acel moment magic, suspendat, am auzit - ca la o desfundare a timpanelor şi a tuturor simţurilor - ceea ce cred că a auzit toată lumea din parc, toată lumea de pe lume: Cântecul Mirlei în plină zi. M-am uitat în sus, spre coroana somptuoasă a Marelui platan, ocupând mai toată bolta cerească, sărbătoreşte punctată de biluţe întunecate. De ce biluţe? Nu că am ignora sensul lor germinativ, dar aşa le percepe lumea, copilărită fără veste - aşa le văd copiii-gâgâlicile, în timp ce-şi întind mânuţele - să apuce de pe boltă aceste zdrăngănele de toată nostimada, atârnând la discreţie... De ce totuşi întuncecate? Ca să facă mai pregnantă lumina boltei cereşti, nu e simplu?

Ei!, şi în chiar clipa despre care vorbeam, s-a declanşat în plin Cântecul Mierlei, al mierlelor, căci erau mai multe, detectabile printre biluţele Platanului, ca nişte adnotări pe transmisia Morse a Primăverii, ca nişte note vibratile pe portativ...  Şi s-a umplut parcul, s-a umplut cerul şi lumea sufletească de cântecul Mierlei. Semn nesmintit că anotimpul s-a urnit din loc, că Natura a intrat în linie dreaptă, cu toţi mugurii gata să mitralieze...

Primăvara a venit, oameni buni! Nu mai e nimic de adăugat, la astă mare Veste mare. E sfântul început a toate, vorba Poetului...

Vizualizări: 41

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor