Ion Lazu            Pe Argeş în sus...

În sâmbăta Floriilor, am plecat într-o excursie cu autocarul la Mănăstirea Curtea de Argeş. De la opt dimineaţa la opt seara – „o zi ca leii!”, cum se spune. Autocarul plin până la ultimul scaun, pornirea la ora anunţată, fără o secundă de întârziere, ieşirea la autostradă în doar 15 minute, în jurul nostru numai oameni amabili, comunicativi, înarmaţi cu aparate foto şi de filmare, - iată tot atâtea aspecte ale unei organizări fără cusur, cum am fost obişnuiţi la Asociaţia Iulia Hasdeu. Ce-i drept, pe o vreme închisă-închisă, încât repetam în gând replica din Ionel Teodoreanu: „Numai de n-ar ploua!”  Şi nici că ne-a plouat. Pe la Piteşti, unde ne-am oprit pentru „Simfonia lalelelor”, s-ar spune că au căzut câteva picături, însă aşa de rare că păreau să fi prisosit de la ploaia din ziua precedentă... Despre „Simfonia lalelelor” n-am să spun chiar nici un cuvânt. Florile etalate în sutele de expoziţii şi de asemeni pe peluzele din centrul acestui oraş cu deosebire frumos, flori de cele mai neaşteptate forme şi culori, provenite din toate colţurile lumii şi întrecând cu mult tot ce am văzut vreodată în viaţa mea sau mi-am închipuit că ar putea să existe, aceste flori ne-au vorbit ele nouă, într-un grai total, al candorii şi supremei delicateţi, pe care nu mă încumet să-l (răs)tălmăcesc aici...

Şi am ajuns la Curtea de Argeş. Coborând din autocar, privirile mi-au fost atrase magnetic de „un mal frumos”, nu prea înalt, cât să marcheze în spaţiu o colină împădurită. (Iar în fapt un  mic platou – un fragment de terasă, cum ar spune geomorfologii – dacă nu mai degrabă o palmă întinsă, în căuşul căreia, ca într-un tablou votiv, Creatorul ne expune Ctitoria sa...).

 Acolo, după arborii seculari să se fi cuibărit acea minunată „mănăstire-naltă / Cum n-a mai fost altă”? Am urcat dulcea pantă, mai scurtă decât o rememorare. Ca să ajungem cu sufletul în Legenda Meşterului Manole şi a ctitoriri sale. Iat-o, ivindu-se printre înalţii brazi întunecaţi, albă, ca o vedenie, la limita cu suprafirescul... Altfel, o imagine minuţios cunoscută încă din cartea de cetire, nu? Lidia îmi spune că a fost aici într-o excursie, pe vremea liceului, dar nu-şi aminteşte nimic desluşit. Aveam să înţeleg mai târziu tâlcul acestei false amnezii: Apropierea măiestritei construcţii este aşa de puternică, de autoritară, luându-te în stăpânire până la ultima fibră sufletească, încât tot ce ştiuseşii, tot ce ţi-ai putea aduce aminte în legătură cu ea se estompează, păleşte la confruntarea cu realul. 

M-am răzleţit de grup şi, aşa cum am făcut-o mereu, pe oriunde am fost, nu m-am apropiat imediat de obiectul interesului meu, ci cu largi ocoluri: ca să mă obişnuiesc cu ideea, ca să-mi adaptez retina, ca să-mi pregătesc sufletul pentru emoţia cea mare! În cazul acesta, am ocolit alba mănăstire pe cea mai îndepărtată alee circulară, tatonând cu privirea, încadrând zvelta construcţie pe înălţimea aparatului fotografic, cu complicitatea acestor copaci miraculoşi care sunt magnoliile la începutul primăverii, cu flori feciorelnice, abia îmbobocite, încă nedeschise pe deplin. Albe, roze, carmin, ruginii, violete... Magnoliile, practic necunoscute în România cu 4-5 decenii în urmă, iar acum deja răspândite peste tot, graţie virtuţilor decorative fără egal.  Le-am admirat pe tot drumul de la Piteşti la Curtea de Argeş şi retur.

Şi cândva am intrat în mănăstire... Cu absolută, indicibilă sfială. Privind fascinat de jur împrejur, în mare amănunţime: arcadele, bolţile, turlele, coloanele spiralate, tablourile votive, lespezile mormintelor regale, zugrăvelile cu ceva oriental în ele, auriul, arabescurile. Vitraliile. Catapeteasma. Fotografiind pe cât s-a putut, cumva la modul superstiţios: că imprimarea magnetică o să mă ajute să-mi retrăiesc iar şi iar emoţiile clipei...

Am vizitat apoi Palatul episcopal, vestita „Sala Manole”, pentru care sunt necesare aprobări speciale. Ni s-au dat explicaţii de mare detaliu privind frescele interioare, etalând, de la dreapta la stânga (?!) scenele din magistrala Baladă a Meşterului Manole. (Iar într-o altă frescă, Carol I, Regina Elisabeta, Poetul Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, alte figuri proeminente ale sfârşitului de secol XIX, ce urmează să le identific cu primul prilej.)  Îmi atrage atenţia scena în care, după repetate eşecuri, (căci „Ce ziua zidea/ Noaptea se surpa”), după promisiunile  tentante („Vă voi da averi / V-oi face boieri”), urmate de ameninţările cumplite ale domnitorului Negru Vodă, Manole adoarme şi are revelaţia jertfei necesare pentru ca edificiul să nu se mai surpe. În interpretarea pictorilor bisericeşti, un înger îi spune lui Manole ce are de făcut. Iar în fapt, textul baladei e mai discret: Manole li se adresează ortacilor săi: „O şoaptă de sus / Aievea mi-a spus...” . Şi toţi se leagă cu jurământ să se supună poruncii din vis.

Şi îmi dau seama că în toată această după amiază, privind uimit la semeţele zidiri, admirându-le, fotografiindu-le printre crengi de magnolii sau încadrate de severii brazi întunecaţi, în puternic contrast cu luminozitatea mănăstirii, practic nu am făcut decât să-mi repet în gând versurile Legendei. Mi-am dat seama că la precedentele lecturi am fost pe rând surprins de unul sau altul dintre aspectele baladei: ea este, printre altele, un conspect istoric, menţionând o construcţie anterioară, depreciată în timp, devenită „un zid părăsit/ şi neisprăvit/câinii cînd o văd / la ea se reped/ şi latră-a pustiu/ şi urlă-a morţiu”. M-a sedus cândva îngrijorarea lui Manole că soţioara lui va fi prima care va veni cu de mâncare – el nu mai lucrează, se suie pe grindiş, pândeşte cu inima strânsă... Şi-mi amintesc îngrijorarea mea fără pic de temei, ilogică, pe cât de adevărată:  că vreunul dintre versurile baladei ar fi putut să se piardă, să nu fie acolo unde-i este locul...  Ştiu că altă dată m-a sedus dramatismul venirii Anei, prin ploaie şi vânt. „Dă Doamne pe lume / o  ploaie cu spume/ s-o oprească-n vale/ s-o-ntoarne din cale...”, se roagă Manole. Eforturile ei peste fire, devotamentul fără rest: „Şi, amar de ea / iată ca-ajungea.”  Sau tandreţea şi jalea cu care Manole o minte „că vrem să glumim / şi să te zidim...”. Constatând o dată în plus, cu  jubilaţie, că totul se află „aievea” acolo, în textul capodoperei întemeietoare: toate sugestiile fertile, una mai scânteietoare decât alta...;  însă trebuie să ai răbdare ca ele să se trezească din catalepsie şi să vină spre tine – în momentul anume când eşti pregătit sufleteşte să le primeşti. Este momentul când simţi că „totul se leagă” şi capătă înţelesuri înalte, fundamentale. Până şi prezenţa poetului Vasile Alecsandri în fresca din Sala Manole, imediat lângă Carol I, capătă adevărata semnificaţie: Alecsandri şi nimeni altul este cel care a cules Balada Maşterului Manole, introducând-o în circuitul culturii române moderne. Împreună cu cealaltă capodoperă a creaţiei orale româneşti, Mioriţa, - cele două coloane pe care se edifică spiritualitatea românească.

Aşa se facă că atunci când am scris eseul „Mioriţa - o nouă ipoteză de lucru”, nu am ezitat nici o clipă să fac referire şi la Balada Meşterului Manole. Spuneam ce s-a mai spus: că este tema jertfei necesare pentru orice operă fără seamăn. Să jertfeşti ce ai mai scump, nu doar propria viaţă, ceea ce nu pare să fie deajuns – şi atunci trebuie să jertfeşti viaţa celui drag, dimpreună cu iubirea pentru el – aceasta fiind considerată jertfa supremă! Atrăgeam atenţia asupra unui aspect ce scapă îndeobşte exegeţilor: faptul că ideea îi vine lui Manole nu altcum, ci într-un vis. În interpretarea bisericească, s-a văzut, indicaţia vine de la un înger. În fapt acea „şoaptă de sus” nu este altceva decât o intuiţie profundă, esenţială, ce vine din însăşi firea creatorului de lucruri nemuritoare. Iar la o privire mai atentă ne dăm seama că visul cu pricina nu este decât preluarea mecanică a ameninţării făcute de Negru Vodă: „V-oi zidi de vii /Chiar la temelii!” Ce poate fi mai minunat, pe cât de adevărat din punct de vedere psihologic, ca o ameninţare ce a pătruns în subconştient să fie „prelucrată” şi să devină revelaţia dintr-un vis premonitoriu! (În ultima clipă se întoarce şi Lidia la autocar, aflăm că s-a abătut pe la Izvorul lui Manole: a gustat apa din cele trei ţevi, însă apa e rea la gust, coclită... Şi cum altfel? „Cu apă sărată / de lacrimi udată...”)

M-am gândit apoi, în cercuri tot mai largi, la norocul nostru de a fi avut o personalitate precum Alecsandri, în care încep să văd omul providenţial al culturii noastre, cel care şi de n-ar fi scris un singur rând original, a avut intuiţia să culeagă cele două capodopere ale creaţiei populare: Mioriţa şi Meşterul Manole şi să le dăruiască culturii noastre, exact atunci când era mare nevoie de ele. M-am gândit apoi la circulaţia în tot arealul balcanic a motivului jertfei puse la temelia oricărei opere importante, despre care fac vorbire folcloriştii. La faptul că ar trebui să cunosc mai în detaliu aspectele acestui mit comun unor popoare vecine, unite prin transhumanţă. Până şi la faptul că prin anii 70 am citit „Era un pod pe Drina”, romanul sârbului Ivo Andrici, încununat încă în 1961 cu Premiul Nobel pentru literatură. Cred că auzeam prima oară de acest premiu, despre care am înţeles că este cel mai prestigios din lume. Îi invidiam pe vecinii jugoslavi pentru norocul lor, care pe noi avea să ne ocolească mereu... Şi la ce m-am mai gândit? Că Ivo Andrici va fi cunoscut desigur mitul respectiv încă din anii tinereţii sale (el este prelucrat în romanul care i-a adus suprema încoronare), însă că nu este exclus ca în perioada sa bucureşteană (căci a fost consul al Iugoslaviei la Bucureşti în anii 20 ai trecutului secol – există o stradă Ivo Andrici, între Hristo Botev şi Colţea, există şi o placă memorială cu numele Ivo Andrici ! ), să-i fi atras atenţia însuşi faptul că la noi se punea un mare accent pe Balada Meşterului Manole. S-ar putea stabili o filiaţie directă între Balada noastră şi tema din „Podul de pe Drina”? 

Am ajuns acasă şi primul lucru a fost să caut pe Google amănunte despre Ivo Andrici. Nu am aflat nimic despre modul cum a scris celebrul roman, apărut în 1945. Am aflat însă că marele scriitor, croat prin naştere, rămas orfan, crescut prin străini, cu studii universitare la Belgrad, apoi diplomat, este considerat că „s-a dat” cu sârbii, trădându-i pe croaţi, pe bosniaci; care îl acuză a-i fi descris ca sălbatici, înapoiaţi, hoţi etc. Şi care i-au dărâmat statuia, cînd cu recentele mişcări naţionaliste din fosta Jugoslavie. Iată, îmi spun cu amărăciune, unde duc resentimentele naţionaliste! Nici faptul că eşti un scriitor mare, laureat Nobel nu te apără de răutatea semenilor. În ce mă priveşte, eram revoltat de faptul că nişte concetăţeni de-ai noştri, ascunşi de vălurile nopţii, au dat jos cu târnăcoapele placa memorială a marelui Sadoveanu... Că nu mai ştiu ce proprietar mărginit s-a opus cu îndârjire punerii unei plăci memoriale pentru scriitorul X care locuise în acel imobil... Se poate şi mai rău!, îmi spun. Se pot dărâma fără milă statuile unor mari creatori de artă. Lupta surdă cu întunericul din unele conştiinţe se acutizează din când în când. Parcă anume ca să nu uităm că trebuie să ne strângem în jurul ideii de construcţie durabilă, de „mănăstire-naltă / cum n-a mai fost altă...”.                 ION LAZU, blog: ionlazu.bibro.net, unde sunt postate şi  10 fotografii.

Vizualizări: 46

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor