Iubirile frumoase ale bărbaţilor urâţi

Am primit iubiri, pentru că iubirea nu poate fi decât un cadou, sau începuturi de iubiri, muguri fragezi ce vroiau să crească la lumina inimii mele, de la tot felul de bărbaţi: mai tineri sau mai copţi, mai săraci cu duhul sau mai plimbaţi prin pagini de carte, mai potenţi financiar sau mai puţin sustenabili, mai arătoşi sau mai şterşi. Pe unele le-am primit fără să le cresc, pe altele m-am făcut că nu le văd, ignorâdu-le brutal. Unora le-a dat o minimă speranţă mai mult de dragul procesului şi din curiozitatea evoluţiei, ştiind foarte clar că nu există un viitor comun acolo. Unele m-au făcut să mă simt mai femeie, mai dorită, mai frumoasă, crescând încet-încet femeia care sunt astăzi. Altele m-au făcut să mă simt prost faţă de cel care venea către mine cu atâta inocenţă, căci ştiam că nu voi putea răspunde iubirii lui frumoase în aceeaşi gamă şi-mi părea rău că se iroseşte încă o iubire. În egală măsură, am plătit pentru toate astea, oferind la rându-mi iubiri celor care nu m-au văzut, nu au primit sau nici măcar nu au înţeles.

Citeam undeva, cred că în Lazarev, că cel mai mare păcat este să distrugi o iubire, căci iubirea este foarte aproape de Dumnezeu. Aşa că probabil primim fiecare iubirile pe care le merităm.

M-am întrebat însă cum se face că se întâlneşte atât de rar iubirea lui pentru ea, cu iubirea ei pentru el? Ce minune aduce împreună două iubiri reciproce? Ce culoare are minutul, secunda aceea în care cele două iubiri se recunosc, se primesc, se împlinesc. Şi mai ales, ce le ţine împreună de-alungul timpului?

M-am gândit apoi la iubirile mele şi m-am întrebat care a fost cea mai frumoasă iubire pe care eu am primit-o (pentru că ştiu deja care a fost cea mai frumoasă iubire pe care am dăruit-o), deşi poate părea injustă comparaţia între iubiri, căci ele sunt atât de unice, de speciale, de incandescente şi fragile. Totuşi, m-am lăsat sedusă de joc şi am început să mă scormonesc în hăţişurile experienţiale. Apoi m-am îndreptat şi către experienţele femeilor pe care le cunosc şi analizând lucrurile, descarcerând încrengătura asta relaţională pentru a o înţelege, deşirând, rând cu rând, macrameuri îngălbenite de timp şi suferinţe, a început să se contureze o idée, pe care apoi am regăsit-o în jurul meu mai des decât mă aşteptam, aşa că anunţ în sunet de surle şi trâmbiţe că:

Cele mai frumoase iubiri sunt iubirile bărbaţilor urâţi!

N-am să definesc foarte clar categoriile frumos/urât, căci “de gustibus et coloribus non disputandum”, vorba lui Seneca, n-au reuşit alţii mai în temă decât mine, căci frumosul şi urâtul ţin de criterii încă discutabile, individuale şi extrem de mişcătoare, dar ştiu că femeile înţeleg ce vreau să spun!  Nu pot să nu amintesc totuşi, că urâtul este o categorie estetică la fel de importantă ca frumosul şi că urâtul a inspirat la fel de mult, dacă nu poate mai mult, arta, literatura, arhitectura decât frumosul. Fiecare dintre noi avem reprezentările personale ale oamenilor frumoşi sau urâţi. Îmi vin în minte exemple arhicunoscute ca Cyrano de Bergerac, Quasimodo sau chiar povestea “Frumoasa şi bestia”.

Precizez că atunci când mă raportez la urât, n-o spun în sens figurativ, ci eminamente estetic. Mă refer la acei bărbaţi care nu fac faţă pieţei de frumuseţe, în sensul în care nu au nici cea mai seducătoare privire, nici părul des în vânt, nici pieptul împătrăţit de muşchi, nici o atitudine macho, nici buze şi mâini senzuale. Ci sunt şleapăzi, împiedicaţi, stângaci în faţa femeilor, cu privirea piezişă, îmbrăcaţi anapoda, fără discursuri lucrate şi flirturi rutinate. Sunt acei bărbaţi către care ne uităm cel mult cu milă. Şi totuşi, tocmai aceşti bărbaţi oferă cele mai frumoase iubiri.

Un astfel de bărbat, nu tocmai plăcut ochiului, vine către femeie cu o oarecare timiditate, cu o sfială ingenuă, cu o smerenie a gândului, ştiind că nu are niciun as în mâneca, iar orice gest al tău de bunăvoinţă, orice privire mai lungă de 2 secunde va fi primită ca un dar divin, peste noianul de refuzuri pe care le poartă cu el. Sunt sentimente revărsate cu nesaţ pe care eu n-am ştiut să le primesc la vremea lor, asociind fatidic şi distorsionat imaginea bărbatului cu imaginea iubirii. Şi totuşi calitatea unui sentiment nu ţine nici de culoarea ochilor, nici de forma nasului!

El te va spăla pe picioare cu drag, îţi va a aduce micul dejun la pat cu trandafirul în gură, n-o să uite niciodată când e ziua ta, te va suna de 3 ori pe zi să vadă dacă eşti bine sau dacă mai trebuie să cumpere ceva, îşi va aminti ce tip de brânză îţi place şi care este restaurantul tău preferat, te va ajuta la bucătărie şi te va trimite după-amiaza să te odihneşti dacă te vede cu faţa plouată. Iţi va face mici cadouri şi mari surprize! Însă noi femeile vom considera că este prea “căţeluş” şi chiar plictisitor în atâta atenţie! Nu vom aprecia gesturile lui, nu vom preţui iubirea cu care ne înconjoară şi vom strâmba din nas ori de câteva ori va încerca să ne facă pe plac.

In schimb, bărbaţii bine cotaţi, anturaţi şi chiar curtaţi de către femei, nu mai reuşesc să iubească unidirecţional (poate decât în direcţia spre sine însuşi), fiind saturaţi de atenţia pe care o primesc. Am întâlnit bărbaţi care nu ştiau să facă curte unei femei, nu pentru că nu şi-ar fi dorit, ci pentru că nu fusese niciodată cazul; ele se oferiseră total prea uşor, prea banal, prea rapid. În felul acesta, erau handicapaţi în însăşi calitatea lor de mascul-vânător. Ei nu vânaseră niciodată, nu cuceriseră nicio redută, nu se bătuseră cu niciun zmeu, pentru că prada, cetatea şi Ileana-Cosânzeana se aşternuseră în faţa lui ca o plăcintă aburindă: ia-mă! Şi ei au luat, fără să facă nimic pentru asta, fără să ofere nimic, fără să clipească măcar din geană. Iar dacă cumva vreo femeie a îndrăznit să se ţină pe poziţii, el a abandonat, fie şi pentru că nu ştia ce să facă de atunci încolo, fie şi pentru că mai erau vreo 2-3 aşteptânde, aşa că de ce să se muncească, când poate să aibă gratis.

Cred că femeile au greşit oferind atât de mult şi atât de uşor, aruncându-se (uneori goale şi pe dinăuntru şi pe dinafară) în bratele bărbaţilor, iar dacă astăzi ne plângem de comportamentele lor grosolane, ar fi bine să ne amintim că poate am contribuit şi noi la situaţia asta. Teama de a rămâne nemăritată, presiunea familiei şi chiar a anturajului de a te căsători, groaza cifrei fatidice de 30 de ani, face ca multe dintre femei să recurgă la gesturi care nu le onorează! N-am să insist, dar ştiu poveşti care ar face să moară de ciudă orice romancier respectabil, ştiu femei care au recurs la şcenarii incredibile pentru puţină atenţie şi consideraţie din partea bărbaţilor.

În schimb, un bărbat care te ignoră, care uită timp de 2 săptămâni să dea vreun semn că există şi apoi se-ntoarce la tine ca şi când nimic nu s-a întâmplat, care este prea ocupat ca să te mai ajute, prea stresat ca să-ţi mai facă un compliment, prea dilematic ca să te mai asculte, prea plin de el, ca să mai contezi şi tu, îl vom percepe ca pe un bărbat adevărat, ca un mascul puternic şi feroce, care ştie cu siguranţă cum să facă o femeie să sufere! Ei bine, pe el îl vom alege, luându-ne adio de la micul dejun adus la pat! Poate doar dacă-l aduci tu!

Şi-atunci mă întreb: sunt oare mai de admirat bărbaţii care se luptă pentru iubirea lor, deşi şansele sunt minime, decât cei care nu fac nimic pentru asta? Pentru că, dacă sunt sinceră cu mine, trebuie să recunosc că cele mai frumoase şi imense buchete de flori, cele mai lungi (şi uneori chiar bune) poezii de dragoste, cele mai inedite surprize, cele mai multe cadouri, cele mai tandre gesturi şi cele mai sincere sentimente le-am primit de la bărbaţii care nu aduceau deloc nici cu Brad Pitt, nici cu George Clooney.

Calitatea iubirii lor însă mi-a dat curajul să mă îndrept către bărbaţi mai bine cotaţi şi să-mi iau de acolo porţia de amar, pe care probabil am oferit-o şi eu altcândva.

Pe de altă parte, atunci când am primit gesturi frumoase de la bărbaţi frumoşi, am simţit un  fel de gust dulce-acrişor, de parcă acele gesturi nu erau pentru mine şi tot pentru proslăvirea statutului lor de mascul privilegiat. Ca şi când ar spune : “te-am dat pe spate, nu?”, cu o sprânceană ridicată, a la Johnny Bravo! Şi-atunci nu ofereau cu adevărat, ci doar foloseau o tehnică care ştiau că merge la sigur! Şi chiar dacă ar fi oferit, cui ofereau ei de fapt: femeii din mine sau bărbatului din el?

Cei mai patetici însă sunt bărbaţi urâţi care se cred frumoşi şi se comportă ca atare! Ei aduc omagii unui mascul care nici măcar nu există! Cred că ei sunt cei cu şansele cele mai mici şi femeile îi miros de la o poştă, asta în cazul în care parfumul lor strident nu ajunge înainte!

Nu ştiu dacă teoria este valabilă în egală măşură şi pentru femeile urâte, şi dacă este, atunci nu mai ştiu dacă vreau să fiu o femeie frumoasă sau nu. Am totuşi o oarecare rezervă pentru că capacitatea de a iubi a femeii este mai mare, prin însăşi calitatea ei maternă, prin însăşi dezvoltarea calităţilor ei venusiene. Rămâne să mă mai gândesc la asta!

Ştiu însă sigur că vreau să fiu, şi sper că şi sunt, o femeie care iubeşte frumos!

Vizualizări: 39

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor