Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop

Casa noastră e cea mai frumoasă dintre toate. Are candelabre și seamănă cu un palat. În ea se ascund iepurii, atunci când vor să moară de-adevăratelea. E greu să mori de-adevăratelea. Asta înseamnă că trebuie să se aprindă câmpia și să vină și păsările, să te ia la ele, definitiv. Numai așa poți zbura: când sufletul îți este purtat în spate, de păsări. Iar sufletul e un fel de abur, care-ți crește în burtă. Cu cât ai burta mai umflată, cu atât înseamnă că și sufletul vrea să iasă și să zboare mai repede. Nimeni nu știe unde pleacă păsările, atunci când pleacă. Cică în țările calde. Iar țările calde sunt dincolo de oceane. La ele poți ajunge doar cu racheta.
Casa are două odăi. În prima dormim noi, băieții. Patul e în dreptul ferestrei și, printre giurgiuvele, când somnul stă tot cuibărit, ca un câine de arie la amiază, poți vedea gârla, undeva în dreapta, dincolo de triajul vechi. Prin triaj, trec trenuri. Dacă te calcă trenul, nu e ca și când ai cădea din liliac. Din liliac, atunci când cazi, îți julești genunchii. Și coatele. Iar până vine toamna, semnele se fac tot mai mici și, în cele din urmă, dispar.
Trenul ăsta e un balaur uriaș. E tot un fel de sat, dar pe roți. Are vagoane, ca niște case lipite unele de altele. Iar casele astea mici au ferestre prin care nu poți vedea decât fețe care zâmbesc tot timpul. Sunt fețe de sinucigași. Iar trenul se plimbă pe unde vrea nenea ceferistul. Dacă nenea ceferistul vrea să te plimbe pe Lună, el doar dă un semnal, cu un steguleț roșu. Atunci se pune în mișcare capul balaurului, care e negru și pufăie pe nas un fum gros, precum focurile de urlalia. Și trenul poate pleca în Lună. Sau în America, unde trăiesc americanii și de unde vin capitaliștii, care sunt niște porci. Mai poți pleca și la nemți. Nemții ăstia sunt niște gunoaie, care au vrut să stăpânească ei lumea. Cum ar veni, ar fi vrut să fie ei șefi peste gârlă și să le cerem lor voie dacă vrem să ne bălăcim.
Deși e un palat uriaș, casa noastră e făcută din tule. La fel au și iepurii case, tot din tule. Când intră tata, trebuie să se aplece, altfel ar putea sălta tavanul cu capul. El așa spune, că poate fugi cu tavanul în cap, dacă se forțează puțin. Iar noi am rămâne fără acoperiș. Și-ar însemna că am putea vedea cerul direct de lângă plită. Doar ai sălta privirea și gata, ar însemna să vezi norii, soarele, stelele și toată negura nopții. Ai putea vedea și sufletele morților, când sunt luate de păsări.
Iarna, aici ne jucăm: lângă plită. E mai cald și, când lumina este la fel de transparentă ca un pui de vrabie abia ieșit din ou, începe să miroasă a ciocălăi. Focul de ciocălăi nu e ca ăla de tezechi. E iute și face ca apa pentru mămăligă să fiarbă mai repede. Iar mămăliga e bună. E cleioasă și are gust de pământ. Numai așa te poți sătura, mâncând mămăligă cu gust de pământ. Căci pământul este cel care ne satură pe toți. Tot el e cel care ne rabdă. Așa spune și mama. Așa a citit ea în Biblie și tot așa spune și ea, dar așa spune și pastorul și tot la fel spun toți ceilalți oameni, atunci când se duc la adunare.
La adunare mă duc și eu. Se ține sâmbăta, într-o altă casă, care are numai o singură cameră, dar care e mare cât o bostănărie. Aici, mama cântă. Și se roagă la Isus. Lui îi mulțumește pentru tot ceea ce are: pentru casă, pentru copii, pentru mămăligă. Dar și pentru cartofi, atunci când avem. Când nu avem cartofi, mama nu-i mai mulțumește lui Isus. Îi mulțumește, în schimb, Vetuței, care e mătușa noastră. Da, Vetuțo, nu mai aveam ce să le pun în oala, mulțumesc, așa spune mama. Iar cartofii sunt buni. Cei mai buni. Cartofii vin și ei din patria cartofilor. Patria asta e și ea departe; de-acolo vin oameni înalți și albaștri, cu saci întregi de cartofi. Îi dau la schimb pe porumb. Așa se face: un sac de cartofi la un sac de porumb. Iar noi avem mult porumb, în vreme ce ei au mulți cartofi. Lor le place porumbul de la noi căci, cum v-am mai spus, acesta are gust de pământ și numai așa te poți sătura. Când îți este cel mai foame, poți lua, în joacă, vreo două-trei bucățele de pământ, pe care să le mesteci. Dar apoi trebuie să scuipi neapărat, altfel pământul se amestecă cu scuipatul și devine tule. Și dacă înghiți tule, ușor-ușor, în burtă îți poate crește o casă. Iar casa din burtă nu e bună, căci nu-i poți pune acoperiș. Iar dacă nu ai acoperiș la casă, atunci când dormi, pot veni păsările și-ți pot răpi sufletul. Cum ar veni, ai putea să mori definitiv.

Mama știe cel mai bine să spele. Vinerea spală. Adună cămășile tatei, pledurile, nădragii, fețele de pernă și perdelele. Perdele nu avem decât două, câte una la fiecare fereastră. Prin ferestre poți vedea aerul. Iar aerul e la fel de bun ca pământul. Însă, nu-l poți vedea decât dimineața, fie între giurgiuvele, fie cum se ridică din malurile gârlei. Cum ar veni, pământul este cel care respiră. Din ferestre și din gârle. Apoi, dacă nu știți, pământul respiră și din fântâni. Cu cât fântâna e mai adâncă, așa respiră și pământul mai greoi. Îi poți auzi șuieratul până departe, cam prin dreptul triajului. Parcă e un moș de o mie de ani pământul ăsta: respiră greu și, câteodată, tușește. Sau horcăie. Când tușește pământul, se dilată ferestrele, gârla dă pe margini, iar fântânile încep să bolborosească. Fără aer e la fel ca și cum te-ar lua păsările.
Mama spală întâi albiturile, așa le spune, adică fețele de pernă. Cămășile tatei, în schimb, sunt colorate. Una e galbenă, parcă a dat în spic, de parcă ar fi râs soarele, în vreme ce ailaltă e ca un ochi de vrăjitoare sau ca iarba, când năvălesc greierii. Le clăbucește cu săpun de casă, după care le freacă bine-bine, până le iese sufletul. Spală într-o albie pe care o pune pe prispă. Căci așa e casa noastră. E un palat uriaș, dar care are prispă dată cu var. Și casa are suflet, așa cum au și rufele. Numai că sufletul casei e purtat de un șarpe, în vreme ce sufletul rufelor îl știe doar vântul.
Dacă mama spală, asta însemană că noi trebuie să fim cuminți. Adică să stăm sub liliac și să numărăm petalele florilor. Căci eu știu să număr: unu, trei, șase, doi, nouă, cinci. Cine găsește o floare de liliac cu trei petale, asta înseamnă c-o să aibă noroc și că e foarte cuminte. Norocul ăsta e ca o boală: unii-l au, alții nu. El crește în frunte și poate fi văzut de ceilalți oameni. Mătușa mea, Vetuța, știe cel mai bine cine are noroc. Eu n-o să am, așa mi-a spus, cică sunt încăpățânat. În schimb, mama a avut noroc. Of, Getuțo, ce noroc ai avut și tu!
După ce spală rufele, urmăm noi la îmbăiat. Întâi este săpunit fratele meu mai mic, Mihăiță. Lui îi e frică de apă, așa că urlă cât poate. Dar nu poate scăpa din mâinile mamei. Cel mai rău este atunci când mama te spală pe cap: clăbucul îți poate intra în ochi. Dacă îți intră în ochi, te ustură și rămâi orb tot restul zilei. Dar eu știu că trebuie să strângi tare din pleoape. Tare de tot, până când fața ți se strânge și-ncepe să te-nțepe, ca un ciulin. Pe Mihăiță, mama îl spală cel mai bine la cur, căci pe-acolo iese mizeria de care sufletul nu are nevoie. În fiecare zi, sufletul începe să te doară în burtă, iar asta înseamnă că vrea să rămână curat. Cine mestecă pâine în vreme ce sufletul se curăță, înseamnă că mănâncă viermi.
Când mama spală, tata nu e acasă. E pe la unchi și vorbesc amândoi de toți ceilalți care au avut noroc. Și sunt mulți care au avut noroc: au acasă găini, rațe și porci. Le țin într-un coteț și, câteodată, stau de vorbă cu animalele. Sau le numără, mai ales dimineața, te teamă să nu fie furate de hoți: unu, trei, șase, doi, nouă, cinci. Tata și unchiul fură găini. Ei spun, însă, că fac fapte bune și că nu-l mânie pe Dumnezeu, căci și omul ăla din ceruri vede c-a împărțit prost norocul. Adică ăla de ce să aibă și noi nu? Le fut morții-n cur!
După ce ne spală, mama ne așează părul cu pieptănul de păduchi. Pieptănul ăsta are dinți lungi-lungi, e alb și e făcut din oasele morților. Păduchii sunt niște gândăcei care-ți cresc din cap, de foame. Cu cât îți e foame mai tare, cu atât ai mai mulți. Iar mie-mi-e foame tot timpul. Apoi se apucă să lipească pe jos. Înainte de asta, adună mizeria care iese din sufletul cailor. Apoi o amestecă cu apă și cu paie. Paiele cresc pe câmp și sunt fluierele din care cântă sperietorile. Când mama lipește pe jos, noi trebuie să stăm în pat și să spunem Tatăl-nostru: Tatăl-nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, precum în cer așa și pe Pământ, pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților nostri, și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău, amin. Mihăiță nu știe Tatăl-nostru. El nici măcar nu știe că mai avem un tată, pe bunul Dumnezeu, cel care are grijă de fiecare copil și la care ajung sufletele când sunt luate de păsări, atunci când mori de-adevăratelea.

Satul nostru se numește Dropia. De jur-împrejur nu mai e alt sat. Mai găsești un altul tare departe, numai dacă mergi câțiva kilometri pe jos. Iar câțiva kilometri înseamnă mult, foarte mult, cale de nouă mări și nouă văi. Cam cât e până-n America. Poți să mergi și cu șareta, cum are nenea pândarul, când se plimbă printre bostănării. Dar asta înseamnă să ajungi într-o mie de ani. Iar nenea pândarul nu vrea să ajungă-n America și nici în celălalt sat. Pândarul păzește pepenii, căci altfel am lua noi câte unul și ne-am face felinare. Cu o lamă, scobești bine-bine pepenele, până când rămâne numai pielea de el, apoi faci niște găuri în formă de ochi de vrăjitoare, iar înăuntru pui un muc de lumănare, după care-l aprinzi. Când vine noaptea, te plimbi cu felinarul făcut din pepene. Iar felinarul luminează până pe lumea cealaltă. Cel mai mult se bucură morții.
Eu nu știu de ce satul nostru se numește Dropia. Dropia asta e o pasăre care, atunci când clocește, se-apucă să latre. Latră ca un câine, când năvălesc hoții. Iar hoții năvălesc foarte des pe-aici, dar nu mai sunt dropii care să latre, ci doar câini. Dropiile au plecat demult, în Țara Dropiilor, așa spunea mamaia, când trăia. Ea e cea care a văzut dropiile. Cică sunt niște păsări mari, mari de tot, care se ascund în grâu. Stau acolo și așteaptă până se usucă pământul. Abia după ce se usucă pământul se-apucă și ele să latre, cât să vină ploaia. Acum, însă, ploaia nu mai vine, căci nu mai sunt dropii, ci numai câini. Iar când latră câinii, cum vă spuneam, nu se întâmplă altceva decât că năvălesc hoții.
Tata e un hoț, așa spun vecinii. E cel mai mare hoț. El și cu unchiul, când ceilalți dorm, sar gardurile oamenilor și le fură găinile. Ei cred că oamenii nu bagă de seamă, că și-așa au prea multe și nici nu știu să numere bine. Nici tata nu știe să numere bine. El știe doar până la o sută, în vreme ce eu știu să număr până la un catralion. Asta înseamnă că sunt mai deștept ca el. Iar tata fură găini împreună cu unchiul, care e bărbatul Vetuții, mătușa noastră de la care mama se împrumută de cartofi, atunci când nu mai avem. Ei se duc noaptea, dar după ce au băut, căci numai așa au curaj să intre în cotinețele oamenilor. Iar găinile se fură tare ușor. Le prinzi și le sucești gâtul, ca să tacă. După care le bagi în sac. Iar găinile sunt tare bune. Cele mai bune. Au carnea albă și din ea se face ciorbă, care nu e ca aia de ștevie. Dar tata vrea numai carne friptă. Pune pirostria în mijlocul ariei, bagă o mână de ciocălăi dedesubt, iar pe o tablă frige carnea. După care la noi în curte începe să miroasă ca în Rai. Miroase bine-bine de tot. Și atunci nu mai îmi este foame.
Tata mănâncă și plescăie. Așa face, plescăie și sucul de carne friptă i se prelinge pe bărbie. Iar eu mă uit la el. Se uită și Mihăiță. Așteptăm cuminți până se satură el. Atunci ne vine și nouă rândul. Iar tata mănâncă numai carnea, în vreme ce nouă ne lasă oasele și zgârciurile de pe ele. Iar zgârciurile sunt cele mai bune. De ele te saturi atât de tare că nu-ți mai este foame niciodată. După care vine nenea milițianul și se uită prin curte. Se uită și în privată, unde ne ducem noi când sufletul vrea să se curețe. Iar în privată miroase tare urât și e și întuneric. Nenea milițianul, în schimb, are cu el o lanternă nichelată, de care o să-mi iau și eu, atunci când o să mă fac mare. O aprinde și lanterna face o lumină mai puternică decât cea de la opaiț. Sau ca aia din felinarele făcute din pepeni. Lumina de la lanterna milițianului nu e văzută numai de morți, ci și de nenea judecătorul, care e un om mare, de la oraș. Judecătorul e mai mare chiar și decât Dumnezeu.
Nenea milițianul, însă, nu găsește nimic. El, de fapt, caută fulgi. Când și când, se mai uită și după oase, dar nu are de unde să știe că le-am mâncat noi pe toate. E prost de bubuie. Pe mine mă întreabă primul: Păduchiosule, ai mâncat, bă, pui? Iar eu dau din umeri, adică îi spun că nu știu. Mihăiță, însă, îi răspunde repede, așa cum l-a învățat tata: Nu papa pui, nu papa pui. Iar milițianul se enervează și începe să țipe. Dar ce-ai mâncat, măi? Iar Mihăiță îi recită imediat, fără să se încurce, așa cum face când spune Tatăl Nostru: Am mâncat pe pizda mă-tii.

Tata lucrează la oraș, adică tare departe. Iar orașul ăsta e tot un fel de sat, dar mai mare, iar acolo casele sunt puse unele pe umerii celorlalte. Cum ar veni, în loc să aibă acoperiș, au alte case puse deasupra. Și abia, hăt, aproape de cer, vine și acoperișul, tocmai pe casa cea mai de sus. Dacă nu ar avea acoperiș, v-am spus, asta înseamnă că pot veni păsările și-ți pot lua sufletul. Adică ar însemna să mori. Iar la oraș asta spune tata că e, numai morți. Așa le spune: Să-i fut pe morții de la oraș! Și acolo sunt mulți-mulți, cam câți oameni încap în o mie de trenuri.
La oraș, tata exact asta face: construiește case puse în cârca altor case. Pleacă lunea, cu noaptea-n cap, când încă noi dormim, și vine sâmbăta, dar după ce se întunecă bine, când noi ne pregătim de culcare. Ar trebui să vină la amiază, dar mai stă cu unchiul, la mat. Și stă mult acolo. Stă până se cherchelește, că nu se mai satură. Așa spune mama: Nu-l mai satură Dumnezeu cu băutura asta a lui! După care vine acasă, dar nu intră la noi în odaie, ci se duce în cealaltă, care e mai bună. Acolo, tata are șifonier, un fel de dulap mare, în care-și ține cele două cămăși colorate, pantofii de duminică, dar și pantalonii cei buni. E și o vitrină acolo, e făcută din geam și, în ea, e un ceas care, dacă știi să-l potrivești, sună și te trezește exact când e somnul mai dulce, adică în același timp cu cocoșii. E și un pat acolo, moale, catifelat și are și saltea bună, nu ca a noastră, care e făcută din saci de cânepă umpluți cu paie. Asta o știe și mătușa și o ceartă pe mama. Așa-i zice: Golanul ăla doarme în puf, iar copiii își rup oasele pe baloții ăștia! Ce-i aici, cotineață de porci?! Și noi râdem. Guiț, guiț, suntem doi purceluși, unul mare și-altul mic. Iar mătușa știe cel mai bine de ce suntem noi purceluși. Unde e noroiul mai mare, acolo tăbărâm la joacă. Și, în plus, mâncăm la fel ca porcii, am mânca tot timpul, parcă nimic nu ne satură. Numai că nu se lipește mâncarea de noi, altfel ar trebui să fim grași-grași și să ne pună sârmă-n nas. Că așa pățesc porcii, li se pune sârmă-n nas, ca să nu scurme prin arie și sa dea toată grădina cu curu-n sus.
După ce vine tata, sâmbăta, pe noi trebuie să ne găsească sătui, spălați și adormiți. Altfel e vai și-amar! Se strâmbă, pufnește și încearcă să ne bage-n turbincă, exact ca Ivan, ăla care a reușit să-l păcălească pe Dracul. Dar noi nu avem voie să spunem cuvântul ăsta care începe cu "d", mama se oțărăște la noi că-l chemăm pe cel al cărui nume nu trebuie spus. Și nu e deloc bine că-l chemăm pe cel al cărui nume începe cu "d". Căci ăsta e un înger rău, pe care l-a alungat Tata Dumnezeu din Rai, pentru că nu a fost cuminte. Cred eu c-a vrut să răpească vreo fată de împărat. Acum, "D" nu mai are aripi, el mai mult se târăște, ca șerpii, iar casa lui e sub pământ. Acolo, are cazane mari cu smoală, iar în ele sunt băgați păcătoșii. Sub cazane, pune o mână de ciocălăi, iar ăia care l-au chemat pe el, chiar și în gând, fierb la nesfârșit și țipă de durere.
Tata își ia de băut și acasă. Întâi mănâncă, dar nu ciorbă de ștevie, cum facem noi toată săptămâna. Își ia, de la oraș, salam, șuncă și muștar. Iar muștarull ăsta e un clei galben și iute. Dacă-l mănânci, îți ia gura foc. În el întinde tata feliile de salam sau bucățile cu șuncă. După care mestecă repede-repede și înghite dumicații unul după altul. Eu am mai mâncat șuncă, atunci când mătușa a tăiat porcul. Căci șunca se face din porc. Salamul, însă, nu știu din ce se face. Dar cred că din carne, altfel tata nu l-ar mai mânca. Dacă s-ar face din agude, tata ni l-ar da nouă. Așa, însă, mănâncă numai el, iar noi ne facem că dormim. În camera cea bună putem, însă, privi printr-un gemuleț. Prin el poți vedea dintr-o cameră-n alta, dar numai dacă te sui pe pat. Acolo ne cocoțăm noi și-l privim pe tata cum mănâncă salam, șuncă, cum se spală și apoi cum începe s-o bată pe mama. Se suie pe ea, dar după ce se dezbracă în peiele goală, o apucă de umeri și o zgâlțână. Și face așa mult timp. După care, de durere, mama începe să țipe. Atunci nouă ni se face frică și ne punem păturile în cap, de teamă ca tata să nu vină și la noi, să ne zgâlțâne și să ne facă să urlăm de durere.

Satul nostru are fântâni, cam câte una la fiecare răspântie. Răspântia asta e un loc unde se întâlnesc străzile și se ceartă. Tot acolo se opresc și oamenii și rămân pe gânduri, atunci când nu știu pe unde s-o apuce. Fântânile sunt și ele bune. Cele mai bune! Din ele, cu ajutorul unei găleți legate cu o sârmă de baloți, cobori cumpăna, apoi o salți și bei apă până te saturi. Iar apa e dulce. Are miros de mâl. Iar mâlul ăsta e un fel de pământ căruia i-au putrezit oasele de-atâta întuneric și umezeală. Căci e întuneric în fântâni. Câteodată, în loc de apă, poți scoate numai negură. Sau suflete de înecați, care sunt totdeauna triste.
În fântâni, se îneacă numai fetele mari. Ele, mai întâi, fug de-acasă, aproape goale. Înainte de a se arunca în fântâni, fetele mari tot așteaptă la ferestre să fie răpite de Făt-Frumos. Dar Făt-Frumos vine arareori. De regulă, vine Zmeul, care are șapte capete și tot atâtea guri, pe care și le adapă la mat. Pe nări, însă, scoate fum de la chiștoace. Stă mult timp acolo, până nu mai știe ce vorbește, apoi pleacă și-ncepe să i se încurce ulița printre picioare. Iar fetele mari nu vor să fie măritate cu zmei. Nu vor să fie măritate nici măcar cu oamenii de la oraș, care au degete lungi și unghii curate, de parcă le-au săpunit toată viața. Ele îl vor doar pe Făt-Frumos, dar ăsta nu prea vine în satul nostru, căci el își are palatul pe un tărâm, iar noi suntem pe un altul. Ca să poată veni, el trebuie, mai întâi, să urce prin fântâni, dar numai vara, când ele seacă și miros a fluturi. Altfel apa ar bolborosi și toți ar prinde de veste.
Fetele mari, de regulă, se satură de atâta așteptat. Deodată devin galbene, ca felinarele văzute de morți, iar ochii lor încep să semene cu strălucirea stelelor, atunci când plouă. Și se aruncă în fântâni numai noaptea, căci atunci Zmeul doarme dus. Bufnește și sforăie de se scorojește varul. După ce se aruncă în fântâni, fetele mari ajung pe tărâmul lui Făt-Frumos, care e o țară unde cresc foarte multe păpădii și unde iepurii nu trebuie să se-ascundă de frică să nu fie vânați. Acolo trăiesc păsări care știu să vorbească în limba oamenilor și care, dacă ești cuminte, îți îndeplinesc trei dorințe. Iar fetele mari sunt extrem de fericite când ajung acolo. Se îmbracă în mirese și părul lor devine roșiatic, de parcă au fost cotropite de brumă și toamnă. Când e secetă și câmpia crapă de sete, miresele ies din fântâni, la răspântii, după care încep să se-ntreacă cu sperietorile. Fug prin lanurile năpădite de ciulini și urlă precum locomotivele cu aburi. Eu zic că sunt alergate de zmei.
Dar mama nu crede toate astea. Numai prostii ai în cap, măi băiete. Apoi se apucă să facă salată orientală. În fiecare seară face salată orientală. Adică fierbe trei cartofi, sparge o ceapă, fierbe și un ou, apoi taie totul mărunt-mărunt, pune amestecul într-un vas, pune sare deasupra, puțin ulei de la candelă și gata mâncarea. Ar pune și oțet, dar nu mai avem. Iar oțetul ăsta vine și el din Țara Oțetului, adică de la oraș, dintr-un loc care se numește alimentara. Dar nu-i simte nimeni lipsa. O lingură Mihăiță, o lingură eu. Salata orientală e cea mai bună. Cartofii sunt dulci și cleioși, iar ceapa te ustură pe nas. Și oul e bun. Din ou ies, de obicei, păsări. El trebuie pus, mai întâi, la clocit, vreme de trei ceasuri. Înăuntrul lui crește puiul de pasăre, care devine tot mai puternic. În cele din urmă, are o așa forță că poate sparge coaja cu ciocul. După care iese și începe să cânte. Din ou se fac găinile, curcile, gâștele și rațele. Ereții, însă, nu se fac din ou, ci din aerul care e între doi nori. Vrăbiile, însă, se fac din streșini, în vreme ce guguștiucii se fac numai din lemn de salcâm.
E seară și mama citește din Biblie. Zmeul e tot la mat, bea cu șapte guri și pufăie chiștoace. Într-un târziu, până să vină somnul, încep și fântânile să bolborosească.

Dacă dormi pe saci de cânepă umpluți cu paie, e ca și când ai dormi direct pe câmp. Iar pe câmp dorm numai iepurii. Ei, însă, nici nu dorm de-adevăratelea, ci doar se prefac, căci trebuie să fie atenți la tot ceeea ce se întâmplă împrejur. Iepurii sunt atenți, mai ales, la sperietori. Le păzesc să nu fugă.
Tot așa doarme și Mareșăleasa. Ea stă într-un bordei, are pe jos un preș de iută, iar toată ziua nu face altceva decât să se privească într-o oglindă. Mareșăleasa a fost cucoană mare. Vecinii spun că a fost nevasta Mareșalului, dar a fost deportată, după ce s-a terminat războiul, asta ca să-i fie învățătură de minte. Eu, în schimb, îi zic baba Maria, iar ea nu se supără. De fapt, nu zice nimic, stă în bordei și se chiorăște în ciobul ăla de oglindă. Vede acolo fel de fel de năluciri. În oglinda ei, miroase a parfumuri aduse din Franța. Bag seama că este o oglindă fermecată, căci în ea nu se pot vedea ridurile. Numai tata, în schimb, râde cu toți dinții, de câte ori o vede. Auzi, fă, ce zici, vin americanii? Dar baba nu spune nimic, doar dă din mână, a lehamite.
Dacă nu știți cine a fost Mareșalul, vă spun eu: el a fost un om mare, dar foarte rău. Însă a fost și deștept, pentru că le-a futut legionarilor morții în cur. Apoi s-a bătut cu rușii și, în plus, i-a futut și regelul morții în cur. Căci țara noastră a fost condusă de un rege, care stătea într-un castel mare și plin de servitori, iar el toată ziua nu făcea altceva decât să bea cafea și să se scobească-ntre dinți. Acum, ăsta a fugit în altă țară, ca să nu fie prins de popor și să-l pună să secere grâul sau să spargă lemne.
Eu nu știu ce e aia cafea. E tot un fel de vin de masă, zic eu, dar ceva mai bun. Dacă bei vin de masă, începi să râzi și-ți vine să te scarpini la puță. Și viața devine tare frumoasă. Cea mai frumoasă! Și nici nu-ți mai este foame. Doar îți vine să vorbești continuu și să te joci. Tata face așa. După ce bea vin de masă, ne aleargă pe noi prin arie. Mormăie ca un urs și noi trebuie să ne ascundem, fie după liliac, fie după ușa de la cameră. Ăsta e, de fapt, un loc secret. Nimeni nu-l știe, nici măcar tata, iar mama nici atât. Acolo mă ascund eu când vreau să fiu singur sau de câte ori mi se face frică. Iar mie mi se face frică foarte des. Mai ales atunci când tata tot urlă că nu mai are nevoie de încă un căcat la masă, că-i ajung doi și că te ia dracu, fai femeie, dacă nu faci avort. Iar mama nu vrea să facă avort, că cică-l mânie pe Dumnezeu. Iar dacă se supără Dumnezeu, în câmpie vin lăcustele și fac prăpăd, mănâncă tot ce întâlnesc, iarbă, șarete, cai și pepeni. Mihăiță nu știe de ce tata o aleargă pe mama prin arie. Habar n-are ce e ăla avort. Avortul e un fel de plantă pe care, dacă o mănânci, ți se umflă burta. Planta asta nu crește decât în dormitor și are niște semințe mici-mici, din care se fac copiii. Mama a mâncat o astfel de plantă, i-a adus-o tata, de la oraș, într-o sâmbătă. Ca să faci avort, trebuie să te alerge tata prin arie, cu un polonic în mână. Dacă îți dă cu polonicul în cap, atunci asta înseamnă că faci avort, cazi la pământ, te tângui și strigi la vecini să vină să te scoată din mâinile nebunului. Săriți, oameni buni, că mă omoară!
Pe Mareșăleasă n-are cine s-o alerge prin arie. Ea nu are nici măcar saci de cânepă umpluți cu paie, pe care să doarmă. La ea în odaie e doar oglinda aia fermecată, preșul de iută și un opaiț. Mai e și o poză cu Sfântul Gheorghe, în vreme ce ucide un balaur. Ea nu vorbește cu nimeni, nici măcar cu mine, când o întreb dacă americanii i-au adus ceva de mâncare. La ea mai vin bănățenii, care și ei au fost deportați. Îi lasă câte un ștergar în fața ușii, pe care pun o felie de mămăligă și un castron cu lapte proaspăt. Să nu moară de foame, săraca. Așa spun bănățenii. Ăștia sunt niște oameni veniți de la marginea țării. Și ei au fost pedepsiți pentru că aveau pământ mult și slugi pe care le băteau cu biciul. Sunt mulți deportați la noi în sat. Noi, însă, am venit de bună voie, căci nu aveam unde sta. Mama a primit un lot de casă de la nenea primarul, iar nenea primarul l-a avut de la partid. Partidul ăsta are tot ce trebuie. Are zahăr, are avioane, are străzi. El împarte la lume uleiul de candelă și pâinea. Tot de la el vin și banii cu care tata cumpără salam și vin de masă, iar mama doar sodă și gaz de lampă. Partidul e cel mai puternic. El e cel care spune că Dumnezeu nici măcar nu există și că e doar o tâmpenie capitalistă. Iar capitaliștii sunt niște gunoaie. Ei spun numai minciuni și vor ca toți ceilalți oameni să plătească și dacă se joacă, dacă vorbesc sau dacă dorm, fie și cu ochii deschiși, așa cum fac iepurii, atunci când păzesc câmpia să nu fugă cu tot cu sperietori.

La adunare, ne ducem numai sâmbăta. Mama mă ia numai pe mine, spune că Mihăiță e prea mic și că nu are astâmpăr. Și că nici nu vrea să stea de curul lui, ca să mânie pe cineva. Pe celelalte femei sau pe pastor. Dar mamei îi este teamă cel mai mult că l-ar putea mânia pe Isus. Și mie îmi este frică de Isus, dar nu la fel de tare cum îmi este frică de câinele vecinului de lângă aria noastră. Ăsta e un câine turbat, tot încearcă să mă prindă când îmi bag mâna prin gard, să fur roșii. Iar roșiile sunt bune. Dacă le storci, încep să sângereze de parcă apune soarele și vine și grindina. Și Isus a sângerat, dar pe cruce, i-au bătut unii, care erau niște nemernici, mâinile în cuie, ca să nu mai poată face minuni cu ele și să vindece orbii sau să dea pâine la lume. Cum ar veni, Isus era un fel de sămânță care se transforma în pom, iar pomul făcea pâini, cu miile, ca să-i sature pe toți. Asta o știe oricine, că d-aici vine și vorba: Nu v-ar mai sătura Isus!
E frumos la adunare. Acolo se duc mai ales femeile. Ele au bomboane prin buzunare, pe care ni le dau nouă, copiilor. Ca să ne îndulcim, așa spun. Era mai bine dacă ne-ar fi dat și înghețată, care e tot un fel de bomboană, dar care crește numai la oraș, în niște magazine care au numai o ușă de intrare și niciuna de ieșire. Cine mănâncă înghețată, rămâne acolo pentru totdeauna. Și nici nu se mai fac mari. Rămân copii și îmbătrânesc așa, pe față urmând să le crească o barbă albă și lungă până la genunchi. Așa că bomboanele sunt mai bune. Unele sunt cu gem, altele numai de cacao, dulci-amărui. Și eu primesc bomboane, mai ales că mama are grijă să mă-mbrace frumos. Ca să nu se facă de râs, așa spune. Așa că sâmbăta am chiloți, nu ca în restul săptămânii, când stau sub liliac, care e locul nostru de joacă, direct în puța goală. Puța asta e un fel de carne pe care o ai între picioare și prin care poți face pipi, atunci când te doare burta. Tata, însă, spune că e un fel de țâță, care dă lapte. Îl ia pe Mihăiță în dormitor, unde eu nu pătrund niciodată. Văd în el prin geamul care desparte odaia noastră de odaia lui. Acolo, tata stă pe pat și-l întreabă pe Mihăiță dacă vrea lapte d-ăla bun. Mihăiță, însă, spune că vrea să asculte și o poveste în timp ce suge din puță, ca să iasă laptele. Și tata îi spune despre Ivan-Turbincă, un nene care l-a păcălit pe ăla al cărui nume începe cu "D" și pe care noi nu avem voie să-l rostim, căci asta înseamnă să-l chemăm. Mihăiță suge cu poftă, puța tatei se umflă rău, după care țâșnește laptele și tata începe să geamă, de parcă îi doare.
Eu știam că lapte au doar femeile. Când au bibici, femeile au lapte din țâțe. Și căprițele au lapte din țâțe, dar numai când au iezi. Dar căprițele nu se duc la adunare, ele doar trăiesc prin smârcuri și ciulini și behăie toată ziua. Dacă nu sunt cuminți, au și ele pe cineva care vor să le facă rău. Pe lup, care nu e altceva decât zmeul caprelor. Ăsta le fură și, după ce-și ascut dinții și-i fac tăioși ca un fierăstrău, se-apucă să le mănânce, hap-hap.
La adunare, eu stau cuminte. Mă așez lângă mama și, când se ridică ea, mă ridic și eu de pe scaun. Iar mama se ridică numai atunci când cântă. Vocea mamei e subțire și abia se aude. Numai Tu m-ai vazut prăbușit, în păcat, de satan prăbușit, / O, Isus, rănile mi-ai legat; suferința cea grea mi-ai luat. Cânt și eu odată cu mama: M-ai găsit pe un drum părăsit, / în al lumii noroi prăbușit. Nu știu ce căutam eu în noroi. Așa că o întreb pe mama, iar ea mă repede: Taci și te roagă! Așa spune și pastorul, fiule, trebuie să te rogi pentru ca Isus să-ți ierte păcatele. Iar eu am multe păcate, dar cel mai mare dintre ele e ăla când m-am dus în grădini și-am vrut să fur un pepene. M-a văzut pândarul și m-a luat la goană, mama ta de păduchios, te prind eu! A fura e unul dintre păcatele pentru care Isus nu te iartă decât dacă te rogi mult-mult. Dacă Isus nu te iartă, ajungi în Iad, iar acolo arzi în niște cazane care sunt pline cu smoală. Și te ustură pielea de parcă ai stat toată ziua în soare, precum sperietorile din bostănării. Căci și sperietorile ajung în Iad. Altele ajung la balamuc. Și-ți dai seama de asta dacă te duci lângă ele și-ncepi să le gâdili. Care sperietoare începe să râdă, înseamnă că e alienată definitiv.

Mama știe să facă mâncare, cea mai bună mancare. Dimineața, adună ștevia din marginea gardului. O adună p-aia care e de culoare verde-deschis, ca pielea șarpelui după ce abia iese din ou. Mâinile mamei rup frunzele, iar în același timp vorbește cu cineva nevăzut. Eu cred că vorbește cu Dumnezeu. Of, că mi-ați mâncat sufletul!
Nu știu de ce mama spune așa ceva, căci sufletul nu se poate mânca. El e un fel de abur care coboară din nori și însuflețește lucrurile. Aburul ăsta coboară și din stele. Apoi intră în oameni. În mese. În linguri. În străchini. Intră și în animale sau păsări. În case intră direct pe coș. Sufletul casei sălășluiește în ziduri. Dacă stai cu urechea lipită de ele, poți auzi cum zidurile vorbesc unele cu altele. Și cum gem. Zidurile, de cele mai multe ori, gem de frig, mai ales iarna. Ele plâng încetișor căci nu au mănuși cu care sa-și acopere palmele. După ce le degeră palmele, zidurile încep să plângă din ferestre.
Vara, însă, casele râd. Casa noastră râde cel mai mult, mai ales când mama o spoiește cu var. Cică o face mireasă. Îi dă cu fard, ca să fie frumoasă. Cea mai frumoasă. Apoi o lipește pe jos. Adună lut și baligă, peste ele pune apă și paie, după care, repede-repede, amestecul ăsta se întinde pe jos. Iar casa se gâdilă. Se gâdilă și pământul pe care e sprijinită casa. Când râde pământul, întâi apar lumini direct din bostănării, coboară pe streșini, după care se aude un huruit de parcă trec o mie de trenuri. Oamenii sunt cei mai fericiți când râde pământul. Se închină și spun că ăsta e sfârșitul lumii. Iar când se sfârșește lumea, învie morții. Învie și bunicul, iar ăsta e un lucru minunat. Căci bunicul era singurul om care știa să vorbească cu umbrele. De cele mai multe ori le certa. Că de ce se țin după el? Că de ce-l urmăresc? Că sunt niște umbre rele, care vor să-l ucidă și să facă să-i dispară stirpea. Fugiți de-aici, umbrelor! Apoi se suia pe gard și urla că soarele e de vină că sunt atâtea umbre pe pământ. Soarele mă-tii! Și arunca cu bulgări după el.
Mama gătește sub șopron. Taie mărunt-mărunt ștevia adunată. Cuțitul mustește de atâta verde. Hârș-hârș, se aude cum taie cuțitul. Sângele șteviei se prelinge pe lama ascuțită. Ștevia, dacă nu știți, are un sânge nevăzut. Apoi mama o spală în două ape. Ca să rămână cât mai puțin praf. Căci praful nu e atât de bun, dar are și el rostul lui. Praful se pune pe lucruri, dar și pe oameni. Cu cât ești mai bătrân, cu atât aduni mai mult praf pe tine. De cele mai multe ori, praful se adună în oase. Și e rău dacă ai praf în oase, căci asta înseamnă că o să mori curând. Tușa știe asta cel mai bine. Ea îl ceartă pe tata, după ce acesta o aleargă pe mama și o zgâlțână, că nu vrea să facă avort. Praful să se aleagă de tine, bețivule!
După ce clătește ștevia și o fierbe într-o singură apă, mama o pune la prăjit, direct în curte, pe pirostrii. Pune și puțin usturoi, dar și o mână de făină. Bate repede și un ou. Sub ceaun, aruncă o mână de ciocălăi. Atunci aria începe să saliveze de poftă. Ștevia prăjită într-o lingură de ulei miroase a pui fripți. A prăjituri și a înghețată. Iar fumul ciocălăilor se urcă drept, până ajunge în al nouălea cer, unde trăiesc îngerii. Fumul se amestecă cu mirosul șteviei prăjite,. Și-ncepe să miroasă și-acolo tare bine, iar îngerii salivează de poftă. Căci îngerii sunt niște pofticioși. Ei au totdeauna fețele galbene și nu zâmbesc niciodată. Eu cred că de foame au fețele galbene. Mama știe cel mai bine asta. Ne privește lung și dă din cap încetișor. Copii, uitați cum au coborât și îngerii să mănânce cu voi! Dar noi nu-i vedem. Însă e bine că-i vede mama, așa că eu sunt atent să las pe marginea strachinei o lingură de mâncare. Să aibă și îngerii ce îmbuca. Iar îngerii, după ce mă satur eu, sunt hrăniți de mama. Ea îmi ia strachina și se duce cu ea în odaie. Are cu ea și o felie de mămăligă. E uscată, căci e de-acum trei zile. Mama se duce să hrănească îngerii cu ceea ce am lăsat eu pe margine. Se duce acolo unde dormim noi și se întoarce cu strachina curată-lună. Le-a fost foame îngerilor. Tare foame. Iar mama parcă-și înghite plânsul.

Vizualizări: 193

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Ioan Borsa pe August 3, 2013 la 3:49pm

,,E greu să mori de-adevăratelea. Asta înseamnă că trebuie să se aprindă câmpia și să vină și păsările, să te ia la ele, definitiv. Numai așa poți zbura: când sufletul îți este purtat în spate, de păsări..." ce romantică e văzută TRECEREA...Felicitări !

Comentariu publicat de caterina scarlet pe August 2, 2013 la 4:11pm

te-am localizat imediat ca fiind din Călărași după fumul Urlaliei.după care mi-am zis că te tragi din Herta Muller cu ale ei TINUTURI JOASE  pe care le-am străbătut de dimineață.ai stofă de ...premiant.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor