" KITSCH ORBITOR SI GENIU INARIPAT:NOBEL-UL ROMANULUI CARTARESCU"Kitsch orbitor si geniu inaripat: Nobel-ul romanului Cartarescu"





Stimate Domnule Ion Murgeanu,



Intr-adevar, Numarul antieminescian 265 al Dilemei, din 5 martie 1998, e un reper decisiv pentru esecul spiritual al epocii noastre.
Un alt reper este Imposibila
Lustratie, o inexplicabila interventie Nicolae Manolescu
în Romania literara, despre cate datoram Securitatii.

Am scris detaliat despre ele intr-un bine ignorat studiu de fezabilitate
privind Nobelul romanului Cartarescu:

<a href="
http://propinatiu.ro/propi0/download/Camelian_Propinatiu_-_Kitsch_orbitor_si_geniu_inaripat_Nobelul_romanului_Cartarescu.pdf">http://propinatiu.ro/propi0/download/Camelian_Propinatiu_-_Kitsch_orbitor_si_geniu_inaripat_Nobelul_romanului_Cartarescu.pdf</a>

Culmea este ca articolul Fapte al lui Mircea Cartarescu a fost retiparit recent
de Dilema!

Cu prietenie,
Camelian Propinatiu"
















, Kitsch orbitor si geniu înaripat: Nobel-ul românului Cărtărescu,


blestemată, nedorită de nimeni, ca un copil dintr-un viol.


* Geniul natural, ca al lui Eminescu, sau obligat, ca al pasoptistilor, naste


pretutindeni în Univers probleme pe care le rezolvă sau nu: important în istoria


homosapului si a Bioseei si – de ce nu? – a Universului, este ca întrebările să fie puse.


La prima vedere oftalmologic corectă, ceea ce generează în proporŃii de masă


Mircea Cărtărescu, ca geniu nici natural, nici obligat, ci simulant cum cere publicul


său vast – un soi de geniu apter care nu se înaripează decât în paginile de


postromânism – este un Kitsch orbitor, catoptromant, care ar trebui să stârnească în


publicul cultivat, postEminescian si oarecum postromânesc, tropisme contradictorii,


judecăŃi de acceptare dar si sentimente de rejecŃie, rămânând pentru exegeŃi si


promoteri un miracol pervaziv modalitatea în care acest inclasificabil autor conservă


Totul, adică fidelitatea cititoarelor sale, preocupate nu numai de acŃiune ci si de a


ghici în giganticul său Text, tarot cu 1400-1500 de cărŃi, pe alocuri autoreflexiv,


alonim si enigmatic ca o sferă argintată lăuntric.


Presupunem că geniul, cel mult simulant într-un postmodernism care persecută


conceptele romantice, al candidatului român la Premiul Nobel cel mai bine plasat,


compensează daunele produse ochiului nostru spiritual, de kitschul orbitor, prin


anumite procedee oarecum naturiste, de încercat si modest ostas al luminii, a căror


relevare ne-o propunem însă doar în măsura în care nu dăunăm farmecului fractalic si


pineal al recitirilor, ci dimpotrivă îl stimulăm printr-o oftalmologie hiperbolică, deplin


deschisă spaŃio-temporal spre semne si înŃelesuri si certitudinile din oglinzile paralele


între care se produce zborul tatonant, ca de fluture, al semiozei.


6


* Dificultatea de a-l consilia pe popularul autor si actant, ce să scrie si cum, este


artificial amplificată la noi de recepŃia incorectă, deformată, afectată de aberaŃiile


optice de până în prezent. Ci numai rugându-te la Icoana Preacuratei, îŃi revine


vederea. Căci după ce îl citesti pe Cel mai bine vândut scriitor român, esti năucit, ba


chiar aproape orb sau mai bine zis, ameŃit pur si simplu ca de aurolac, pus în situaŃia


pervazivă de a întreba si pe alŃii, ca dinaintea unui miraj, dacă si ei văd în lumina


transfinită acelasi tunel oranj caleidoscopic ca si tine. Bunăoară pureci cât oile, cafarzi


cât pitbullii sau, de foame, fluturi uriasi congelaŃi în Dunăre, ori, din pricina nostalgiei


sub ploile macondiene, să contempli melancolic de la fereastra susă peisajul în formă


de Y al Capitalei, dominat metafizic de masivul Orbitor de la Gaudeamus 2007,


ascunsul în gluga sa trandafirie, al unei femei alpestre.


Iată de ce aceasta, coborâtoare în jos ca afisarea rezultatelor, nu este o abordare


critică întrolocată a unor aspecte ale operei cărtăresciene, ci mai degrabă un mod de a


ne lămuri cum vedem universul cărtărescian.


De aceea, sintagma analiză oftalmologică, adică să priviŃi bine!, este aici cu


mult mai îndrituită ca meniu decât aceea, perimată, de analiză literară, care îsi are


sensul scufundat definitiv, o dată cu naufragiul titanic al modernităŃii etern


obsoloscente, în Sentimentul lichidatorist al postromânismului.


* O contra-carte de 1400-1500 de pagini. Scriitor de talie mondială, Mircea


Cărtărescu figurează pe lista celor 1001 de cărŃi obligatorii pentru Liceanul


Neascultător, prin Orbitor si prin Postromânismul românesc, două lucrări originale


care constituie împreună opera sa majoră, de maturitate, dincolo de copertele căreia


cu greu poate fi imaginat altfel de text decât vreun palimpsest căznit, caligrafiat în


cheie minoră, plăcută doar Profesorului Stiecarte, nu si Filantropului Mizericordios.


Combaterea evaluării Neamului Românesc ca pe un-fel-de-n-ar-mai-fi-deja nu-i


lucru de sagă si atunci această primă carte a noastră despre postromânismul din


produsul editorial prezentat drept „cel mai bun roman din Literatura Română a


ultimelor cinci decenii“ (de ce cinci si nu sase? ce naiba s-a publicat între 1947 si


1957, cealaltă Cronică de familie? că doar n-o aprecia promoterul optzecist


MoromeŃii!) – este doar un început timid si cam grăbit, impulsionat cu nagaica de


comanda fermă a editurii! Ci dacă-n viitorii doi-trei ani publicul Ńintă predispus la


mankurtizare nu va schimba de mentalitate, atunce va urma al doilea volum, care va


atrage negresit pe-al treilea sau chiar pe al patrulea, asa că se cam sparie gândul la


ce trudă s-a înhămat ăl de scrise titlul Kitsch orbitor si geniu înaripat: Nobel-ul


românului Cărtărescu, dacă va fi fiind să fie să deie samă pentru toate câte va dzice în


1400-1500 de pagini, desi criteriul estetic al oglinzii si al azotatului de argint plescăie


ca un serveŃel umed aruncat în sus, cum dă Google Earth perpendicular pe Lacul


Como, cumpănind Bellagio si Menaggio, sutien agăŃat la soare.


* O samă de cuvinte. Cât priveste metoda care ar potenŃa la maximum


accesibilitatea pentru popor dorită si proiectată de Trilogia obligatorie Kitsch orbitor


si geniu înaripat: Nobel-ul românului Cărtărescu, compusă în maxim sapte ani,


minimum 1500 de pagini pioase inspirate de derapajele postromâniste ale Orbitorului


cărtărescian, ea nu poate fi decât aceea a juxtapunerii fragmentelor, ca pe niste metope


la un templu clasic, deja probată-n excelenŃa ei de omul pe care-l iubesc cel mai mult


după Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, care-mi spunea numai mie, în calitate de Cititor


Unic, în sihăstria mea de la Căpriana, ascultând kolokolul de la Sfeti-Gheorghi


confirmând pe genialul Ion Neculce, că „cea mai adecvată expresie scrisă a efortului


spiritual îmi apare a fi fragmentul. Pentru că fragmentul singur, numai el, respectă


7





procedura intimă a gândirii. Gândim intermitent: intermitent la propriu, dată fiind


incapacitatea noastră structurală de a păstra în act reflexivitatea (pe o unică temă)


dincolo de intervalul câtorva ceasuri. (Iar produsul pozitiv, consemnabil, al acestui


interval e, de cele mai multe ori, fulgurant: există clipe ale înŃelegerii, înconjurate de


un zumzet tatonat, care nu e decât asteptarea activă a acelor clipe.) Dar gândim


intermitent si în alt sens: gândim cu un aparat finit infinitatea fiecărui gând. A fi


creatură înseamnă a fi fragment.“


* Nu de la prima la ultima pagină. IniŃial, dată fiind admiraŃia rămasă din


adolescenŃă pentru seriozitatea literaturii ruse, bunica punându-mi din vreme în mână


pe Goncearov, Turgheniev, Bunin, Puskin, Lermontov, Saltîkov-Scedrin,


Merejkovski, Paustovski, Tolstoi, Dostoievski sau Gorki (al cărui fluviuroman Jizn


Klima Samgina, nereedidat de Humanitas doar pentru că autorul a fost un slugoi si un


prizonier al lui Stalin, e mai bun decât Doctor Jivago sau Jizn i sudba, si aproape la


fel de bun ca Omul fără însusiri), mi-am propus până la urmă să re-scriu Suflete


moarte, poemul neterminat al lui Gogol, spre al cărui romantism magic mă îndemna


nu numai admiraŃia ce aveam pentru spaŃiul literar aproape românesc din lirica


baladescă a ucraineanului Sevcenko, ci si aspectul postmodern al veseliei sănătoase,


fiindcă ne-a ajuns si nouă în secolul XX de atâta Holocaust, Gulag, Laogai sau


Romlag, uite vrem să ne mai si dixstrăm si noi, să ne simŃim bine!


Constatând însă pe esantioane reprezentative că nu se mai citeste azi decât pe


sărite, randomizat, nu de la prima la ultima pagină, nici măcar de promoteri sau


critici, depozitându-se cartea în raft cu menŃ

Vizualizări: 138

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor