Interviu cu poeta ANA BLANDIANA,

                      Realizat de Angela BACIU

2011

          * “Acum, pe măsură ce Memorialul devine o operă de calibru internaţional, el a ajuns un punct de referinţă şi pentru clasa politică din România...”

          * „La întrebarea – tot mai actuală într-o lume globalizată şi ameninţată să-şi piardă reperele – “Poate fi învăţată memoria?”, răspunsul este DA...”

          * „Sunt mai bine de 20 de ani de când regret că... nu mai scriu proză...”

          * „Nu-mi doresc nimic mai mult şi nimic nu sper cu mai multă intensitate decat sa redevin si prozator.”

          * „...singura noastră salvare este să ne descoperim scânteia de spiritualitate încă vie ,iar poezia este o cale a acestei descoperiri.”

 

                                                 ***

A.B. - Doamna Ana Blandiana, este o mare onoare si bucurie pentru mine sa putem avea un nou dialog, va multumesc foarte mult, ce mai faceti? Nu ne-am mai vazut de multa vreme.

 

- Fac prea multe. Îmi propun mereu să-mi simplific viaţa, să o eliberez din programări, planuri, proiecte, înterviuri, pentru ca să rămână mai mult spaţiu liber pentru reverie şi meditaţie, pentru scris şi citit.

Din păcate, nu prea reuşesc. Am sentimentul că sunt într-un mixer care se învârte din ce în ce mai repede şi ameninţă să se oprească prin explozie.

 

A.B. - Ne apropiem de sfarsitul anului 2011, ati avut un an bun?

 

- Mi-e greu să răspund prin da sau nu. A fost un an în care nu mi-a apărut nici o carte nouă, dar au fost reeditate de Editura „Art” nuvelele fantastice din „Cele patru anotimpuri” şi „Proiecte de trecut”, două cărţi la care ţin foarte mult şi care, deşi sunt traduse în multe limbi şi au avut cronici foarte bune la apariţia lor îndepărtată din 1977 şi 1982, nu sunt omologate în spaţiul literar românesc; vreau să spun că nu sunt considerată şi prozatoare. Pe de altă parte, am scris destul de mult şi destul de greu la o carte la care lucrez de mai mulţi ani, un eseu.

 

A.B. - Ce asteptati de la 2012 ?

 

- Aştept să termin această carte care se numeşte „Fals tratat de manipulare” şi este un eseu pe această temă ilustrat cu exemple din viaţa mea, ceea ce va face ca multora să li se pară o carte de memorii. Dar sunt memorii privite doar prin prisma unei idei.

A.B.- Sunteti unul dintre poetii importanti ai literaturii romane contemporane, v-as ruga sa ne intoarcem putin in timp si  sa ne aducem aminte de primele incercari literare…

 

- Am povestit de multe ori. Am început să scriu de mică, de la şcoala primară şi în foarte scurt timp, adică încă din perioada în care copiii sunt întrebaţi „Ce vrei tu să te faci când vei fi mare”, toată lumea era convinsă că eu voi continua să scriu.

Am debutat cu două poeme semnate Ana Blandiana, în revista Tribuna din Cluj, pe când eram în clasa a XI-a şi la puţin timp forurile oficiale din Oradea, oraşul în care locuiam, au anunţat toate publicaţiile din ţară care nu aveau habar de existenţa mea, că „sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui duşman al poporului”. A urmat o interdicţie de patru ani!

 

A.B.- Ce a urmat?

 

- A urmat o „destrângere a şurubului” (s-ar putea scrie studii pentru uzul tinerilor despre sensul acestei locuţiuni care a dominat decenii de cultură chinuită) şi am redebutat, de data asta în Contemporanul care era condus de George Ivaşcu.

Prima carte mi-a apărut în 1964, iar în următorii 20 de ani mi-au apărut – într-o adevărată efervescenţă şi a scrisului şi a luptei cu cenzura pentru a putea publica ce am scris – volume de poezie, de proză, eseuri, am luat premii (ale Academiei şi ale Uniunii Scriitorilor), dar şi Premiul Internaţional „Herder” decernat de universităţile de limbă germană din Austria, Germania şi Elveţia.

 

A.B.- In 1985 ati fost iar interzisa?

 

- În 1985, am fost interzisă pentru a doua oară pentru patru poezii publicate în revista Amfiteatru, care au fost considerate subversive de toată lumea (adică şi de cei ce mă admirau pentru asta şi de cei ce mă reprimau), iar poemele au început să fie copiate de mână în mii şi mii de exemplare: a fost singurul samizdat românesc. Interdicţia a durat puţin, pentru că era perioada în care Ceauşescu avea în Occident un nume încă bun şi nu voia să şi-l piardă. A cedat la primele proteste occidentale.

Am reînceput să public, dar era infinit mai greu. Asta m-a făcut să scriu poezii pentru copii, unde cenzura, în mod firesc, era quasi-inexistentă. Aşa se face că l-am pus pe eroul meu, motanul Arpagic, să îl parodieze pe Ceauşescu. Eram convinsă că nimeni nu va observa. Dar scandalul a fost enorm. A urmat nu numai o nouă interdicţie, a treia, care nu s-a sfârşit decât după Revoluţie, dar a apărut o maşină care nu se mişca din faţa casei, supraveghindu-ne, am fost ţinta unei acţiuni de «spargere a anturajului» (am aflat termenul din cercetările de la Memorial, atunci ştiam doar că se lansau despre mine cele mai absurde zvonuri, că nu mai avem telefon, că nu mai sosea poşta, că nu mai îndrăznea nimeni să vină la noi).

Am parcurs relativ uşor această perioadă dură pentru că – în liniştea pe care o crease în jurul nostru decuparea din contextul social – am început să scriu romanul „Sertarul cu aplauze”, despre care îmi închipuiam că va fi o carte postumă şi în care tot ceea ce trăiam devenea materia primă pentru ceea ce scriam.

 

A.B.- Dupa 1989 ?

 

- După ’89 am scris mai puţin decât înainte, din cauza implicării aproape sinucigaşe în    viaţa publică: doar trei cărţi de poeme noi şi câteva cărţi de eseuri şi interviuri. Nu am mai scris proză (cu excepţia ultimelor 50 de pagini din „Sertarul cu aplauze” pe care le-am scris în         1992).Mi-au apărut însă nenumărate reeditări şi 45 de volume traduse în 24 de limbi.

 

A.B. - Asa cum se stie, sunteti poeta, dar si o mare luptatoare si aparatoare pentru drepturile omului, cum a fost acest drum? Ce ati reusit sa faceti?

 

- Am reuşit să fac mult mai puţin decât am sperat că se poate face, dar asta nu înseamnă că, dacă ar trebui să reiau totul, nu m-aş purta la fel.

 

A.B.- V-as ruga sa ne vorbiti despre “Memorialul de la Sighet”, sunt atat de multe lucruri de povestit celor ce vor sa afle adevaruri…

 

- Cu 18 ani în urmă, când am prezentat Consiliului Europei Proiectul Primului Memorial al victimelor comunismului din lume, în oficiosul guvernului Văcăroiu (“Vocea României”) se scria sub titlul “Sacrilegiul de la Sighet” că vindem suferinţa românilor Consiliului Europei (era în 1993, iar România nu era încă, din cauza mineriadelor, membră nici măcar a Consiliului Europei).

În acelaşi timp, foştii deţinuţi politici veneau la Sighet – chiar de atunci, când totul nu era încă decât o idee şi un început de şantier – cu un fel de recunoştinţă care mă tulbura profund, pentru că, de fapt, noi  eram cei care trebuia să le fim (şi le eram) recunoscători. Acum, pe măsură ce Memorialul devine o operă de calibru internaţional, el a ajuns un punct de referinţă şi pentru clasa politică din România, în sensul că o vizită la Sighet poate deveni, în anumite condiţii, un certificat de bună purtare. Dar, asta este mai puţin important...

Important este faptul că în lunile de vârf la Memorial sunt peste 1300 de vizitatori pe zi, dintre care 40% sunt străini, 40 % tineri şi restul români care vor pur şi simplu să afle, sau să-şi aducă aminte cum a fost şi ce a reprezentat comunismul în istoria ţării lor.

În ceea ce priveşte reacţiile, îmi place să stau la uşa muzeului şi să privesc figurile răvăşite de emoţie ale celor care au petrecut câteva ore înăuntru. În cele mai multe cazuri pare că au străbătut o experienţă existenţială.

De altfel, cartea de impresii o dovedeşte cu prisosinţă. Memorialul este format din Muzeul de la Sighet şi Centrul International de Studii asupra Comunismului, care funcţionează în Bucureşti şi este nu numai realizatorul, pe baza unor cercetări proprii, al sălilor muzeului, ci şi organizatorul tuturor  simpozioanelor şi colocviilor, expoziţiilor, care se vernisează acolo şi devin apoi itinerante în ţară sau în străinătate, ca şi editorul tuturor cărţilor publicate sub egida sa. Şi, bineînţeles, organizatorul Şcolii de vară, cea mai importantă dintre toate acţiunile şi evenimentele care se desfăşoară la Sighet.

          Şcoala de Vară, care a început la patru ani după începerea Memorialului (anul acesta a fost cea de a 14-a ediţie), este cred cea mai eficientă dintre manifestările care se desfăşoară acolo. Au           trecut prin ea până acum aproape 1500 de tineri (câte 100 pe serie, pentru că nu avem mai mulţi bani), care au  intrat  printr-un concurs unde au fost de obicei câte 4-5 pe un loc. Rectorul           acestei adevărate instituţii de învăţământ este Stephane Courtois, autorul “Cărţii Negre a Comunismului”, iar profesori sunt istorici, sociologi, scriitori, filozofi, lideri de opinie din România, din celelalte foste ţări comuniste şi specialişti în istoria comunismului din Europa occidentală şi din Statele Unite.

La împlinirea a 10 ani de la funcţionarea acestor cursuri de-a dreptul fascinante – nu numai prin temele conferinţelor prestigioase, ci şi prin discuţiile care le          urmează (şi unele şi altele sunt publicate în fiecare an în seria de volume “Şcoala Memoriei”) – am organizat o reuniune cu foştii elevi, dintre care unii se aflau la mari universităţi occidentale ca doctoranzi, alţii ajunsesera profesori de istorie ei înşişi, iar alţii terminaseră studii de natură tehnică sau ştiinţifică, fără legătură cu ceea ce învăţaseră la Sighet.

Toţi fără excepţie, însă, au mărturisit că participarea la cursurile de la Memorial i-a marcat şi le-a influenţat perspectiva asupra lumii şi felul de a înţelege şi de a reacţiona la provocările prezentului. Pentru că Memorialul nu este un drum spre trecut, ci unul spre prezent şi spre viitor, pe care nu le putem înţelege şi construi decât în măsura în care înţelegem ce şi de ce am trăit ceea ce am trăit  reconstruind  memoria colectivă. La întrebarea – tot mai actuală într-o lume globalizată şi ameninţată să-şi piardă reperele – “Poate fi învăţată memoria?”, răspunsul este DA, nu numai ca o formă de optimism, ci şi ca singura formă posibilă să ne salvăm din trecut. Cea mai mare frustrare a tinerilor este precaritatea sau chiar inexistenţa modelelor. În acest sens, Memorialul        de la Sighet este, paradoxal, reconfortant tocmai prin suferinţa extremă pe care o prezintă şi    căreia i-au rezistat cu demnitate mari personalităţi politice, spirituale, culturale, autentice modele nu numai prin opera, ci si prin moralitatea lor.

 

A.B.- De cine este foarte apropiata D-na Ana Blandiana?

 

- M-am căsătorit la 18 ani şi sunt căsătorită şi acum cu Romulus Rusan, o căsătorie care, dincolo de iubire, cuprinde şi prietenia şi colegialitatea, o legătură atât de puternică, încât lasă puţine valenţe care pot fi satisfăcute în afară.

În orice caz, în măsura în care am avut prieteni, i-am avut împreună, iar dintre ei cel mai apropiat şi cel mai constant, din prima tinereţe până acum, este Ion Pop.

 

A.B.- Va rog, sa cititi un poem care va este drag.

 

- Un poem vechi, la care ţin din ce în ce mai mult: „Îţi aduci aminte plaja” din „Octombrie, Noiembrie, Decembrie”.

“Îţi aduci aminte plaja
Acoperită cu cioburi amare
Pe care
Nu puteam merge desculţi?
Felul în care
Te uitai la mare
Şi spuneai că m-asculţi?
Îţi aminteşti
Pescăruşii isterici
Rotindu-se-n dangătul
Clopotelor unor nevăzute biserici
Cu hramuri de peşti,
Felul în care
Te îndepărtai alergând
Înspre mare
Şi-mi strigai că ai nevoie
De depărtare
Ca să mă priveşti?
Ninsoarea
Se stingea
Amestecată cu păsări
În apă,
Cu o aproape bucuroasă disperare
Priveam
Urmele tălpilor tale pe mare
Şi marea
Se-nchidea ca o pleoapă
Peste ochiul în care-aşteptam.”

 

A.B.- Aveti regrete? Este ceva ce v-ati fi dorit sa faceti si nu ati facut inca?

 

- Sunt mai bine de 20 de ani de când regret că... nu mai scriu proză, că am o viaţă prea agitată pentru a-mi permite să stau la masa de scris ore şi ore, şi săptămâni după săptămâni, aşa cum se întâmpla arunci când am scris „Proiecte de trecut” şi „Sertarul cu aplauze”.

Nu-mi doresc nimic mai mult şi nimic nu sper cu mai multă intensitate decat sa redevin si prozator.

 

  A.B. - Ati avut modele literare in scoala, in viata?

 

- În şcoală, am admirat-o cel mai mult şi mi-a marcat formarea în cea mai mare măsură profesoara de istorie. Avea un patriotism în acelaşi timp ardent şi dinamic, încărcat de      suferinţă, care ne transmitea istoria ca pe o datorie a părinţilor pe care va trebui s-o plătim. Toate implicările mele de mai demult şi de acum nu mă îndoiesc că au legătură cu durerea ei asumată în faţa istoriei pe care ne-o preda nu numai în sensul învăţării , ci şi în sensul încredinţării ei pentru a fi dusă mai departe.

Dintre scriitori, în adolescenţă, l-am iubit cel mai mult pe Camil Petrescu. I-a fost model nu scriitorului care aveam să devin şi cu care, evident, nu se înrudeşte artistic, ci intelectualului      care sunt şi care a luat de la el, ca pe o boală – incurabilă, dar fascinată de ea însăşi – nevoia de        a vedea idei.

 

A.B. - Ce lucrati acum?

 

- Ultimele capitole ale cărţii despre care vă spuneam că va apărea la toamnă.

 

A.B. - Ati declarat intr-un interviu anul trecut ca “va simtiti scriitoare mai mult in strainatate”, de ce?

 

- Pentru că, în timp ce la noi interesul pentru lectură este în scădere şi primează goana după           valorile materiale, în Apus funcţionează un fel de oboseală de societatea de consum,           sentimentul că (pentru a-l cita pe Mallreaux: „Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”) singura noastră salvare este să ne descoperim scânteia de spiritualitate încă vie ,iar poezia este o cale a acestei descoperiri. 

 

A.B. - Cum arata o zi din viata Dumneavoastra?

 

- Dacă sunt la ţară – dar asta se întâmplă cu certitudine numai două luni pe an: în august şi la        sfârşitul şi începutul anului – mă trezesc pe la nouă şi întreaga zi alternez scrisul cu cititul şi cu plimbările care fac parte tot din scris.

Adorm, în general pe la trei, când opresc şi muzica (preclasici, clasici, romantici) care m-a însoţit toată ziua.

 

A.B.- Daca sunteti acasa in Bucuresti ?

 

- Dacă sunt la Bucureşti, mă trezesc la opt, ajung la birou la Fundatie pe la 11 (Fundaţia Academia Civică este cea care a realizat şi administrează Memorialul) unde stau până pe la 17 într-o veşnică agitaţie, întâlnind zeci de oameni pe zi, colaboratori, ziarişti, parteneri de     proiecte din diverse ţări, designeri, arhitecţi, tineri care vor să le citesc manuscrise, bătrâni foşti deţinuţi politici. Ajungem acasă pe la 18, când improvizăm şi mâncăm masa de prânz, apoi          privim la jurnalele de actualităţi şi, dacă mai avem putere, ne aşezăm la masa de scris pentru câteva ore (vorbesc mereu la plural, pentru că soţul meu are acelaşi program ca şi mine).

Adorm pe la 12 sau 1, dacă nu cumva am insomnie şi atunci, după ce nu mai pot citi, deschid        televizorul şi ...las filmele proaste să mă adoarmă. 

 

A.B.- Doamna Ana Blandiana, va multumesc foarte mult.

 

Vizualizări: 865

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de ANGELA BACIU pe Martie 25, 2013 la 2:58pm
LA MULTI ANI, POETEI ANA BLANDIANA !!!
Comentariu publicat de ANGELA BACIU pe Martie 28, 2012 la 3:04pm

va multumesc tuturor pentru mesajele si gandurile Dumneavoastra, le-am primit cu drag!!! MULTUMESC!

Comentariu publicat de Constanta Apetroaie pe Martie 28, 2012 la 2:09am

La multi si haruiti ani, binecuvatati Stimata Doamna Ana Blandiana! Multumim lui Dumnezeu pentru frumusetea, gingasia si toata zestrea formatoare primita in dar prin Destinul Poetic Venusian : Ana Blandiana!

Felicitari si multumiri pentru interviul postat frumoasa poeta galateanca Angela Baciu!

Comentariu publicat de TIMERMAN DUMITRU pe Martie 28, 2012 la 12:55am

La multi ani, doamnă Ana Blandiana...Întotdeauna am admirat sensibilitatea dv. de fină substanţă poetică. Am compus muzică pe versurile dv., pe care am cântat-o în holul Castelului din Carei, prin anii 1977, la sugestia regretatului nostru poet GABRIEL RAŢIU. De atunci, îmi răsună uneori în suflet, versurile dv., pe care nu le voi uita niciodată: "...Când voi fi îmbătrânit destul/  Să nu îmi mai doresc să mor/ Mă voi sui într-un pătul/ Cu miros bun adormitor/...". Sunt convins că dv. nu veţi îmbătrîni niciodată...Cu aleasă condescendenţă şi LA MULŢI ANI...

Comentariu publicat de Eva-Maria Salvanu pe Martie 28, 2012 la 12:08am

La multi ani sa ne traiti, iubita Doamna a Scrisului Romanesc! Felcitari Doamnei Angela Baciu pentru frumosul interviu! Curajul alaturi de  perseverenta, daruire si talent sunt intotdeauna carismatice...

Comentariu publicat de Ion Lazu pe Martie 27, 2012 la 8:06pm

Stimată Livia Ciupercă, mulţam de vorbele bune. În fiecare zi, la rubrica respectivă comentez, prezint, evoc un scriitor, fie că l-am cunoscut personal, fie că doar l-am citit sau i-am pus şi o placă memorială. În astfel de cazuri, aveţi şi imaginea casei unde a trăit autorul. (Un album Literaturile Bucureştiului conţinând o parte din aceste imagini a apărut acum vreun an, de găsit la chioşcul MNLR.). Vă rog să parcurgeţi textele, să comentaţi, să completaţi, să încurajaţi această acţiune de punere în pagină a scriitorilor noştri. Sunt convins că merită acest lucru şi chiar mai mult de-atât... Un gând bun, Lazu

Comentariu publicat de Maricel Spataru-Ahoe Mark Okuma pe Martie 27, 2012 la 7:53pm

La multi ani cu multa,multa sanatate si bucurii nenumarate.Sa dea Bunul Dumnezeu,sa ne traiti ani cat mai multi fiindca ne trebuiti si va iubim.

Comentariu publicat de Ion Lazu pe Martie 27, 2012 la 6:23pm

La Mulţi Ani poetei Ana Blandiana! repet şi eu... Am postat pe blogul meu de scriitor un Text Ana Blandiana la 70 de ani, selectând poezii şi publicând imagini inedite de la lansarea volumului Patria mea A4. Vizionare plăcută!

http://ilazu.blogspot.com/2012/03/scriitorul-zilei-poeta-ana-blandi...

P.S. De asemenea, pe blogul meu am postat un Text Romulus Rusan, pe data de 13 martie, la aniversarea scriitorului.

Un gând bun, Ion Lazu

Comentariu publicat de Petru Solonaru pe Martie 27, 2012 la 6:15pm

Două verbe sunt esenţiale unui Poet: ,,a numi'' şi ,,a tăcea''. Numeşte sacrul şi tace despre sine...

Nu păsuiţi fructul Clipei!

Petru Solonaru, 27 martie 2012.

Comentariu publicat de Mariana Vârtosu pe Martie 27, 2012 la 6:05pm

Multumim pentru dar, LA MULTI ANI, DOAMNA POEZIEI ROMANE, ANA BLANDIANA! Frumos poemul, sugestiva fotografia.Interviul? Bine realizat, ca de obicei.sau, nu! Nu ca de obicei...Foarte bine realizat, ca de la poeta la poeta.felicitari.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor