ANA: La început a fost cuvântul. Înaintea lui au fost sentimentele. Cel puţin aşa a fost în cazul nostru. Şi când zic nostru, mă refer la mine şi la fiica mea, Ioana. Noi ne avem doar una pe alta. Nu avem rude, nu avem prieteni apropiaţi, doar ea mă are pe mine şi eu o am pe ea. Atât. Dar asta ne e suficient. A fost însă, în viaţa noastră, un moment în care … Despre asta vreau să vorbesc acum. Mi s-a recomandat să povestesc, să explic, să-mi amintesc acele momente. Va fi un fel de exorcizare, o eliminare a părţii negative a acelei poveşti. Asta de parcă acea poveste ar avea şi o parte pozitivă, dar ştiţi cum sunt doctorii…

                Casa, căci într-un fel despre ea e vorba mai mult chiar decât despre noi, mi-a plăcut din prima clipă, dar părea a fi prea aproape de visele mele ca să poată fi adevărat faptul că ne-o puteam permite. Avea tot ce îmi doream. Era o casă veche, cu multă istorie, iar eu credeam că acesta e un lucru bun. Gândeam că istoria aceea, vechimea şi rădăcinile adânci ale casei se vor transmite cumva şi familiei mele, o vor face să se oprească undeva, să se închege. Poate că o să povestesc mai târziu câte ceva despre familia mea, mai tot timpul destrămată, mai tot timpul pe drumuri, mai tot timpul dezbinată. Apoi era frumuseţea tristă a casei. Avea un aer trist, sau cel puţin aşa ni s-a părut nouă. O tristeţe care se cerea compătimită, alinată, mângâiată, adică aceleaşi sentimente pe care le aveam şi noi. În al treilea rând, casa era într-o zonă foarte liniştită a oraşului, una din puţinele zone în care casele aveau o grădină care, prin mărimea ei, chiar se putea numi aşa.

                Toate avantajele acestea care ne făceau să avem senzaţia că acea casă ne aşteaptă pe noi pentru a o locui şi ni se păreau, în acelaşi timp şi tot atât de importante dezavantaje. Căci o casă veche înseamnă foarte multe cheltuieli pentru a o face locuibilă, apoi acea tristeţe aparentă  a casei era, în primul rând dată de sălbăticia grădinii care se dezvoltase haotic şi acoperise în unele locuri cu verdeaţă faţada casei. Nu în ultimul rând, faptul că se afla într-o zonă liniştită dar dispunea de o suprafaţă generoasă de grădină făcea ca preţul acestei locuinţe să fie unul prohibitiv.

                Întâmplarea face că în acel moment, în mod cu totul neobişnuit pentru noi, dispuneam de o sumă mare de bani care efectiv ne picaseră din cer. Acesta e motivul pentru care am îndrăznit să sunăm la numărul de telefon afişat pe tabla ruginită bătută în cuie pe poarta masivă şi pe care scria cu litere verzi: DE VÎNZARE.

                IOANA: Mama mea avea dintr-o dată atât de mulţi bani încât eu cred a nu a mai putut lua deciziile corecte. În orice caz, a făcut alegeri pe care cu puţin timp în urmă nu le-ar fi făcut. Banii ăştia ne-au schimbat, ne-au făcut să ne pierdem capul. Într-un fel eu consider că au fost blestemaţi.

                ANA: Ne-am trezit cu o sumă mare de bani aproape din senin. În fapt, într-una din zile am primit o scrisoare, o înştiinţare de fapt. Eram chemată la deschiderea testamentului unei mătuşi de existenţa căreia chiar nu ştiam nimic. Ironia sorţii, aflam că există acum când ea nu mai trăia. Şi mai ciudat chiar e faptul că ea ştia de existenţa noastră. Ba mai mult, că ne-a lăsat nouă toată partea lichidă a averii sale. Ni s-a explicat, e adevărat, că a căutat destul de mult pe cineva din familie care să o moştenească. Dar familia noastră… În fine, numai pe mine m-a găsit ca fiind din acelaşi sânge cu ea şi mi-a lăsat prin testament o sumă foarte mare de bani.

                IOANA: În primul moment am crezut că e o glumă. Asta cu toate că mama nu prea glumeşte. Tata era responsabil cu glumele în familia noastră. El se ţinea întotdeauna de şotii. Dar atunci am crezut că ea glumeşte. Suma era prea mare, neverosimil de mare. Chiar existenţa acestei mătuşi foarte bogate dar şi foarte generoasă cu noi, avea ceva de poveste siropoasă, de vodevil, de telenovelă ieftină. Dacă aş fi fost mai atentă însă aş fi putut cred vedea încă de atunci schimbările pe care banii le produceau în comportamentul mamei mele. Nu exagerez câtuși de puţin daca spun că şi fizionomia ei începea, încă de atunci să se schimbe.

                ANA: Erau mulţi, foarte mulţi bani. Imaginează-ți un copil care reuşeşte să pătrundă în cămara răcoroasă şi întunecoasă în care bunica păstrează borcanele cu dulceaţă. Priveşte-l cum suge degetul pe care înainte l-a lăsat să se scufunde în pasta cleioasă ce umple borcanul. Priveşte-l cum savurează aroma de zmeure sau de nuci verzi, de măceşe sau de cireşe amare. E plăcerea gustului dar e şi teama că totul se poate termina în orice moment, că poate fi surprins şi pedepsit, că totul se poate risipi în orice moment ca un vis.

                La fel simţeam şi noi. Trebuia să folosim cumva banii ăştia care ne picaseră din cer. Trebuia să-i folosim pentru ca ei să nu dispară, să nu se dizolve, să nu ne trezim din visul care începuse să ne viseze.

                IOANA: Bani, bani, bani. Devenise singurul lucru care conta. Înainte, atunci când în fiecare zi trebuia să renunţăm la ceva pentru a putea supravieţui, cuvântul acesta parcă se auzea mai rar. Acum nu mai erau decât bani, bani, bani.

                Nu vreau să o acuz acum doar pe ea. Şi eu mă comportam aproape la fel. Dacă stai să te gândești puţin, nici nu era nimic de condamnat aici. Noi care conjugam doar verbele a renunţa, a restrânge, a nu avea, acum aveam, apucam, adunam. Eram ca nişte arcuri ce fuseseră prea mult comprimate.

                ANA: Atunci când am văzut casa încă nu ne obişnuiserăm cu noua noastră stare financiară. Aşa că suma ni s-a părut foarte mare. M-am bâlbâit la telefon după ce vocea necunoscută a declamat, fără să ezite, suma exorbitantă cerută pentru cumpărarea casei. Ezitarea mea a fost suficientă pentru ca necunoscutul să închidă telefonul, convins că are de-a face cu încă un apel care nu are cum să se finalizeze în nici un fel. Dar, după câteva minute în care am încercat să îmi înving timiditatea care mă copleşise, am format din nou numărul. Spre surpriza nedisimulată a vocii de la celălalt capăt al firului voiam să văd casa.

                IOANA: Prima impresie a fost foarte greu de definit. Pe de o parte, evident eram foarte încântate. Niciodată nu avuseserăm casa noastră şi cu atât mai puţin o astfel de casă. Pe de altă parte, toate acele lucruri vechi, mobila aceea masivă, lucrurile de tot felul aruncate peste tot prin casă şi mai ales acel miros greu, încărcat de praf dar şi de ceva mult mai subtil…

                ANA: Eu i-aş spune amintiri. Praful amintirilor. Problema e că acest praf miroase. Pute. Ţin minte că, atunci când ne-am mutat, am deschis toate ferestrele şi le-am lăsat aşa o zi întreagă. Degeaba. Mirosul intrase în tencuială, se impregnase în lucruri, devenise una cu casa. Apoi am scos totul în curte. Am adunat toate lucrurile din casă, toate vechiturile, toate mobilele acelea greoaie, perdelele şi husele canapelelor şi fotoliilor, am scos tot în mijlocul curţii. Iniţial voiam să le dăm foc, dar  nu ne imaginaserăm ce munte de gunoaie se va aduna în faţa casei noastre. Nu puteam să le dăm foc, am fi dat foc întregului cartier.

                IOANA: Am apelat la serviciul de salubritate pentru a ne scăpa de vechituri. A durat o zi întreagă până când le-au luat pe toate.

                ANA: Casa părea cu mult mai mare acum.

                IOANA: Goliciunea o făcea să pară mai mare. Asta-mi aduce aminte de ceva. Mai erau câteva zile până urma să împlinesc doisprezece ani. Eram micuţă, eram timidă, eram o mică sălbăticiune. Colegii mă priveau ca pe o ciudată. Evident că nu aveam prieteni sau prietene. Încercam tot timpul să stau în umbră, să nu ies în evidenţă, în felul acesta mă simţeam apărată. De altfel, cred că nu-mi era prea dificil să vegetez în atitudinea asta defensivă. Mă uit acum pe o poză de-a mea de atunci şi sunt foarte obiectivă când spun că eram o fetiţă destul de urâtă. Sau poate nu chiar urâtă, dar în mod sigur neîngrijită. Latura asocială a temperamentului meu răzbate şi azi prin cartonul îngălbenit al fotografiei. Eram o mică sălbăticiune ce se rătăcise printre oameni, în mijlocul oraşului.

Apoi, în ziua aceea când mai erau doar câteva zile până când urma să împlinesc doisprezece ani, s-a întâmplat ceva care poate că ar fi putut să schimbe totul. Ploua torenţial şi eu mă întorceam de la şcoală fără umbrelă, fără măcar să am o pelerină de ploaie care să-mi apere trupul fragil de copil. Mergeam prin ploaie, fără să mă grăbesc. Aveam senzaţia că sparg ploaia aşa cum o barcă sparge valurile în mijlocul unei furtuni pentru că nu are unde să fugă, nu are unde să se ascundă din calea ei. De fapt, nu ştiu dacă atunci chiar gândeam aşa, că atitudinea mea era una de sfidare, chiar şi faţă de un fenomen natural, aşa cum  tot comportamentul meu era, într-un fel, o sfidare a societăţii prin care eu încercam să mă strecor. Nu doar din cauza ploii, dar eu în general nu priveam în jurul meu decât atât cât să văd dacă e ceva de care trebuie să mă feresc, aşa că nu am văzut maşina care mergea foarte încet la marginea trotuarului. Cred ca abia atunci când a trebuit să traversez strada şi astfel ar fi trebuit ori să trec prin faţa maşinii, ori să o las pe ea să treacă întâi, abia atunci am zărit-o.

Faţa şoferului, acesta a fost primul lucru care mi-a atras atenţia. O faţă mare, rotundă şi albă ca o lună nouă. Avea ceva din imaginea unei cucuvele, cu ochii mari şi rotunzi şi care se mişcau continuu dintr-o parte în alta, dându-ţi senzaţia că te priveşte doar  în trecere. Şi vocea lui, subţire, stridentă, era perfect potrivită cu faţa lui de animal nocturn. M-a întrebat dacă nu vreau să urc în maşină. În ciuda timidităţii şi a firii mele introvertite, nu aş putea spune ce resort a declanşat în mine impulsul de a mă urca în maşină. Poate că ploaia şi frigul ce îmi intrase deja în oase a fost de vină, sau poate că am simţit în el o fiinţă la fel de însingurată ca şi mine. M-am urcat şi el m-a întrebat unde stau. M-a dus acasă şi tot drumul nu am mai schimbat nici un cuvânt.

M-a aşteptat apoi de multe ori pe drumul spre casă. Mă întreba dacă vreau să urc în maşină, iar el mă ducea acasă. Într-o zi m-a întrebat dacă poate să mă înregistreze. Eu nu am înţeles ce voia, dar nu ştiu de ce, deja aveam încredere în el, aşa că i-am răspuns că da. A doua zi a oprit maşina  pe o stradă pustie din zona parcului. Era ora la care, chiar dacă în miezul zilei, nu trece nimeni pe această stradă care, de fapt, nu duce nicăieri. A oprit maşina şi mi-a pus în poală un mic reportofon. Trebuie să zic ceva? am întrebat eu. Poţi să faci ce  vrei tu să faci, mi-a răspuns el cu vocea lui stridentă dar cu care începusem să mă obişnuiesc. Am stat aşa, fără să mă mişc, fără să scot nici un cuvânt, cu micul reportofon aşezat între picioarele mele, plutind parcă deasupra  fustiţei roşii pe care o purtam în ziua aceea. Apoi, într-un târziu, el a luat reportofonul, l-a oprit şi l-a aşezat într-un compartiment al maşini. Mulțumesc, a spus el, iar eu i-am spus că nu ştiu pentru ce îmi mulţumeşte. A zâmbit şi zâmbetul avea ceva cu totul nefiresc pe faţa lui de pasăre nocturnă. Pentru că mi-ai dat voie să păstrez doar pentru mine o părticică din răsuflarea ta, mi-a spus el. Nu am înţeles ce voia să spună, dar mi-am adus aminte că auzisem undeva că atunci când faci o poză poţi să pierzi o parte din sufletul tău. Nu ştiu de ce, dar nu-mi era teamă de omul acela. Chiar dacă lua o parte din sufletul meu, ştiam că va păstra toate acele părticele şi, la un moment dat, dacă i-aş cere, mi le-ar putea da înapoi. Aşa credeam în naivitatea mea de copil neobişnuit cu oamenii, ascuns în propria însingurare.

Apoi n-a mai fost nimic special în afară de faptul că devenise o obișnuinţă să-l găsesc așteptându-mă la sfârșitul orelor pentru a mă duce acasă. Nu-i ştiam numele şi nici numele meu nu i l-am spus niciodată. În schimb îmi ştia orarul de şcoală şi niciodată nu întârzia la întâlnirea noastră zilnică. Este o perioadă din care nu-mi aduc aminte decât de intimitatea ce se crease între noi din acele interminabile tăceri ce se spărgeau, invariabil, cu un salut de despărţire şi atât.

Apoi, într-o zi, mi-a propus să-i pozez. Corect ar fi să spun că m-a rugat. Mi-a spus, sau am dedus eu, nu mai ştiu, că e pictor şi că şi-ar dori foarte mult să-i pozez. Eram atât de naivă încât, în primul moment nici măcar nu ştiam ce înseamnă cuvântul acesta, a poza. Am bâlbâit un bine, ce însemna că sunt de acord, iar el a zâmbit din nou cu rictusul acela atât de nefiresc pentru faţa lui de lună nouă.

Avea o casă cu totul neobişnuită. Dincolo de faptul că aveai senzaţia unui labirint, căci treceai dintr-o cameră în altă, până când, după un număr nesfârșit de uşi prin care, trecând, te depărtai tot mai mult de lumea exterioară, dincolo de asta, mai era şi aspectul neobişnuit al camerelor care erau aproape total lipsite de mobile, în schimb peste tot erau pânze, unele terminate şi agăţate pe pereţi, altele doar schiţate sau doar atinse de câteva ori cu penelul, altele a căror pictură părea aproape finalizată dar toate răspândite în dezordine, sprijinite de pereţi, aşezate pe şevalet sau pur şi simplu aruncate pe jos. Pentru a înainta trebuia să îţi faci loc printre ele, trebuia să calci efectiv pe unele, iar eu făceam asta cu sfioşenie dar o făceam, imitându-l pe el, căci îl urmam pe acel drum ce parcurgea un labirint în care minotaurul mă conducea cu blândețe spre ultima încăpere a iniţierii.

Am ajuns într-o cameră în care se pătrundea prin glisarea unui perete mobil ce se deplasa, închizându-se automat după ce pătrundeai în interior. Era o încăpere complet închisă, fără ferestre sau uşi, complet izolată în interiorul labirintului, excepţie făcând tavanul, din sticlă mată şi care, fără a te lăsa să vezi imaginea cerului, lăsa lumina filtrată din exterior să cadă de sus, păstoasă şi densă. Tavanul era foarte înalt şi, din cauza materialului folosit, părea o imensă lampă artificială agăţată deasupra camerei goale. Căci, surprinzător având în vedere camerele prin care trecusem, aceasta era aproape goală, doar şevaletul într-unul din colţuri, iar în celălalt un scăunel mic, fără spătar, din cele pentru sprijinit picioarele atunci când stai în fotoliu. În plus, lumina groasă ce cădea de sus din tavan, amplifica senzaţia de vid pe care ţi-o da încăperea.

El s-a oprit în spatele şevaletului în timp ce mie mi-a indicat cu un gest micul scăunel din colţul opus. Ascuns în spatele şevaletului, nu-i mai vedeam decât picioarele şi, doar uneori, faţa tristă şi albă ce ieşea din spatele pânzei şi mă fixa cu ochii ei rotunzi, fără expresie. Nu-mi aduc aminte când şi nici cum mi-a cerut să mă dezbrac, sau dacă am făcut-o eu fără să mi-o ceară. E destul de puţin probabilă varianta s-o fi făcut eu din proprie iniţiativă, având în vedere că în cameră era destul de frig. De altfel, asta era una din probleme. A doua era că micul scăunel era destul de incomod şi, trebuie să avem în vedere că eram doar un copil, aşa că era aproape imposibil să stau nemişcată ore întregi.

Nu-mi aduc aminte de câte ori am fost acolo, în camera din mijlocul labirintului, nu-mi amintesc decât orele interminabile în care trebuia să stau încremenită pe scăunelul din colţul camerei, încercând să nu mă gândesc la nimic, încercând să  nu simt nimic, încercând să înving impulsul de a mişca mâna sau piciorul care-mi amorţiseră, încercând să ignor frigul ce îmi încreţise pielea.

Nu trebuie însă să se înţeleagă că era un chin, că erau nişte ore în care sufeream, că mă duceam acolo împotriva voinţei mele. Exista o anume voluptate în toate astea, era  ca o plantă micuţă ce începea să crească în mine, o plantă necunoscută pe care o studiam şi învăţam să o iubesc şi pe care, mai târziu, mult mai târziu, aveam să aflu că o cheamă senzualitate. Căci eu mă descopeream pe mine în orele acelea de nemişcare, înfiorată sub atingerea frigului din cameră, descopeream sânii ce începeau să înmugurească, braţele şi interiorul lor ce se înfiora la atingere, pântecele, cu puful negru ce-l acoperea. Le descopeream toate în timp ce el întindea culoarea pe pânză dezvăluind o altă imagine a trupului meu.

Timpul trecea, orele, până când, la un moment dat, el ieşea din spatele şevaletului. Îl vedeam dintr-o dată parcă mai îmbătrânit, obosit de un efort ce-i consumase toate forţele, cu o faţă mai lipsită de expresie decât oricând. Îmi spunea să plec, iar eu mă îmbrăcam în tăcere şi mă lăsam apoi condusă de el, străbăteam labirintul în sens invers şi totul semăna cu un ghem de aţă care se deşira pentru a se reînşira apoi, o acţiune ca nu părea a duce nicăieri, un efort inutil pe care eu, prea copil fiind, nu-l puteam înţelege. Ne urcam în maşină şi mă ducea acasă. Mă lăsa, ca de obicei, la câțiva metri de casa mea. Nu ştiam atunci de ce, dar apoi am înţeles că era o măsură de precauţie căci nu voia să vadă cineva intimitatea dintre noi, intimitate care oricui din afară i s-ar fi părut grotescă. Căci eu eram doar o fetiţă care abia împlinise doisprezece ani în timp ce el, fără vârstă, sau mai exact dincolo de vârstă, un bătrân milenar, atât de bătrân încât vârsta lui reală nici măcar nu mai poate fi aproximată.

Am spus că semăna cu o bufniţă, dar alteori mi se părea că seamănă cu un şobolan imens. Mai ales trupul lui mă ducea cu gândul la asta şi nu m-ar fi mirat deloc dacă aş fi aflat că, înăuntrul pantalonilor bufanţi pe care-i purta, ascundea cu grijă o coadă. Şi atitudinea lui te ducea cu gândul la o astfel de fiinţă a găurilor, a ascunzătorilor şi a fricii. Căci părea tot timpul a se ascunde, a-i evita pe ceilalţi, a căuta tot timpul un refugiu în care să se poată face nevăzut.

Aici cumva semănam, doar că mie nu-mi era aşa de teamă, căci eu ştiam să sfidez, să zgârii şi să muşc. Eu eram o sălbăticiune, un animal rătăcit printre oamenii pe care-i evitam, e adevărat, dar eram oricând gata să mă apăr cu toate armele mele. Pe când el, gol şi pustiu, incapabil să se apere, singura lui armă îi rămăsese frica, frica care-l făcea să se ascundă, să fugă şi să dispară.

Povestea noastră era de fapt mult mai scurtă. Eu am adăugat acum multe din lucrurile pe care acum le gândesc despre ceea ce a fost atunci. Atunci dacă m-ai fi întrebat despre asta, probabil că nu ţi-aş fi putut povesti mare lucru, aşa cum nu i-am putut explica mamei mele ce s-a întâmplat şi nu puteam povesti, nu pentru că, aşa cum crede ea, îmi era jenă sau teamă, sau voiam să-l protejez pe el, ci pentru că naraţiunea nu fusese cu adevărat o naraţiune, în sensul că nu prea avusese verbe, deci acţiune. Fusese mai mult o introspecţie, dacă aş fi ştiut atunci ce înseamnă acest lucru, sau poate că aş fi putut-o compara cu o coborâre în mină, într-o mină întunecată, pe bâjbâite, cu mâinile pipăind pereţii reci şi umezi până când, undeva, în adâncul pământului găseşti lumina ce izvorăşte din ea însăşi, găseşti focul şi căldura lui. Dar eram doar un copil şi nu puteam să-i explic toate astea unei mame isterizate care credea că e neapărat necesar să răzbune o crimă ce nu se comisese, o faptă care fusese tocmai opusul făptuirii.

ANA: Doamne, credeam că o să înnebunesc atunci. La început am crezut că e o simplă răceală. A venit doctorul, a consultat-o.  O pneumonie, dar nu trebuia să intru în panică, va fi bine, mi-a spus doctorul. Tratament, odihnă, repaus. Am mers la şcoală pentru a anunţa că va lipsi câteva zile şi atunci am avut surpriza să aflu că fata mea nu mai fusese de foarte multă vreme la şcoală. Nu am putut să cred, poate că era o confuzie sau… Nu, nu era. De 43 de zile fetița mea nu mai fusese la şcoală. Am venit acasă, nu ştiu cum am ajuns, pe unde am mers. Ioana avea temperatură mare, delira. Spunea ceva de o lumină care curgea peste ea ca o vopsea, lumina trasa dâre de culoare pe corpul ei. Delira micuţa şi nu am putut să o întreb nimic. Nici mai târziu, atunci când şi-a revenit, nu am putut scoate mare lucru de la ea. Mi-a spus despre cineva care o picta şi care o ducea cu maşina de la şcoală. Mi-a povestit despre o casă care era un labirint în acelaşi timp, despre o ființă ciudată care, de la jumătate în sus era om, iar de  la mijloc în jos şobolan. Tot felul de fantasme, probabil ce a visat ea în timpul delirului, acum le considera amintiri, biata fetiţă. Nu am putut afla nici până astăzi unde a fost ea în timpul acesta cât lipsea de la şcoală. Dar nu înţeleg deloc ce legătură  au toate astea cu povestea noastră. Vorbeam despre casă şi tu ai început să spui chestia asta veche cu pictorul, cu şoferul şi casa lui ca un labirint.

IOANA: Un labirint de imagini, de tablouri-imagine, unele terminate, altele abia începute, iar, în ultima cameră, golul, vidul, doar lumina care cădea de sus şi imaginea mea care începea să se nască.

ANA: Am înţeles. Mi-am adus aminte că spuneam de cât de goală rămăsese casa după ce am scos toate acele vechituri din ea. Când am scos totul, de fapt. Părea mai mare, dar şi mai rece, în acelaşi timp. Şi, în mod ciudat, cu toate că nu mai era nimic înăuntru, mirosul acela deranjant persista. Am încercat toate variantele de odorizante, nimic nu dădea rezultate. În plus, era un miros foarte greu de definit. Îţi aduci aminte când ne-am jucat de-a mirosul? Fiecare trebuia să definească cumva mirosul acela specific al casei. Eu am spus tămâie, tu ai spus brânză, eu am spus, vechi, tu ai spus fum, eu am spus amintire, tu ai spus lumânare, eu am spus smirnă, iar tu ai spus hoit. Te-am certat atunci, mai ales pentru felul cum o spuseseși. Mi s-a părut că ai spus-o cu o anume voluptate, că acel cuvânt aţi produsese o anumită plăcere în a-l pronunţa. Poate că mi s-a părut, dar atunci te-am certat pentru asta şi tu, ca de obicei, în loc să ripostezi, să-mi spui că nu e adevărat, să-mi arăţi că greşesc, tu nu ai găsit altceva de făcut decât să te pui pe râs, un râs isteric, din care nu te mai puteam opri.

IOANA: Poate că era şi un pic de voluptate în a folosi un astfel de cuvânt, dar chiar asta era realitatea numai că tu nu voiai cu nici un preţ să o vezi. Mirosea îngrozitor a hoit în casa aia, ni se impregnaseră hainele de duhoare, ne ocolea lumea pe stradă din cauza asta. La baie îmi frecam corpul cu piatră de baie până când toată pielea se făcea roşie şi mă durea. Dar era zadarnic. Când ieşeam din cadă, îmi duceam braţul în dreptul nărilor, miroseam propria piele ce tocmai ieşise din îmbrăţişarea apei şi a sărurilor de baie şi, ce crezi, pielea duhnea a hoit, carnea mirosea a moarte. Se impregnase în noi, în hainele noastre, în trupurile noastre singuratice.

ANA: Singuratice, da. Eram nişte singuratice de când nu l-am mai avut pe tatăl tău. Mai exact de când el ne-a părăsit. Tu aproape că nici nu l-ai cunoscut. Aveai abia cinci ani şi ceva când a dispărut. A plecat să cumpere tutun de la debitul din colţ şi nu s-a mai întors. Clasic. Clasic şi simplu pentru un bărbat, căci, în cazul unei femei, lucrurile ar fi fost cu mult mai complicate. O femeie nu poate dispărea aşa pur şi simplu.

IOANA: Nu vreau să vorbim despre tata. Ştii bine că nu-mi place subiectul acesta. Să ne întoarcem la casă. Îţi aminteşti când am găsit pisica aia moartă în subsol?

ANA: Cum să nu? Parcă te văd şi acum, plângeai şi te zbăteai în braţele mele şi eu nu reuşeam să înţeleg ce spuneai. Am coborât împreună în pivniţă şi mi-ai arătat într-un colţ. M-am apropiat şi am văzut un animal mic, probabil o pisică. Părea moartă de foarte mult timp, iar acum era uscată, iar atunci când am vrut s-o iau cu făraşul, ea s-a rupt în bucăţi. Cred că era de foarte mult timp acolo şi nu înţeleg cum de nu am văzut-o atunci când am scos toate vechiturile afară, inclusiv din subsol. Nu pot înţelege asta.

Atunci m-am decis să renovăm în totalitate casa. Am angajat o firmă de construcţii, iar noi ne-am mutat la hotel. Muncitorii au dat jos tencuiala, au râcâit pereţii până au ajuns la beton, au scos parchetul, au scos tot ce mai era vechi în casa aia. Apoi au tencuit, au zugrăvit în culori vii, au pus parchet nou. Au schimbat instalaţiile sanitare şi au schimbat chiar şi conductele. Au schimbat chiar şi conducta de gaze. Au strâmbat din nas la început, dar au schimbat chiar şi conducta de gaze pentru că aşa le-am cerut eu. Eu plăteam, aşa că ei făceau tot ceea ce eu ceream. Partea proastă e că a durat destul de mult.

IOANA: A durat atât de mult pentru că ei nu lucrau decât câteva ore pe zi. Spuneau că e prea întuneric în casă şi de aceea nu pot lucra mai mult.

ANA: O prostie. Întuneric. Am apelat la o altă echipă de constructori, dar am avut aceeaşi problemă. Întuneric. Cred că e vreo boală a acestei meserii. Sau sunt vorbiţi între ei. Oricum, şi a treia echipă se plângea de acelaşi lucru. Prostii.

IOANA: Poate că nu. Poate că ei simţeau ceva, dar nu îndrăzneau să ne spună exact ce.

ANA: Prostii. Nu simţeau nimic. Minciuni de cârpaci. În fine, s-a terminat până la urmă. Renovarea se terminase şi noi ne puteam întoarce acasă.

A fost de parcă am fi avut o casă nouă. Aproape că nu mai semăna cu cea veche. Nu ştiu dacă era neapărat mai frumoasă, dar în mod sigur era mai colorată şi parcă un pic mai caldă. Camera mea, cel puţin, aproape că nici nu am recunoscut-o.

IOANA: Ca de obicei, nu spui tot adevărul.

ANA: Ce vrei să spui?

IOANA: Ascunzi exact motivul pentru care ai făcut atunci o criză de isterie. Ţipai şi plângeai că ţi-au distrus camera, îl apucaseși pe şeful echipei de muncitori şi voiai să-l împingi pe scări în jos. Bietul om, un pirpiriu, se apucase cu amândouă mâinile de balustradă şi cred că în mintea lui, se vedea deja cu câteva coaste fracturate.

ANA: Da, e adevărat, îmi pierdusem firea pentru că mi se păruse că arăta altfel decât îmi dorisem eu. Camera mea mi se părea că arăta altfel decât le cerusem.

IOANA: Minţi.

ANA: Bine, bine, nu am văzut fotografia. Eşti mulţumită?  Am crezut că au aruncat-o. Eşti mulţumită?

IOANA: Da, pentru că acum ai spus adevărul. Credeai că l-ai pierdut.

ANA: Apoi am văzut fotografia pe hol, sprijinită de un perete şi m-am liniştit.

IOANA: Doar ea, fotografia, doar ea nu fusese aruncată. Din toate lucrurile vechi din casă, singurul care rămăsese la locul lui fusese fotografia aceea pe care, iată, muncitorii îndrăzniseră să o dea jos din cuiul ei şi să o pună undeva pe hol, sprijinită de un perete. Şi această atât de mică schimbare te făcuse pe tine să-ţi ieşi din minţi, să înnebunești, aproape să arunci un  om pe scări.

Abia atunci am observat-o şi eu, abia în acea zi, cu toate că ea se afla acolo dinainte de a ne muta noi în casă, ba mai mult, ea fusese tot timpul în camera mamei mele, în casa în care toate lucrurile vechi fuseseră scoase în curte şi condamnate la distrugere. M-am apropiat de ea şi am privit-o pentru prima dată. Cu tot cu ramă, fotografia era cu câțiva centimetri mai mare decât mine şi reprezenta un bărbat. Atunci, la vârsta pe care o aveam şi cu experienţa pe care o aveam atunci, atât aş fi putut spune că am văzut: fotografia unui bărbat. În plus, părea evident din fotografie că ea fusese făcută cu foarte mult timp în urmă. Şi asta nu atât din cauza hârtiei fotografice care nu se îngălbenise atât de rău cum se întâmplă în astfel de cazuri, cât mai ales din atitudinea bărbatului din fotografie, o atitudine ce te ducea cu gândul la vremuri de mult apuse.

Nu pot explica nici măcar acum ce înţelegeam atunci prin atitudinea bărbatului, poate era vorba de vestimentaţie, de croiala hainelor, dar eu cred că era mai curând vorba de modul în care acesta pozase, de gestul pe care el încercase să-l lase să se imprime pe hârtie sfidând timpul. Pentru că fiecare timp are nişte gesturi ale lui, oamenii de la 1920 pozau într-un anumit fel, altfel decât cei de la 1960 sau de cei din 2000.

ANA: Nici măcar nu mă gândisem să arunc acea fotografie. Scosesem toate lucrurile vechi în curte pentru a le da foc, dar la această fotografie nici măcar nu mă gândisem. O vedeam în fiecare zi căci se afla chiar deasupra patului din camera mea, dar nu mă gândisem nici o secundă s-o dau jos de pe perete. Aruncasem toate tablourile şi toate fotografiile agăţate peste tot prin camere, cu excepţia ei. Nici măcar nu mă gândisem la ea. De parcă era o parte din casă şi nu putea fi îndepărtată decât prin distrugerea ei.

IOANA: Fotografia şi mirosul. Astea două lucruri nu puteau cu nici un preţ fi scoase din casă. Aşa cum zici tu, parca erau una cu ea.

(va urma)

Vizualizări: 137

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Decembrie 14, 2012 la 9:25pm

L-am primit. E mare şi dulce.

Comentariu publicat de November pe Decembrie 14, 2012 la 8:38pm

Scuze...tocmai ştersesem comentariul...mă temeam să nu te supăr! Mă bucură afirmaţia ta! Emoticonul e imens...ca şi zâmbetul pe care ţi-l trimit!

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Decembrie 14, 2012 la 7:14pm

Sincer vorbind, te-aş lua de mînuţă, dar sigur nu ca pe un copil cretin.

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Decembrie 14, 2012 la 3:44pm

Da, este vorba de o casă bîntuită. Doar că nu pe asta se va pune accentul, ci pe reacţiile celor două personaje, mamă şi fiică. Mulţumesc mult pentru lectură şi comentarii.

Comentariu publicat de November pe Decembrie 14, 2012 la 3:40pm

eratta :* descopere...scuze!...

Comentariu publicat de November pe Decembrie 14, 2012 la 3:33pm

Destăinuirea ca o "exorcizare"... între mamă şi fiică (şi în general între părinţi şi copii), la început sunt sentimentele şi apoi cuvântul.După imaginea de halloween, din postarea ta...aş putea crede că este vorba de o casă bântuită...(dar asta voi afla mai târziu, când vei posta celelalte capitole). Banul cel care schimbă aspectul fizic(e firesc!!!) şi caracterul uman...."Dacă aş fi fost mai atentă însă aş fi putut  vedea încă de atunci schimbările pe care banii le produceau în comportamentul mamei mele. Nu exagerez câtuși de puţin dacă spun că şi fizionomia ei începea, încă de atunci să se schimbe." Apoi personalizarea casei mult dorite...(nu respect ordinea în care ai scris naraţiunea)...."apoi era frumuseţea tristă a casei. Avea un aer trist, sau cel puţin aşa ni s-a părut nouă. O tristeţe care se cerea compătimită, alinată, mângâiată, adică aceleaşi sentimente pe care le aveam şi noi..." "Praful amintirilor" din acea casă...intuiesc că pe undeva istoria casei se va uni cu destinele personajelor. Ioana...începe să-şi descopre senzualitatea precoce...tocmai când încrederea în fizicul ei "de fetiţă urâta", era în tangaj...Teama fetiţei de a  i se destăinui mamei "isterice", despre întâlnirea cu misteriosul pictor...Suspans....te aştept, în continuare!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor