La început a fost cuvîntul - continuare

ANA: Ştii, mi-am adus aminte acum pilda aceea cu smochinului. Nu, nu trebuie să râzi. Ai dreptate, nu sunt prea bisericoasă şi, a-ţi vorbi acum despre pilda din Noul Testament, sună ciudat şi îţi înţeleg ironia. Dar când eram mică, bunica ne ducea la biserică. Era o biserică mică, ca o căsuţă de păpuşi. Şi, gândește-te că aşa mi se părea mie care eram un boţ de copil. Asta înseamnă că era cu adevărat mică, mică de tot. Acum nu mai există, au construit o biserică mare deasupra ei. Imaginează-ţi că, în afară de preot şi de cântăreț, nu încăpeau mai mult doi sau trei adulţi înăuntru în acelaşi timp, aşa că, în general, înăuntru stăteam doar noi, copiii, în timp ce oamenii stăteau cu toţii afară, ascultând slujba pe care preotul o ţinea din pragul uşii. Îţi dai seama, noi, copii, stând acolo înăuntru, învăluiţi de mirosul de tămâie şi smirnă, aveam senzaţia că am intrat în casa lui Dumnezeu, că acolo stă el care nu e mai mare decât o jucărie de-a noastră, şi că acolo, în casa lui de păpuşi, e gata să ne asculte, să se joace cu noi sau să ne mângâie dacă eram supăraţi. Ştiu, ştiu, nu trebuie să te grăbeşti să mă judeci, știu şi eu că tocmai asta înseamnă biserica, adică casa Domnului, dar mărturisesc că nicăieri nu am avut cu atâta intensitate această convingere aşa cum am trăit-o în copilăria mea în interiorul micii biserici la care mă ducea bunica mea. Acolo, în căldura din faţa altarului, într-o iarnă îngheţată, am ascultat pilda măslinului neroditor. O auzeam ca prin vis, căci înăuntru era cald şi doar din când în când o gheară de ger ajungea până la noi intrând prin uşa deschisă din pragul căreia vocea molcomă a preotului ne releva misterele Noului Testament.
Dar povestea asta a smochinului neroditor a rămas undeva agăţată în mintea mea, căci, deşi avea frunze, fiindcă nu era sezonul smochinelor, nu avea smochine. Dar Iisus, care era flămând, l-a blestemat să nu mai dea roade în veci, şi smochinul s-a uscat. Ştiu acum că acea pildă are o anumită interpretare dată de biserică, ştiu chiar şi celelalte interpretări, că adică măslinul ar fi fost o parabolă pentru poporul evreu care, deşi arăta bine, nu mai urma să-şi reînnoiască legământul cu Dumnezeu pentru lipsa roadelor învăţăturilor sfinte, aşa cum ştiu că alţii spun că această pildă e o dovadă a brutalităţii lui Iisus care omoară un copac viu, doar pentru că el şi-a imaginat că are roade. Ştiu toate astea acum şi probabil că şi atunci am auzit explicaţia pe care preotul o dădea fiecărei pilde pe care o declama din pragul bisericii lui Dumnezeu, dar pentru mine, întotdeauna, acea predică a avut o cu totul altă semnificaţie. O semnificaţie nu neapărat teologică, ci una mai mult comportamentală, o regulă de viaţă. Eu am văzut traducerea pildei acesteia prin aceea că nu trebuie să o iei înaintea timpului tău, nu trebuie să faci lucruri ce nu sunt potrivite pentru timpul tău, nu trebuie…
IOANA: Traducerea asta e pentru mine, nu?
ANA: De ce crezi asta?
IOANA: Pentru că tu crezi că eu m-am băgat între tine şi el, aşa cum, altădată, m-ai acuzat că m-am băgat în relaţia dintre tine şi tata şi că din cauza mea a plecat. Dar nu e adevărat, e doar faptul că nu-ţi poţi asuma propriile eşecuri, nu poţi să te vezi pe tine niciodată vinovată, tot timpul alţii, şi, ca să intru în logica ta, să continui raţionamentul tău “teologic”, tu eşti smochinul despre care, deşi are câteva roade, toată lumea ştie că e sterp şi uscat şi-l ocoleşte.
ANA: Îmi pare rău că am deschis discuţia asta cu tine. Nu eşti în stare să vorbeşti despre astfel de lucruri şi dovedeşti, încă o dată, că eşti aidoma smochinului de care vorbesc, te grăbeşti să faci frunze şi să te împopoţonezi, înainte să fie vremea ta, înainte să fie vremea smochinelor.
IOANA: Te cred şi eu.
ANA: Tatăl tău a plecat pentru că trebuia să plece şi eu ştiam de la început asta. Iniţial am crezut că naşterea ta va fi un motiv suficient pentru a schimba sorta lui, dar nu a fost aşa. Din contră, a grăbit lucrurile.
IOANA: Se putea să nu dai vina pe mine?
ANA: Nu, nu spun asta. Nu a fost vina ta, dar naşterea ta l-a speriat. Ştii, există un anume gen de sinucigaşi care nu ajung niciodată să facă gestul ultim de a-şi curma zilele. Şi totuşi sunt sinucigaşi, căci trăiesc fiecare clipă ştiind că pentru ei există întotdeauna o ieşire, o scăpare din orice situaţie. Trăiesc tot timpul cu ideea că varianta sinuciderii e răspunsul lor atunci când nici un alt răspuns nu mai e valabil. Îmi vei spune ca asta e de fapt definiţia sinucigaşului şi ai perfecta dreptate. Dar un sinucigaş se gândește la o astfel de varianta doar atunci când nu mai are o altă ieşire, pe când ei, cei despre care-ţi vorbesc, se gândesc la varianta asta atunci când nu au nici un motiv să se sinucidă. Îşi planifică plecarea din lume, îşi trăiesc de mai multe ori propria moarte, propria cedare şi plecare. Şi asta în condiţiile în care poate că niciodată nu vor ajunge la a face cu adevărat gestul. Cam aşa era şi tatăl tău, dar în alt sens. Era un nomad, fără a fi cu adevărat un călător. Era un nomad căci nu se putea stabili cu adevărat nicăieri, nicăieri nu era cu adevărat acasă. Nu se putea adapta aşa cum o fac ceilalţi, nu putea să fie ca ei. El, oriunde ar fi fost părea un străin, un necunoscut. Şi la fel se simţea şi în familia lui, în casa lui. La început am crezut că e vina mea, că iubirea mea nu e suficient de puternică pentru a-l face să iasă din carapacea lui, pentru a se dezvălui, pentru a deveni al meu. Dar târziu, după ce el a plecat, am înţeles că nu era vina mea, aşa cum, în mod sigur, nu era nici vina ta. Doar că naşterea ta l-a făcut să se teamă că, în acest fel, era posibil ca acea ultimă ieşire pe care o avea pregătită – fuga - să nu mai poată fi folosită. Îi era teamă că se va ataşa prea tare de tine, de copilul lui şi nu va mai avea puterea să-şi urmeze destinul lui de fugar, de dezrădăcinat, că nu va mai putea să fugă şi să se ascundă din faţa lumii în care nu se putuse niciodată adapta. De asta spun că naşterea ta l-a forţat să plece, o spun fără a-ţi găsi ţie o vină. Nimeni nu a fost vinovat pentru această fugă a lui, nici măcar el. poţi să înţelegi asta? Poţi?
IOANA: Şi fotografia … Ţi s-a părut că s-a întors el… ţi s-a părut…
ANA: De ce trebuie să duci totul în derizoriu?
IOANA: Totuşi, fotografia a devenit din ce în ce mai importantă pentru tine. Dacă nu era de la început aşa.
ANA: Toate erau importante şi fotografia şi casa şi tu. Tu, mai ales.
IOANA: Cu voia dumneavoastră, ultima pe lista.
ANA: Lasă, lasă, atunci eram amândouă copleşite de viaţa nouă ce se prăvălise peste noi. Da, acesta e cuvântul, prăvălise, căci viaţa asta nouă ne luase prin surprindere, nu înceta să ne uimească, iar noi nu ştiam întotdeauna să reacţionăm corect.
IOANA: De exemplu, neputându-ne despărţi de o fotografie veche. O fotografie a unui necunoscut, fotografia cuiva fără vârstă, fără identitate, fără sens.
ANA: Refuz să-ţi răspund atunci când pui problema în termenii ăştia.
IOANA: Bine, ca de obicei, o să fiu eu cea care cedează. Apropo, mi-am adus aminte acum de prima noastră întâlnire. Ce ciudat sună. Mult mai corect ar fi să spun de prima lui apariţie dar nu ştiu, eu o simt altfel, de parcă acea întrupare a lui a avut puţin legătură şi cu mine. Căci el putea să apară altundeva, sau într-un alt fel, se putea ca eu să nu-l văd, să nu ştiu nimic, dar nu a fost aşa. Eu l-am văzut, l-am privit şi… cred că, în final, am început să-l înţeleg.
ANA: Mă îndoiesc de asta.
IOANA: Atunci când l-am văzut, ghemuit lângă chiuveta din bucătărie, cu braţele ținându-și genunchii la piept şi suflând greu, ca după un mare efort, evident că m-am speriat foarte tare. Imaginează-ţi, eu știind că sunt singură în casă şi, atunci când mă duc la bucătărie să iau un pahar cu apă, găsesc lângă chiuvetă un bărbat ghemuit, ba mai mult, un bărbat gol, absolut gol. În primul moment nici nu remarcasem asta, groaza mă făcuse să încremenesc în pragul uşii, dar, ca în visele pe care le am uneori, nu reuşeam cu nici un preţ să strig, să urlu, să chem pe cineva în ajutor. Ai observat că în vis, oricât ai fi de speriată şi disperată, niciodată nu reuşeşti să strigi. Şi chiar şi atunci când o faci, eu am reuşi de vreo doua ori, iese aşa, ca un gâjâit, un sunet pe care abia de-l poţi tu auzi, un sunet care abia de răsună în mintea ta. Atât. De parcă visele noastre s-ar petrece în nişte camere complet antifonate sau, mai curând, în lumea începutului cinematografului. Cred că mai curând este corectă varianta asta şi, dacă mă gândesc bine, cred că de aici a pornit de fapt cinematograful, de la coşmarul ce trebuia să prindă viaţă, de la strigătul care, neputând să iasă, a lăsat locul imaginilor care, prin mişcarea lor neverosimilă creau acea convenţie între spectator şi limbajul surdomuților de pe ecran şi…
ANA: Te rog să mă scuteşti de toată filozofia asta ieftină.
IOANA: Spuneam că eram încremenită în pragul uşii, îngheţată de spaimă dar incapabilă să strig după ajutor, dar incapabilă şi să fug, cu ochii ieşiţi din orbite de groază îl priveam, aşteptam să se mişte, să mă ameninţe, să devină violent. Nu ştiu cât a durat această primă clipă, acest prim moment de groază profundă, mie mi s-a părut, evident, că a durat o eternitate, apoi, probabil pentru că el rămânea nemişcat, la fel de încremenit ca şi mine, am reuşit să mă mai liniştesc puţin, am început să-l privesc, să-l studiez. Atunci am văzut că e gol, complet gol, aşa cum stătea, în poziţia aceea de fetus, cu ochii închişi, capul sprijinit pe genunchi şi braţele cu care-şi ţinea picioarele lipite de burtă. Şi totul la el îmi aducea aminte de ceva, faţa lui, bărbia, sprâncenele groase, buzele strânse într-un rictus. Apoi, brusc, l-am recunoscut şi tot în acel moment, groaza s-a risipit şi, în locul ei, la fel de lipsită de temei, s-a aşternut mila. Căci era el, bărbatul pe care-l văzusem în fotografia din camera mamei mele, bărbatul acela de a cărei imagine mama mea nu se putea despărţi, bărbatul acela fără de vârstă sau identitate, doar o fotografie înrămată într-o casă veche, o imagine, o hârtie, un semn, şi iată-l acum gol, slab, foarte slab mi s-a părut atunci, ghemuit în poziţia unui fetus ce urmează să fie expulzat din uterul matern, aproape că vedeam pe el semnele recentei naşteri aşa cum vedeam la fel de clar, semnele bătrâneții sale iremediabile, semnele morţii apropiate, semnele sfârșitului iminent. De aceea îmi era milă de el, o milă sfâșietoare, atât de puternică încât nu ştiam ce să fac, simplul gest de a mă apropia şi a-l mângâia mă temeam să nu-l rănească, mi se părea fragil aidoma unei pânze de păianjen pe care chiar şi cel mai mic gest o poate distruge. Am început să plâng, nu ştiam bine de ce, nu ştiam nici cum porniseră aşa, din senin lacrimi mari şi reci să curgă şiroaie din ochii mei, ştiu doar că o durere nelămurită îmi pustia sufletul şi, într-un târziu, nemaisuportând asta, am fugit, am alergat pe scări şi m-am ascuns în camera mea, m-am ascuns în acel spaţiu ce mi se părea numai al meu dar despre care am aflat mai târziu că fusese al altcuiva, de fapt fusese al acelei persoane cu mult mai mult decât era acum al meu.
ANA: Ca de obicei, filozofie ieftină şi atât. Spune mai bine că erai o adolescentă căreia i se urcaseră hormonii la cap şi acum nu mai ştia ce să facă cu ei. Spune mai bine că la tine, corpul se maturizase mult mai repede decât mintea şi…
IOANA: De parcă tu nu l-ai văzut la fel, de parcă tu nu te-ai încovoiat de milă pentru el ca şi mine, de parcă tu nu ai fi vărsat aceleaşi lacrimi ca şi mine pentru el.
ANA: Nu, nu spun deloc asta. Doar că eu ştiam de ce o fac şi ştiam să o fac. E diferenţa dintre o femeie şi o mucoasă, fetiţo. Şi chiar nu mă aştept să pricepi asta acum, dar mai târziu… când vei creşte …
IOANA: Serios? Chiar ştiai? Eu cred că nu ştiai nici tu nimic. De fapt, ca să fiu mai limpede, conştientul tău, ca şi al meu, nu ştia absolut nimic. Habar nu avea ce dracu se întâmplă cu el. Căci toată treaba era cu mult mai profundă şi se desfăşura pe sub el, fără ştirea lui şi poate chiar împotriva lui, în subconştientul nostru care descoperea pentru un străin, ba mai mult, pentru imaginea dintr-o poză veche a unui bărbat complet necunoscut, inconştientul nostru zic descoperea dragostea. Dar o dragoste ciudată, o dragoste ce se năştea dureros, printre lacrimi, ca oricare naştere.
ANA: Eu îl văzusem de mai multe ori plimbându-se prin dormitorul meu. Imaginează-ţi, eu stând în pat, cu plapuma trasă până sub ochi, iar el plimbându-se, cu mâinile la spate, dintr-un colţ în celălalt al camerei. Da, recunosc, şi eu m-am speriat prima dată când l-am văzut aşa, dar era şi normal să-mi fie frică. Era cred patru sau cinci dimineaţa şi lumina zilei abia începea să pătrundă în cameră, iar umbra lui se lungea pe pereţi ca o iederă. M-am speriat dar tot ca tine, nu am putut să strig, parcă o mână străină îmi acoperea gura. Călca fără să facă nici un zgomot şi asta probabil pentru că nu avea nimic în picioare… dar ce zic eu, era gol complet. Era atât de gol cum nu am văzut nici un bărbat să fie, căci el era mai mult decât un bărbat lipsit complet de haine, el era … simţeai în el un gol, o lipsă şi simţeai acest lucru dureros, ca pe o rană proprie.
IOANA: Iar apoi, când dispărea la fel de brusc cum şi apăruse, te puneai pe plâns, te zguduiai de plâns şi udai plapuma de lacrimi, de parcă încă mai erai o mucoasă de adolescentă ce plânge atunci când vede un bărbat dezbrăcat în camera ei.
ANA: Te rog sa nu fi obraznică!
IOANA: În plus, dincolo de goliciunea lui şi de tristeţea nemărginită ce-l învăluia, mai era ceva care-l definea în aceste apariţii ale lui în diferite locuri din casă. Era acel miros greu de cadavru, de hoit de carne putredă. Şi te aşteptai ca, în concordanţă cu acel miros, pielea lui să aibă culoarea aceea galben-verzuie a morţilor, te aşteptai să vezi carnea putrezită desprinzându-se de oase, sau să vezi viermi ce-şi sapă canalele, neştiuţi, prin corpul cadavrelor, să se ivească prin crăpăturile ce urmau să se caşte în trupul lui. Dar nimic din toate astea nu se întâmpla, el părea mai proaspăt şi mai tânăr decât noi, cu o piele roz ca a unui bebeluş şi cu buzele acelea roşii şi cărnoase ce păreau date cu ruj. Iar sexul lui …
ANA: Te rog să nu fii porcoasă. Nu-ţi permit.
IOANA: Bine, bine. Cine nu te cunoaşte îşi imaginează că eşti cine ştie ce mironosiţă care doar din cărţi a auzit de sex. Şi acolo, doar pe furiş, în cărţile citite noaptea, sub pătură, la lumina lanternei.
ANA: Chiar nu ai dreptate şi dacă mai continui să spui aşa nişte mizerii să şti că te pocnesc cât eşti tu de mare.
IOANA: Sunt sigură că ai face-o.
ANA: Şi aş avea toată dreptatea din lume să o fac, căci eu, în toată viaţa mea, am fost femeia unui singur bărbat, tatăl tău.
IOANA: Nu uita să-l pui la socoteală şi pe el. Ce, dacă e doar o poză aşezată deasupra patului tău, nu are şi el dreptul la statutul de bărbat al tău. Te rog să-l numeri şi pe el, sau poate că ar trebui să spun în primul rând pe el. De fapt, tu ştii mai bine decât mine. În fine, nu contează. Vorbeam de sexul lui…
ANA: Nu ascult.
IOANA: În general, sexul bărbaţilor este destul de urât. Din clipa în are încetează să mai fie copii, băieţi vreau să zic, sexul lor se urâțește brusc, se modifică, devine parcă altceva. Ai observat asta?
ANA: Nu te ascult.
IOANA: Când sunt mici, e chiar drăgălaş. E ca o mică excrescenţă, ca un mic buric ce s-a desfăcut şi a ieşit afară. Şi are culoarea aceea rozalie pe care o are corpul copiilor. E chiar drăgălaş, dacă stai să te gândești şi, când sunt mici, sunt chiar mai haioşi decât noi, fetiţele. Noi, cu crăpătura aia care trebuie protejată şi… Dar vorbeam despre sexul lor nu al nostru.
ANA: Nu te ascult.
IOANA: În schimb, atunci când cresc, când devin mai întâi adolescenţi, iar apoi bărbaţi, ce crezi, sexul lor pare a îmbătrâni mai repede decât restul corpului. Dintr-o dată, crescând, se transformă într-o excrescenţă ridicol de încreţită, cu o culoare incertă, ceva între ocru siena şi brun închis şi, în plus, capătă o consistenţă incertă. E moale, aproape gelatinos, te duce cu gândul la o pungă umplută cu spermă. Seamănă un pic cu sânii noştri, cu diferenţa că ai noştri te duc cu gândul la lapte, ceea ce e, trebuie să recunoşti, o mare diferenţă. Evident, mă refer deocamdată la penisul flasc, dar şi cel în erecţie…
ANA: Te rog să încetezi. Nu mai pot asculta vulgarităţile tale.
IOANA: Parcă spuneai că nu mă asculţi. De fapt pornisem de la sexul lui. Cum să spun, aproape că nu era un sex de bărbat şi, crede-mă, am văzut aproape o duzină în ăştia nouăsprezece ani ai mei.
ANA: Vrei, te rog, să încetezi?
IOANA: Gata, maică stareţă, gata. Am terminat. Voiam doar să spun că, sexul lui era frumos. Asta voiam să spun. Şi sunt sigură că tu ştii asta mai bine ca mine.
ANA: Ai terminat?
IOANA:…?!?
ANA: Îţi mai aduci aminte când tata ţi-a adus un căţeluş cadou? Îţi mai aduci aminte?
IOANA: Ce legătură are tata aici?
ANA: În aceeaşi zi căţeluşul dispăruse. L-am căutat peste tot, tu plângeai, îţi voiai jucăria vie înapoi. Am căutat-o peste tot şi eu îl învinovăţeam pe tatăl tău că ţi-a adus căţeluşul. Dacă nu ţi-l aducea, el nu ar mai fi dispărut, tu nu ai mai fi plâns, etc., etc. Nu avea nici o vină săracul. Când am găsit căţeluşul, căci eu l-am găsit ascuns în spatele dulapului mare din sufragerie, era destul de greu de recunoscut. Cu greu mai puteai vedea în el căţeluşul drăgălaş care fusese, aşa cum era acum, cu ochii scoşi, cu urechile tăiate şi … Nici nu mai vreau să-mi amintesc. Şi tu plângeai, mângâindu-i cadavrul şi ţi se umpluseră palmele de sânge, iar apoi îţi ştergeai lacrimile şi faţa toată ţi s-a umplut de sânge şi …
IOANA: Ştii ce cred eu? Cred că amintirea asta a ta porneşte de la un fapt real, de la un căţeluş pe care chiar l-am avut şi de care şi eu îmi amintesc. Mai departe însă, toată povestea asta morbidă în care, evident, eu sunt personajul negativ … Toate astea cred că s-au petrecut doar în mintea ta şi atât. Pe de altă parte, mi-ai spus povestea asta de atât de multe ori încât, uneori şi eu am impresia că e o amintire din mintea mea.
ANA: Ţineai căţeluşul mutilat la piept, iar noi, înmărmuriţi, nu ştiam cum să reacţionăm, stăteam doar şi te priveam şi cred că eram destul de ridicoli, cu expresia aia de groază amestecată cu iubire în ochii bulbucaţi cu care te priveam. Dar nu era nimeni care să ne vadă şi să râdă de expresiile noastre tâmpe, doar tu care plângeai strângând leşul căţeluşului la piept…
IOANA: De ce l-aş fi mutilat şi l-aş fi omorât? Bănuiesc că te-ai gândit mult la asta şi îmi închipui că ai deja un răspuns.
ANA: Da, m-am gândit.

Vizualizări: 191

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Codrut Damian pe Decembrie 18, 2012 la 10:25am

Madame Marie! Acum va adresati direct domnului Tudose, pe cand in comentariul de mai jos, v-ati adresat direct mie! Stiti ceva? Scutiti-ma de abordari personale pe profile straine! Nu aveti de ce va "scarpina"???Ati terminat cu barfa pe alte profile si v-ati mutat aici? Va rog, respectuos sa ma ignorati, asa cum voi face si eu de acum inainte(imi pare rau de timpul pe care l-am pierdut citindu-va!). Domnule Dragos, scuzati-ma, dar unele cucoane confunda acest site (am mai spus asta!)  cu o usa de cort! Vedeti-va doamnelor de frustrarile dumneavoastra, eventual mai mergeti pe la  un psihiatru.Nu strica! 

Comentariu publicat de Codrut Damian pe Decembrie 17, 2012 la 6:41pm

Hey! Domnişoară(sau doamnă) AnMar(alias Anne Marie)! Nu săriţi aşa la beregadă fără să ştiţi cui vă adresaţi. V-am citit poeziile pe "Poezii.biz"...pe alte siteuri, deci eu ştiu cui mă adresez. Nu va lăsaţi influenţată de babele la menopauză din lista dvs. de prietene, şi lăsaţi stările conflictuale la o parte! Nu v-am ironizat, vă rog să nu o faceţi nici dvs.! Fiecare cu gusturile sale literare! Clar???!!!!

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Decembrie 16, 2012 la 7:06pm

Anne Marie, cred că exagerezi. Chiar Marquez nu am ajuns (şi, din păcate, nici nu prea am şanse să ajung).

Mulţumesc tare mult pentru comentariu, dar chiar sunt greu de citit online textele atît de lungi.

Sper să aveţi şi de acum încolo la fel de multă răbdare şi cu celelate texte ale mele.

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Decembrie 16, 2012 la 4:27pm

Mulţumesc Codruţ, cît despre November, bine face.

Comentariu publicat de Codrut Damian pe Decembrie 16, 2012 la 4:16pm

  Interesant subiect. E genul de proza pe care il citesc mai des.Am citit si prima parte precum si explicatia ca este vorba de relatia mama-fiica. Profunda analiza ta, November! Ti-am citit majoritatea comentariilor si constat ca analizele tale au tenta psihologica, nu te limitezi doar la laude.

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Decembrie 16, 2012 la 2:04pm

Mulţumesc mult.

Comentariu publicat de November pe Decembrie 16, 2012 la 11:33am

Relaţie semiîncordată între mama şi fiică de fapt,dialogul este ostil. Discuţia ...glisează de la teme religioase(pilda smochinului din "Noul Testament") la sex [sexul ca organ (Ioana chiar face o ..."apologie" a sexului tatălui sau....(complexul lui Oedip?)...Imaginea tatălui care provoacă compasiune...asociată cu imaginea căţeluşului mutilat..De fapt...ai avut dreptate...tu te joci cu cuvintele, cu ideile...toată proza ta e un joc....Mărturisesc ca "m-a prins"...e ca o ghicitoare...ce va urma??? O mamă traumatizată de plecarea soţului, o fiica cu un spirit de frondă care abia "încolţeşte".De fapt tu încerci să te joci cu mintea cititorului tău, cine are spirit ludic...se prinde în joc!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor