La nunta mea ţiganul, instrumentul şi buzele

Două caise decojite, două inimi deschise din care se scurge zeama ca o viaţă, aşa păream ţinîndu-ne de mîini înaintea ofiţerului stării civile. Am zis da, ea a zis da, ne-am lipit buzele într-un sărut prelung, cît aplauzele susţinute insistent de unul dintre lăutari. Pesemne dorea o pauză, cîteva minute şi-a curăţat muştiucul instrumentului de suflat, un instrument minuscul pentru o persoană aşa de mare. Apoi, de nenumărate ori a scuipat în palmă, şi-a frecat palmele una de cealaltă şi a întins pe pantaloni expectoraţia. Cu sentimentul acesta mi-am sărutat nevasta prima dată, şi ea a simţit la fel, cred, privirea scurgîndu-i-se pe faţa mea asemeni uni pămătuf ataşat maşinii infernale de la vidanjă. Pe atunci maşina aceea părea maxima degradare.

Pa ţigan l-am întîlnit de multe ori, nunţile se ţineau lanţ, datoria participării de asemenea. Scuipa de fiecare dată, nu cred că avea vreo reţinere atunci cînd săruta mîinile doamnelor. Era un curtezan desăvîrşit, nu scăpa dansului nici o femeie stilată, lăsa instrumentul şi intra în ring cu tupeul holteiului pus pe agăţat. Şi da, era holtei, cică femeia arvonită s-ar fi sinucis. Invitată fiind la unul dintre ospeţe a observat mîrşavul gest al muzicantului de profesie. Era obişnuită cu lichidele organice, era de meserie, neobişnuitul, în mintea ei obscenul, a fost relaţia cu instrumentul. Asemeni unui mădular rece, unui mădular masculin de mort. Şi toată dragostea înmagazinată în jumătatea propriei caise decojite, toate speranţele renunţării la instrumentele jocului vieţii, s-au năruit. Au găsit-o spînzurată în şură, printre dobitoace, vitele îi mîncau picioarele cînd a intrat el. Nu ştia că vitele devin carnivore în zilele ciudate ale destinului. De atunci, la fiecare nuntă, sunetele i se opresc în gît. De atunci scuipă pe ascuns oamenii, destinele, se şterge de pantaloni şi cîntă mai departe, pînă găseşte o doamnă dornică, pînă aruncă instrumentul rece şi îşi încălzeşte palmele. Plînge de fiecare dată. Momentul e unic, nu are „va urma”. Ştie acesta şi compune o nouă melodie. Despică alte două caise.

E doar un moment din cele ce mi-au rămas precum diapozitivele, un moment ce se repetă cu fiecare nuntă la care ţiganul e viu. El scuipă tot mai des, mă priveşte tot mai des.

Ne sărutăm tot mai rar. Luna aceasta refuz invitaţia.

Vizualizări: 41

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Noiembrie 1, 2010 la 11:44am
Parcă ar fi o pictură naivă : amănuntele redate cu realism şi cu minuţiozitate, culorile tari, duiosul şi grotescul în firească alăturare, viaţă respirând din toate " încheieturile "... S-ar cere încorporat într-un ciclu tabloul - poemul acesta...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor