La solitudine

[Laurenţiu Belizan]

savanţii au clonat urechea lui Van Gogh

scannerul urmăreşte precis curbura

lobilor inimii creierului

soarele a devenit o lumină oarecare pe cer

abia atingi vârful miilor de cuvinte

skipper pe un velier în ape fără maree

 

pe insulă din ramuri de sequoia cresc suflete

fructe de aer vrăjit ieşind unele din altele

atingând pământul

 

zilele-piranha pătrund în vene cave aorte capilare

distilate în penumbra crudă a vieţii altora

simt

ştiu că trupul tău este un gând al meu simplificat

şi sunetele din jur se hrănesc cu epiderma îngroşată

de sub călcâiul lui ahile

 

mintea refuză vacanţe în caraibe

efluvii frumos mirositoare

acolo delfinii se sinucid cu cinism de dragul artei pe nisipul alb

şi cuvintele stau în teci ca ghearele unei leoaice cu pui

[Laurenţiu Belizan]

Katya, bine ai revenit. Îţi mulţumesc pentru păreri. Voi încerca să reformulez cumva începutul poemului.

[katya kelaro]

imi place puterea de sugestie a ultimului vers...cuvintele stau in teci ca ghearele unei leoaice cu pui...cumplit gestul delfinilor...jertfa lor ... clonarile...hm, si totusi in toata aceasta solitudine asurzitoare e ceva...speranta renaste din cea mai cumplita deznadejde. la buna recitire, poate un pic inceputul mi se pare prea livresc dar e doar o opinie...nu stiu...