Ladislau DARADICI

 

JOCUL CREAŢIEI ŞI AL CREDINŢEI ÎN LABIRINTUL NEBĂNUIT AL VIEŢII

 

(sau o tripla parabolă a existenţei umane)

 

Constantin Stancu – Pe masa de operaţie (roman)

Editura RAFAET, Râmnicu Sărat, 2011

 

Romanul lui Constantin Stancu, Pe masa de operaţie, a apărut la Editura RAFAET (2011), obţinând Premiul „Octavian Moşescu” la a IV-a ediţie a Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”. Lucrarea a fost editată în cadrul proiectului „Scriitori râmniceni pentru literatura română”, iniţiat de Asociaţia „Renaşterea râmniceană”.

Se întrepătrund, în acest roman, trei poveşti existenţiale înţelepte şi cuminţi, ca trei ape line prelingându-se spre matca aceluiaşi fluviu al (pe)trecerii omului în această lume, cititorul descoperind o triplă parabolă a rostului şi sensului devenirii noastre. Sunt poveşti semnificative şi alese despre viaţă şi moarte, despre redescoperirea credinţei şi, implicit, despre iluzia izbăvirii prin artă şi ratare.

Cea dintâi surprinde impactul unei boli trupeşti în existenţa individului – personaj anonim, putând fi oricare dintre noi - descoperirea unei tumori deviind cursul (aparent) firesc al unei vieţi, răvăşind destine. Semnificaţia este clară: răul există în noi, în fiecare. Poate invizibil, poate doar ascuns. Purtăm în permanenţă în noi, cu noi, în trupul nostru fragil şi vremelnic, posibile „erori” genetice ori „pietre” (la fiere, la rinichi), „vestigii” din istoria noastră „nevăzută”. Iar când ni se aduce la cunoştinţă că da, răul se află şi în noi, reacţia noastră e întotdeauna aceeaşi: ”părea că nu vorbeşte despre mine, ci despre o altă persoană”, mărturiseşte naratorul-personaj, „credeam că era o eroare, poate o confuzie, ceva, o greşeală în univers”.

În esenţa sa, povestea devine, astfel, un act prin excelenţă experienţial, iar faptele sunt relatate, în cronologia lor, cu naturaleţe şi resemnare. Toate secvenţele acestui plan epic (Boala nevăzută, Moartea ca un fel de naştere, Misterul frigului, Pâinea cea de toate zilele) sunt structurate pe o schemă narativă clasică, convingând prin onestitatea rostirii, înţelepciunea abordării şi o sensibilă „poezie” a trăirilor.

Pacientul este un bărbat matur, inteligent şi cult şi, în ciuda acceptării senine realităţii, nu-şi pierde nici o clipă speranţa. În plus, nu este singur, soţia fiindu-i în permanenţă alături. Este o întâmplare aproape banală, pentru noi, cei bombardaţi zi de zi, pe toate canalele, de tone de dezastre/ nenorociri, însă devastatoare pentru un cuplu de oameni liniştiţi şi care n-au greşit cu nimic nimănui.

Valoarea acestei confesiuni constă în sinceritatea dezarmantă a relatării, în adevărurile general umane pe care le transmite şi care sunt, de fapt, şi ale noastre. Simbolistica secvenţelor este complexă şi profundă. După operaţie, de pildă, acceptându-şi noua stare, în încercarea de a se obişnui cu „asimetria fiinţei” (pierde un rinichi), prima dorinţă a pacientului este de a bea apă de la fântână (obsedat de imaginea oamenilor simpli din Ardeal aplecându-se peste marginea fântânii, ridicând găleata). Soţia va fi cea care îi va aduce apa „pură” de fântână (apa vieţii pentru un trup bolnav, dar şi a speranţei, pentru un suflet îndoit).

Cea de-a doua poveste constă în relatarea unui vis de către acelaşi pacient (pe cale de vindecare): „visul m-a cuprins ca norul”; „era cald în visul meu...” Prin intermediul visului, îl vom cunoaşte pe Ilie Roman, un inginer care şi-a pierdut vederea, acum cerşind, duminică de duminică, în apropierea bisericii (adus acolo de familie). O poveste „rotundă”, în zece părţi, la fel de bogată în simboluri, până şi titlurile secvenţelor fiind elocvente în acest sens: Mila, Păcatul, Firul de busuioc, Martorii etc.

„Apropierea” orbului de biserică devine o parabolă a vindecării omului prin credinţă, dincolo de miracolul propriu-zis săvârşit de cei doi străini, contând apropierea – lăuntrică, de această dată – de Dumnezeu. Pentru că va rămâne la latitudinea sa dacă va înţelege semnificaţia „darului” primit ori va rata şi acest prilej, aşa cum a mai făcut-o, probabil, şi altădată. În ultima secvenţă, intitulată Copacul, imaginea arborelui (zărit într-o grădină, în drum spre noul său loc de muncă) este relevantă: „pe jumătate uscat, pe jumătate plin de rod şi frunze, fructele aproape coapte, mari şi ireale, fără pete, parcă simţeai gustul lor, iar frunzele păreau că pot vindeca prin strălucirea lor, proaspătă şi persistentă”, în acelaşi timp, jos, lângă rădăcini, zăcând „un topor, metalul ascuţit strălucea în lumina zilei, parcă a fost un zâmbet sinistru, dar toate erau trecătoare, gândi o clipă, sunt trecătoare...”

A treia poveste conţine amintirile naratorului privind întâlnirile sale cu poeţii, cu prilejul unor vizite amicale. Este un plan narativ constituit, la rându-i, din alte patru-cinci secvenţe.

Romanul fiind autobiografic, portretele sunt reale, lucru care le face cu atât mai reprezentative/ semnificative pentru condiţia artistului în societatea noastră de la sfârşitul secolului XX şi începutul celui de-al XXI-lea. Ne sunt prezentate, cu amărăciune şi resemnare, destinele în derivă ale unor poeţi (deveniţi acum personaje), împărtăşind soarta lucrurilor „nenecesare” pe care le colecţionaseră de-a lungul anilor, parcă obsesiv, în casele lor.

În roman poeţii poartă, simbolic, numele unor litere din protosinaic (gimmel, deleth, heth, lamedh), iar „portretele” lor inspiră singurătate şi disperare. Simţim acest lucru chiar în atitudinea naratorului: „aş scrie sau aş plânge poeţii...”, mărturiseşte el, aceşti oameni speciali care „sunt sub val, dar lacrimile lor ajung la noi, sunt lacrimi care curg în sus”.

Scriitorii evocaţi sunt, aproape fără excepţie, oameni dificili, săraci, aşteptând – cu naivitate şi umilinţă - ajutorul celor bogaţi. „Bolnavi de boli reale şi imaginare”, par de-a dreptul depăşiţi de problemele existenţiale (destrămarea familiei, soarta copiilor, intransigenţa fraţilor, trădarea prietenilor). Îşi iubesc cu disperare femeile, care, în realitate, îi consideră insuportabili, în cele din urmă părăsindu-i. Citesc cărţi pe care le iubesc şi le urăsc în acelaşi timp şi răspund la scrisori „care nu le-au parvenit niciodată”. Rataţi profesional, îşi irosesc viaţa prin locuri pe care nu şi le-au dorit, fiind „cântăreţi de bal, ospătari la marile sărbători ale naţiei, muncitori în port sau la câmp, cu mâini delicate precum versul lucrează şi îşi câştigă greu pâinea”. Nu se suportă nici măcar între ei şi, „după cum versurile în poem, se urăsc, se iubesc...”

Cu Ghimel, naratorul bea ceai: e în vârstă, însă îi vorbeşte despre femeia pe care o iubise (şi care l-a trădat). Casa lui e un muzeu de lucruri inutile „într-o lume de derută”. Şi-a vândut garsoniera şi un tablou, cumpărând o casă în care locuieşte cu prietena („femeia sa pe vreme de tristeţe”). Cândva băuse mult, căzând prin şanţuri, salvându-se prin poezie. Trăieşte cu nostalgia anilor tinereţii, „când o carte costa puţin, cât o pâine a săracului şi puteai citi, te puteai refugia undeva, în peisajul acesta abstract al iluziilor şi al cuvintelor vii”. Merge cu bicicleta după apă, dar de la o vreme „îl îmbată” doar tristeţea. Pedalând, îi vin cuvintele, „le dictează aerul, orele, lumina”. Apoi le uită. La despărţire, îi spune naratorului: „Va ninge, poate unul din fulgi va purta chipul lui dumnezeu...”

Dalet este poetul cu aer de nobleţe. „Se născuse pentru a fi poet, un poet sensibil, fragil, trăind până la extrem visul sau himera că poetul este altceva, făcut din alt material decât ceilalţi, călător prin lume după jumătatea care dă sens, care rotunjeşte viaţa, după femeia partener în toate şi parte din poem”. Se îndrăgosteşte de o „artistă a sexului”, el are de-acum 50 de ani, însă „himera care îmbracă un poet este una a deşertului în care trăim”. Deşi prevenit de prieteni, „era dispus să zboare până ce aripile i se frâng” (ceea ce s-a şi întâmplat, desigur)...

Cu Het naratorul discută „pe trepte”, poetul pregătea un roman („avea un vers ca un cântec şi un cântec ca un poem, scria bine, cu har şi cânta cu bucurie, părea că le are pe toate, dar nu era aşa, ceva îl trăgea în jos, dincolo de aparenţe era drama...” Divorţează, acuzat de fapte „care nu erau ale lui”, îşi creşte fiul, cărându-l pe la nunţi (unde el e lăutar), îşi îngrijeşte mama, fraţii revendicându-şi partea după moartea ei. Trăieşte cu soţia altui poet şi nu-şi mai termină romanul... Stând pe trepte „în acea zi, o zi unică în felul ei, am avut senzaţia la un moment dat că trăim amândoi o iarnă stranie”, notează naratorul. Iar finalul, pe cât e de superb, pe atât e de dureros: „iar noi, înconjuraţi de gard, stăm într-o lume care nu ne mai aparţine de mult. Gardul ne înconjoară, deşi credem că versul ne-a eliberat...”

Cu Lamed, naratorul stă de vorbă în balcon. Poetul îi face o cafea, apoi „se dezbracă de omul de peste zi”, redevenind artist. Îşi duce viaţa într-o „singurătate populată de epistole” („era un fel de veghetor într-o ţară pe care numai el o cunoştea”). Capitolul care i se rezervă este cel mai consistent (aproape o cincime din roman), e o adevărată nuvelă (Constantin Stancu foloseşte cu succes atât tehnica inserţiei şi a înlănţuirii, cât şi cea a naraţiunii „în ramă”). Lamed are o personalitate complexă. După ce a practicat o duzină de meserii, acum e pensionar „cu obligaţii faţă de cetate, mai mereu în pierdere”, „ezită la ideea unei antologii, parcă îl încurcă, îl reţine ceva, deşi admite că a venit vremea uneia, aşa ca rod şi ca expresie de uitare, poate gândeşte că antologia este un fel de testament şi schimbă ideea...” „A închis uşa după mine ca după un străin”, mărturiseşte, în final, naratorul.

Remarcabil este, în cazul romanului Pe masa de operaţie, rotunjimea şi relativa autonomie a părţilor, dincolo de cele trei planuri narative (şi care nu pot fi separate), secvenţele care compun istoricul bolii, povestea orbului Ilie sau destinul dramatic al celor cinci scriitori fiind foarte bine conturate. Prozatorul evită poetizările inutile şi nu-şi propune nici o clipă să fie, cu tot dinadinsul, un stilist. Luciditatea ideilor şi sinceritatea simţirii fac din aceste frumoase poveşti o triplă parabolă existenţială.

La o primă apreciere, Constantin Stancu ar putea părea un pesimist. Poate prea resemnat în ceea ce priveşte viaţa, moartea, destinul nostru, al tuturor. Eroul operat de tumoare acceptă relativ uşor ceea ce i se întâmplă, nefiind un luptător. La fel pare să fi acceptat şi Ilie orbirea sa. Doar poeţii se zbat, cu neputinţă, inutil, ca peştii pe uscat - poate din pricina asta îi considerase Carl Sandburg nişte animale marine silite să trăiască pe uscat şi râvnind să zboare în văzduh...

Interesant este că atât povestea pacientului, cât şi cea a orbului au un final deschis: fiecare dintre ei mai primind o şansă, rămânându-le, amândurora, speranţa. Doar destinele poeţilor par marcate definitiv de zădărnicie şi singurătate, deveniţi prizonieri ai propriilor obsesii, perdanţi la jocul de ruletă al destinului. Doar lor nu li se mai deschide nici o uşă... Pentru că poet eşti sau nu eşti. Şi dacă nu eşti, trebuie să accepţi acest lucru. Nu are sens să jertfeşti totul pentru o himeră. Altfel rişti să-ţi petreci viaţa în dezamăgire şi eşecuri, sacrificându-i şi pe cei pe care i-ai fi putut iubi şi care te-ar fi putut iubi la rândul lor. Pentru că, în rest, ce ne mai rămâne?

Este ceea ce am înţeles eu din romanul lui Constantin Stancu. Dacă ai ratat şansa să devii un geniu, încearcă măcar să-ţi păstrezi calitatea de om. La urma urmei, nimeni nu-ţi poate pretinde, pe lumea asta, mai mult de atât... Fiecare dintre noi este, în permanenţă, un pacient, un orb şi un poet deopotrivă, „masa de operaţie” din roman, putând deveni, oricând, şi a noastră...

Vizualizări: 26

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor