înainte de a mă naşte, mama m-a învăţat să plâng.
nu ştiu ce a fost în mintea ei,
dar în fiecare seara, după ce ai casei se culcau,
mama mă învăţa să plâng;
uite, asta e o lacrimă.
îmi spunea mama, aratându-mi lacrimile ei.
trebuie să o ai mereu pregătită
să se răsfrângă pe obraz
ca un râu leneş inundând câmpurile albastre,
şi pe cele verzi,
şi pe cele uscate.
ea e cerul care plouă în noi
de sărbători,
la rendez-vous-uri banale,
la înmormântări.
să nu pleci niciodată din tine fără lacrimi!
apoi, mama îşi scotea din sân, cu mâinile ei tremurânde,
un suspin.
un fir de păianjen, pe care il suspenda cu grijă
între pleoapa de sus
şi pleoapa de jos.
el e mai firav, ai grijă cum îl aşezi
în liniştea sângelui,
când trec pe lângă tine zeii
şi uită să se oprească.
nu trebuie să îl zvârli după nimeni,
nici să îl creşti nu ai voie.
lasă-l să se desşurubeze singur, în aburi şi porumbei,
şi apoi să tacă.
târziu, când tăcerile mele începeau să o usture,
mama plângea în hohote.
vezi, vezi?
tu să nu plângi niciodată aşa.

Vizualizări: 24

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de ion violeta pe Aprilie 7, 2012 la 2:48pm

Lacrimile... de-ar putea spala tot raul de la poarta casei tale ... Citit cu placere!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor