Lecții din trecut - Mohammad Reza Pahlavi Sahul Iranului

Lecții din trecut - Mohammad Reza Pahlavi - Sahul Iranului 


   Țara  noastră este o țară foarte veche: istoria Persiei de pierde  în ceața  timpului. Situată în acea parte a Orientului Mijlociu care a fost leagănul marilor civilizații occidentale, ne găsim la răscrucea care unește Europa și Asia, sub-continentul Indian și Africa.  Țărmurile Persiei sunt spălate de trei mări - Caspica spre nord,   Golful Persic în sud-vest și Golful Oman în sud -  suntem separați doar de Siria și Irak de Marea Mediterană, care a fost timp de secole centrul lumii civilizate. Această este forța poziției noastre. Ne-a permis, în marile momente ale istoriei noastre, să cucerim, să facem comerț și să  influențăm și să civilizăm țările vecine. Punctul slab al poziției noastre: în centrul Iranului se află un vast platou, pe axa nord-vest-sud-est, cu stepe și deșerturi sărate. Platoul este înconjurat pe toate părțile de lanțuri de munți: Elburz spre frontieră nordică, munții Zagros la vest și munții Baluchistan la sud-est. Cu excepția câtorva orașe mari (Isfahan, Kerman), centrul  este gol și sterp, iar populația, activitatea  și cultura sunt concentrate în provinciile din jur. De aceea, de-a lungul secolelor Persia a avut de capitală unul  dintre marile orașe periferice. Înainte de Teheran, au fost  Sușă, Ectabana, Persepolis și Ctesiphon, Tabriz și Ardebil în Azerbaidjan și mai târziu Isfahan,  o oază mare în centrul țării, cu trăsături geografice unice, a fost o excepție. În marile noastre epoci, energia, ambiția, inteligența și uneori, înțelepciunea fermă a unui singur lider ne-a ținut uniți. Alte epoci erau, dimpotrivă, marcate de atacuri, lansate din interese străine, agravate de o complicitatea internă   mai mult sau mai puțin organizată. O scurtă trecere în revistă a acestor evenimente legendare va face mai ușor de înțeles sensul principalelor episoade ale unei istorii care în mare parte rămâne necunoscută.
    Sub impulsul a două grupuri de indo-europeni, Medii și Persanii, am apărut ca învingătorii popoarelor care pentru două mii de ani se certaseră pentru Mesopota-mia. Dinastia achemenidă (559-330 î.e.n.) a creat cel mai mare Imperiu cunoscut - de la Marea Neagră până în Asia Centrală și din India până în Libia. A fost, de asemenea, primul imperiu din lume în care un conducător a guvernat  multe popoare diferite. Pentru a face posibilă această inovație, Perșii au împărțit Imperiul în provincii, fiecare sub un „satrap”,  guvernatorul provinciei. Au folosit stații de semnalizare și chiar un sistem telegrafic vizual:  semafoare ridicate pe vârfurile munților ceea ce a permis transmiterea rapidă a mesajelor de la un capăt la altul al Imperiului. De asemenea, au elaborat sisteme monetare și publice de finanțare și au standardizat măsurile și greutățile. Astfel, Persia a învățat lumea antică cum să guverneze și să administreze un vast imperiu. Roma a imitat Persia și i-a copiat frecvent metodele. Fondatorul acestui imperiu, Cyrus, merită să fie numit „Cel Mare" pentru că l-a întemeiat pe toleranță și dreptate. Ar trebui considerat primul avocat al drepturilor omului. El a fost primul care a publicat o cartă liberală în lumea antică:   a eliberat prizonierii de război și le-a lăsat pământul;  națiunile cucerite și-au menținut drepturile și obiceiurile, iar legile și religia lor a fost respectată de puterea centrală. Cyrus nu numai că i-a iertat pe vitejii săi dușmani, dar nu a ezitat să le încredințeze   responsabilități importante. Astfel, el poate fi considerat un eliberator al popoarelor. Această politică este conformă caracterului persan. A fost politica tuturor suveranilor pentru care pacea a făcut posibilă instituirea unui ordine morale: Persia a devenit  o țară azil pentru cei persecutați. Cirus II cel Mare, Darius și Xerxes sunt regi eroi; ei au adăugat lumii lucrări de literatură și în artele plastice. Cu toate acestea, europenii au fost învățați în general că Darius a fost bătut la Maraton și Xerxes într-o bătălie maritimă la Salamis (480 î.e.n.).  Frecvent  istoria uită că Persia a devenit ulterior suverană Mării Egee (394 î.e.n.). Declinul arhaemenid s-a încheiat cu un fenomen unic: Alexandru al Macedoniei (356-323 î.e.n.).  A intrat în posesia întregului Imperiul lui Darius și l-a extins spre nord-est împingând frontiera spre râul, Syr Darya. Departe de a reforma Imperiul sau de a-l exploata  în beneficiul Greciei, el l-a imitat pe Cyrus, i-a luat locul și a făcut Persia propriul său imperiu.  Destrămarea a avut loc după moartea sa (323 î.e.n.) și, contrar a ceea ce poate fi citit în majoritatea cărților de istorie occidentală, Persia nu a fost influențată de cultura greacă. De fapt, Alexandru a susținut civilizația  persană. Acesta este un fenomen care s-a repetat  ulterior cu alți cuceritori: persanii s-au supus, dar și-au păstrat cultură  proprie și a impus-o învingătorilor lor. Cu două sute cincizeci de ani înainte de Hristos, parții au impus dinastia Arsacidă (250 î.e.n. - 224 d.Hr.) care  se va încheia aproape cu cinci secole mai târziu, cu victoria persanului Ardashir asupra lui Artabanus. Dinastia Sasanidă (e.n 224-651) a fost astfel fondată în opoziție față de parți și față de Roma. Ardashir fusese păzitor al templului lui Zoroastru. Imperiul pe care l-a fondat se întindea de la Indus și Syr Darya până la țărmurile sudice ale Golful Persic. A jucat două roluri importante în istoria lumii - politic și cultural. Imperiul persan a fost o prima barieră împotriva  nomazilor pe jumătate sălbatici care năvăleau din stepe sau din  munţii asiatici. Sciții, hunii albi, seljuqii și otomanii au fost respinși  timp de secole cu prețul sângelui persan. Indo-europenii din Imperiul Roman de Est nu l-au arătat nici o recunoștință. Nu s-au gândit decât să profite de dificultățile din Est pentru a câștiga avantaj în conflictul care de mii de ani a opus Persia  în fața puterilor mediterane. Când bariera persană a fost spartă, s-a creat un gol  la locul de întâlnire a două lumi. În acest gol s-au infiltrat arabii din vest, apoi turci și mongoli din est. Astfel, istoria  Europei, a Rusiei, a Africii de Nord și a Indiei a fost irevocabil modificată. În ceea ce privește Renașterea Sasanidă, ca și cea europeană de 1.200 de ani mai târziu, a fost o sinteză. Shapur I (241-272 d.Hr.)  a ordonat colectarea și traducerea tuturor religiilor, filozofiei, a textelor astronomice și medicale existente  în Imperiul bizantin  și în India.  În a.d. 642 Iranul a suferit o invazie arabă urmată de o  dominație distrugătoare: țara era condusă timp de câteva secole de califii din Bagdad. Acum, așa cum a fost cazul cu grecii, cuceriții i-au biruit pe cuceritori. La început, perșii și-au afirmat originalitatea și independența  refuzând doctrina sunnită și dezvoltând doctrina șiită. Din punct de vedere politic, această însemna refuzul de a recunoaște suveranitatea spirituală a califilor din Bagdad; o țară învinsă și ocupată nu are altceva mai bun decât viața sa spirituală. Independența a fost recuperată prin acțiunea victorioasă a unui emisar abbasid
(Abbasidii erau descendenți ai lui Abbas, unchiul Profetului), Abu Muslem Khorasan. Din 745-750 e.n, ajutat de o armată cu o majoritate a  iranienilor, a eliberat Khorasan și a intrat în posesia a ceea ce se numește Irak astăzi.  Științele și arta persană se mutaseră spre est, în provincia  Khorasan unde au dezvoltat o vigoare până acum necunoscută și splendoare. Nishapur, Samarkand și Bukhara  au devenit centre culturale irano-islamice. A fost epoca de aur a poeziei persane, iar poeții notabili au fost Ferdowsi ( 935-1020 e.n.), prințul versurilor epice și misticii Sana'i din Ghazna și Jalal ad-din Rumi (care a murit în 1273). Medicina și filosofia au înflorit sub Rhazes și Avicenna. Procesul de despărțire a început sub Mameluci.        Invazia mongolă a completat doar descompunerea care era deja   avansată și a distrus radical Imperiul. Nimic nu ar putea masca efectele dezastruoase ale unei cuceriri pe cât de brutale și inumane. Genghis Khan și Hulagu au distrus majoritatea orașelor, în special în Khorasan și au ucis populația: câteva milioane de iranienii au fost masacrați. Și astfel organizațiile care au întreținut tradițiile culturale irano-islamice au fost distruse, iar nomadismul,  mult în contradicție cu adevăratul spirit al Persiei, a fost intensificat. În cele din urmă, din 1383, puținul care a rămas din cultura urbană a fost măturat de Timor Tamerlane. Istoricii ar trebui să citeze oribilul obelisc pe care îl ridicase la Bagdad din nouăzeci de mii de capete tăiate. A cruțat câțiva artizani pe care i-a deportat în Samarkand cu ordinul de a-l înfrumuseța.

Text aranjat de AG, Saga Publishing 2020
 

Vizualizări: 25

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe Octombrie 23, 2020 la 11:38am

Superb documentar, scris ca pe o poveste. Într-adevăr, Persia a fost un lăcaș al filosofiei, al culturii și al istoriei. Am fost cândva - eu și soția - oaspeții ambasadorilor Iranului. Și-au expus față de noi un protocol fenomenal, prevalat de cel mai incontestabil bun simț. Am constatat că noi, est-europenii, suntem amatori în prepararea orezului față de ei. A fost un fel de orez party la domniile lor acasă. Până și prăjitura casei era din orez. În momentul de față am un bun prieten, român, ambasador al Irakului. Sângeroase zone, încărcate cu multă istorie. M-a odihnit și m-a bucurat mult popasul. Aprecieri pentru munca depusă! :)

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor