ce-am pățit, doar adormisem

-e-adevărat, epuizat de o durere atroce,

apoi înconjurat de-atâta bine-

dar mă privesc, fără de ochi, ce-i închisesem

și totuși văd atâta negru peste tot și, nici n-am voce

să strig că parcă-s din cărbune și n-am vine…

 

mai am un pic, scăpat dintr-o imensă amnezie

și, simt o flacără din lumânarea, parcă a mamei…

și nu, nu doar de la ea, e ca un val de oameni,

un fel de necredință în tot, o erezie,

că nu mai sunt cu ei… e-adevărat, nu mai am simțul foamei,

atâta de ușor rămas, fără dorinți, un privitor de seameni…

 

sunt un desprins inert, un ferice etern,

dar am o urmă de regret că nu mai sunt ce-am fost,

unul ce nici nu mi-l mai știu, un gând,

ce-acum e parcă atât de tern,

că nu mai sunt ambiții, nu mai sunt plăceri, nici post…

dar ce tot zic, mut… mă duc să-i prind pe alții, să prind rând.

 

Se vede, un pic, pe cer o dâră –dacă vrei s-o vezi-, un șir zburând mergând…

Eu unu’ îl văd. Sunt niște umbre fumegând, arzând………………………………

Plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând…

03.11.2015

Vizualizări: 24

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor