Literatura, Cuvintele stâncii, Gheorghe Apetroae - Sibiu

 

CUVINTELE STÂNCII

Cu-acelaşi gând, sorbind

mustirea rădăcinii

şi-nmugurind nereic

necuprins din sânii

obârşiei noastre materne,

acelaş: un alt drum

ni-l mântuie acum cu albe

flori, salcâmii!..

Aşa scăpasem noi de vise,

din materne braţe,

înflăcărând pe cer iubirile

în plângeri !..

cântând imnuri de dor

şi re-nfrăţirea-n rugă

cu triste lebede,

în glăsuiri de îngeri…

Ne strecurăm aprinşi

pe Tot alt drum dedalic,

din zorii cei porniţi

pe frământarea vieţii,

la un război mai lung

şi mai cumplit cu cerul ,

ne-nvinşi de aşteptări

şi nesimţirea bolţii !..

Ii înflorisem zării, macii stibini

și revederii, crinii,

sălbăticind iubirile în jarul

mineral cyanic ;

ne tot scăldăm acelaşi vis

în ancestrala tină,

înlimpezind, în ea,

străbunele izvoare !...

Şi tu ,şi eu crestăm adânc

cuvintele în stâncă

de cer senin, tu-n șevalet ,

eu, cerul gri în nouri

cu dalta tainelor de-atunci,

din locuri de obârşii,

purtându-le destin:

poveri de drag şi doruri !..

 

Boroaia , Suceava , 8 iulie, 1989

Poem - elegie,

lui Titi Apetroae, inginer şi pictor,

frate al scriitorului Gheorghe Apetroae - Sibiu

şi tatăl al poetului filosof Liviu Apetroae

din VOLUMUL „ FULGERÂND TĂCEREA”

GHEORGHE APETROAE SIBIU, ing. dr. , scriitor

Imagine foto din anii 1952, Susenii Boroaiei, Suceava ;  Gheorghe,  cu volumul  "Opere alese", de Lev Nicolaevici Tolstoi, în mâna dreaptă;  surorile sale: Emilia, stânga şi Elena, dreapta şi cei doi dintre fraţii săi: Titi, cu mingea şi Mihăiţă, pe scaun.

TITI  APETROAE,  Tg. NEAMT, inginer, pictor

Gheorghe Apetroae – „Conceptul categorial al cunoaşterii în opera lui Lucian Blaga”

       În “ Hronicul şi cântecul vârstelor” se receptează la Lucian Blaga o satisfacţie peremptorie pentru investigarea şi identificarea temporalităţii în fatum şi aceasta, graţie trecerii sale translative prin “ locuri de mister “, calea unei polarităţi energetice şi spirituale systemic-antinomice.  Ieşirile din mister sunt determinante structurale specifice primelor dimensionări noetico - fenomenologice, evidente în fragmente de text, precum ”(…) răzbăteam uneori în livezi cu linişti ce n-au fost parcă niciodată sparte de cineva “ , sau ” (… ) trezeau în mine o luciditate nouă faţă de care fantasmele terifiante se prăvăleau sub plugul conştiinţei”.  Sunt cadre gnozise noi, configurate în livrescul determinismului epistemologic tot mai implicat, cu care filosoful va reuşi să depăşească în scurt timp simplele relaţionări ontologice, bucuriile primului venit şi o anumită ataraxie în limite iraţionale, exprimate până atunci, în volumul “ Încercări filosofice”, Editura Facla, 1977, fără prea multă exuberanţă şi cromatică filosofică. Cu siguranţă, magnetismu-i genuin livresc îi va determina dinamismul trecerii la construirea unui sistem filosofic autentic cu baza în multele sale studii speculative, laborioase. Lucian Blaga a perseverat şi a reuşit geneza unui concept ontologic funcţional, de referinţă sensibil-imaginară şi raţională.

        Reformulând obiectivele gândirii blagiene în conceptul categorial de cunoaştere - atât axiologice, ca diferenţiale positive - leibniziene cât şi cele existenţial-panteistice - spinoziste, sunt larg şi adânc abordate  de filosof. Acestea sunt elaborate şi grupate în cele două volume de valoarea cel puţin a operei kantiene, intitulate “Trilogia valorilor “ şi “ Trilogia culturii”.  Cele două studii filosofice ample se constituie laitmotivul conceptual al unei opere ce-l remarcă şi-l individualizează în spiritualitatea europeană, conferindu-i lui Lucian Blaga, un loc binemeritat pe podiumul filosofiei româneşti şi universale.

    Pornind , în principal , de la formulele fizicii şi metafizicii aristoteliene, precum şi de la dezvoltările neoraţionalismului kantian, Lucian Blaga realizează serii de speculaţii creatoare şi reuşeşte să definească intuitiv bergsonian substanţa existenţialului sensibil imaginar într-un creuzet spiritual – raţional, ca entelechie a formelor materiei în temporalitate, rezultat al diferenţialelor divine spirituale leibniziene  cvadridimensionale. Este un domeniu numai al fiinţelor superioare în raportul formal transcendendal, între esenţa materiei şi formele materiei superior organizate, proiectate  ca fiinţialitate într-un context de determinism cazuistic relativ al spiritului de material, care pot să declanşeze funcţionalităţi raţionale ce pot să conducă la revelaţii şi la stingerea inefabilului în relaţia cu universalul.

        Prin receptarea analitică, gradientică a sensibilului şi interioarelor formelor, propriului lor câmp spiritual, Lucian Blaga a reuşit un control al fluxului dinamizării stărilor lăuntrice în eternitatea universalului, al magnetismului individual şi să determine întreg spectrul categorial existenţial de natură antinomică, coordonatele misterului în sensibilul catabazic şi nivelul universal al abisalului în anabazic, ca fiind stări sistemice unice iar raţionalul să-l identifice ca un dat, ca un principiu ontologic holistic al întregului existenţial metafizic, fie şi sub raport imaginar-estetic.

       Opera blagiană infuzată, cu stoicismu-i caracteristic, de ideea determinismului biologic şi mecanicist - mathematic, graţie studiului Newtonian realizat de filosof asupra mişcării astrale continui, a penetrat sistemic conceptele clasicismului filosofic, graţie propagării valenţelor cunoaşterii  în structuri şi în sinteze de concept şi a generat o epistemologie a cosmicului diacronic şi sincronic constituită ca armătura de principii ontologice în complexul de relaţii şi de reflexii asupra activităţilor şi condiţiilor umane.

        Grupuri tot mai largi de admiratori ai operei blagiene încearcă să recepteze şi să asimileze la filosof o fenomenologie promisteră la cotele sale autentice şi majore, apriori, având ca ambază şi releveu speculaţiile şi experienţa filosofilor clasici antropologi şi existenţialişti, începând cu Aristotel, continuând cu Leonardo Davinci, Galilei, Descartes, Spinoza, apoi cu David Hume, Malbranche, Locke, Kant, Hegel, Spengler, cu fenomenaliştii husserlieni de formaţie pozitivă şi cu Bergson, ultimul cu filosofia sa dualistă , de conflict între forța vieții (élan vital) și lupta lumii materiale, ca entități independente în spațiul intelectual, împotriva acelei forțe determinată de intuiție şi care provine din instinct, oferind o idee de universalitate despre forța vieții care străbate toate ființele.

       Fenomenaliştii husserlieni de formaţie pozitivă, dar şi fizicaliştii neopozitivişti – scientişti, începând cu fizicaliştii metateoreticieni ai şcolilor scientismului modern propagat de Cercul de la VienaDurata şi de cercetătorii naturalişti ai  Şcolii filosofice  de la Marburg  au avut o influenţă notabilă asupra abordării gnoseologice asupra existenţei în dualitate-antinomică, toate conceptele acestor gânditori au fost cunoscute de Lucian Blaga, fiind amplu analizate şi mai mult sau mai puţin acceptate ori criticate de filosof în studii elaborate pentru construcţia noului său sistem.

       Meritul incontestabil al filosofului român este acela de a fi reuşit să delimiteze în Kant originea scientismului, iar pe baza dezvoltărilor teoretice şi a experienţelor creatoare postkantiene, să participe cu unele teorii şi concepte ontologico-epistemologice, la construcţia unei cosmologii fizicale într-un spirit nou, postnewtonian, pe structura sistemului logico-matriceal wolfian, introvers-noetic, să realizeze prima critică la “ Critica raţiunii pure “, o critică logico-formală a subiacenţelor existenţiale - juxtapuse contigui sau discontinui, de diferenţiale în spaţialul material - spiritual, în aletheia spaţialităţii universale şi finite abordate cu succes, cum vom vedea, şi de Anton Dumitriu, precum şi să pună bazele primei epistemologii a metafizicii.

       În grupajul de studii filosofice intitulat generic “ Trilogia valorilor” se identifică construcţia celui mai calificat răspuns la esotericul cauzalitate iniţiatică, aristotelian “ cum e posibilă ştiinţa exactă”, întrebare pusă de Kant şi care avea rolul de a premerge seriile valorice de teorii din diversele ştiinţe, cum ar fi: teoria geometriilor neeuclidiene, spaţiilor curbate, teoria cuantelor şi câmpurilor magnetice extraparticulare, teoria relativităţii şi mişcării ondulatorii, etc…

       Tot Lucian Blaga a reuşit să pună în evidenţă la Kant conceptele şi metodele de descoperire a izvoarelor fundamentale ale cunoaşterii: intuiţia spengleriană, atunci, cu formele ei conştiente, anticipate, raţionale şi aportul reflectării sensibilului în senzaţii, percepţia limitată a concretului în imaginar, repere pe baza cărora filosoful a construit tipul de cunoaştere paradisiaco – parnasianistă, o perspectivă a cunoaşterii lumii sensibilului şi senzualului, iar pe de altă parte, gândirea inteligentă, humeiană şi conceptele kantiene, expresii ale entelehiei metaformelor - pure, pe baza cărora şi-a construit filosoful roman tipul de cunoaştere luciferic-raţională.

       Pentru tipul de cunoaştere luciferică, Lucian Blaga a folosit ca elemente de ansamblare categorială sistemică: spiritul , conştiinţa şi inconştientul, toate abordate ca diferenţiale existenţiale cvadridimensionale, uzând în primul rând de categoriile cunoaşterii abisale prin abordarea lor anabazică în temporalitatea acestora, preluate în mare parte de la Hegel ca şi corespondente ale evoluţiei pozitive a existenţialului material, categorii identificate în extinderile paradisiace - narcisice şi parnasiene – orfice, abordate filosofic–structural, pentru prima dată, de Aristotel.  Prin descoperirea sau, mai bine spus, prin delimitarea spaţial-temporală a celor două izvoare ale cunoaşterii: paradisiac-sensibil şi luciferic - raţional şi prin încadrarea categorială a acestora în sistemul său cu specificitate funcţional-matriceală, într-o configuraţie arhitectonic – raţională,  a fost disipată pentru totdeauna starea de conflict din punct de vedere epistemologic-metafizic între senzualiştii (paradisiaci) şi raţionaliştii (luciferici). Aceste două concepte ale cunoaşterii diferenţiale, eterogene prin natura lor, nu au fost reductibile în sistem, unul la celălalt, dar, prin studiile întreprinse, în special în domeniul categoriilor abisale şi misterului, categorial- antinomice, s-a concluzionat o egala însemnătate a celor două tipologii ca realităţi şi abordări fenomenologice, ca problematici ale ontologiei universalului.

          În contextul delimitării şi înserării funcţiilor categoriale , sensibile şi abisale, şi al determinării coordonatelor spaţial- temporale ale universalului, Lucian Blaga a definit cunoaşterea în ansamblul structurilor sale pe intervalele cosmice metagalactice, dar şi infinitizimal subcuantice, populate de nonfiinţa şi de fiinţa concretă constelară în starea de plasmă eterogenă, neuniform distribuită spaţial şi temporal, discontinuă şi culisabilă în interiorul spaţial, promovând ideea de realitate pe domeniul unor cardinali care includ lumea lucrurilor concrete dar discontinui ce nonfiinţează şi magnetizează în devenire. Când intuiția percepe realitatea timpului, durata se exprimă din punctul de vedere al vieții scalar şi vectorial în imaginar, dar nu se poate divide sau măsura în stările interioare estetice. — Rezultatele acestor asocieri sunt complexiuni ale intuiţiei senzitive şi gândirii conceptuale, concluzii la care ajunge Lucian Blaga prin analiza atentă a teoriei kantiene cu privire la rolul ştiinţelor exacte în cunoaşterea senzitiv- raţională şi prin deducerea din aceasta a faptului că natura s-ar orienta după legile pe care spiritul uman şi le-ar impune ca judecăţi “ necesare şi general valabile, ştiinţelor exacte “, rezultate din aplicarea unor intuiţii şi unor concepte categoriale verificate ontologic în socialul augustcomptean.

        De fapt , obiectivul acestui studiu ţine de structura generală a spiritului uman şi a găsit la Blaga terenul epistemologic al metateoriilor de cunoaştere.  În sprijinul studiilor sale speculative, Blaga va aduce în prim plan senzualismul englez, analizele neopozitiviste întreprinse de David Hume în legătură cu conceptele fundamentale ale “ substanţei” şi ale “ cauzalităţii” spontane şi instituite, acele concepte care au preocupat şi au influenţat creator critica filosofică kantiană. Pe toate acestea gânditorul român le-a expus şi supus unei examinări atente, profunde şi le-a individualizat în seria conceptelor categoriale fundamentale. Abordarea existenţialului din punct de vedere categorial i-a facilitat descoperirea unor structuri noi şi un conţinut diferenţial care depăşeşte datele simţurilor, potenţialul de receptare, chiar şi raţională a sensibilului, fiind perceput ca perathic, determinat de limita sensibilităţii structurii materiei receptoare a fiinţei umane. Toate acestea, pentru a identifica în cadrul existenţial al misterului proprietăţile esenţiale şi legăturile cele mai generale ale obiectelor şi proceselor realităţii obiective în devenirea spaţial-temporală, într-un paralelism sau interferenţă materială cu spiritul în forme pure sau în ipostazele respingerii duale ori triale, pe intervalul de la misterul abisal universal, la totul posibil.

          În cognoscibilul categorial trebuie reţinut, din conceptul blagian, faptul că toate categoriile naturii sensibile ori abisale sunt operante asupra simţurilor şi îşi au geneza într-o inteligenţă individuală, dar nu sunt acoperite în totalitate de potenţialul de receptare a simţurilor individuale, fiind deci subiective.

         Interpretându-l pe Kant, Lucian Blaga se detaşează de acesta asupra conceptului de cunoaştere raţională imediată  şi susţine intuitiv că obiectivitatea categoriilor abisale s-ar putea evidenţia doar printr-un miracol sau ca produse pure ale divinităţii, zămislite şi semănate direct în spiritul uman.  Kant consideră conceptele categoriale ca fiind “apriori” şi funcţii inerente ale intelegenţei umane, le distribuie “subiectivitate” şi, apoi, “ necesitate” şi “ generalitate”, pe când la Lucian Blaga le consideră imperiul ontologicului, al existenţialului universal, al microcosmosului intraparticular şi extraparticular rămân în continuare ca neinvestigate, puterea de receptare a concretului prin sensibil fiind limitată în mister. De aceea , determinarea unor noi principii şi elemente de geneză rămâne pentru cunoaştere doar o ipoteză ce nu poate fi încă demonstrată, decât numai intuită.

Intuiţiile realizate, astfel, poartă amprenta aleatoriului, rezultat al unor raţionamente silogistice prin completarea de valenţe libere în structurile neuronale umane şi realizarea unor selecţii de inducţie în cortexul imaginar şi de reflectare extrapolare cosmică a unor termeni în ecuaţia universalului, deducerea prin relaţionare a adevărului genezei universale din necunoscutele apriori ale limbajelor metafizice abisale.

      Dar conceptul categorial de cunoaştere pentru Blaga este şi expresia apercepţiilor transcendentale induse în forma organizată ale eului gânditor cu posibilităţi de desfinire şi de desmărginire a conştiinţei în devenire, cu tendinţa de depăşire a limitelor cunoaşterii. De la acest nivel de investigare, în fond kantian, pornea şi Hegel în elaborarea idealismului obiectiv, a dialecticii categoriale de cunoaştere pozitivă, pentru care nu s-a ferit să uzeze de reacţiile antinomiilor existenţiale cu inducerea combustiilor entropice ale unor categorii de genul: substanţă, câmp bioelectric, magnetic şi spiritual, energie, precum şi de surprinderea acestora în rivalitatea cosmică duală, antinomică, ori în formele lor de coabitare şi de susţinere în magnetismul mişcării relative a spiritului generalizat în materie, făcând astfel înţeleasă funcţia, auzit şi urmărit îndeaproape motorul mişcării diacronice şi sincronice a universalului, în sens pozitivist, dar neluînd în calcul limitele structural fenomenologice ale peratologicului.

      În studiile întreprinse asupra celor două tipuri de cunoaştere, filosoful accentuează propensiv discontinuitatea cunoaşterii în orizontul lumii sensibile pentru deschiderea obiectuală a orizontului misterului, în vederea revelării acestuia în climaxul spaţialităţii gradientice şi ondulatorii, în variabilitatea polifactorială a misterului. Se realizează hiatusuri, discontinuul autoconservării, ca urmare a abordării directe a lumii sensibile şi a relevării ei prin seria de plăsmuiri teoretice, rol al fizicalismului şi al scientismului neopozitivist, ideatici noetico-ontice promovate de B. Russel, L. Wittgenstein, R. Carnap, H. Reichenbach, A. Ayer şi de funcţionaliştii fenomenologi contemporani în actul cunoaşterii.

      Lucian Blaga sesizează sensibilul ca fiind pentru ştiinţă ”numai un prag de pe care se încearcă salturi în mister şi nu singura realitate”, aşa cum sunt prezentate obiectele cunoaşterii de pozitivismul pur al lui Mach, ori de neopozitivismul şi ficţionismul lui Waihinger. Ştiinţa este, după filosoful român, rezultatul unui  /b> proces infinit al gândirii “posteriori” care, prin etape gnozice categoriale, procedează(…) evoluţionist, spre constituirea unui dat problematic >.  Acesta este şi conceptul şcolii lui Heinrich Rikert, de la Baden şi conceptual argumentativ al Şcolii lui H. Cohen, de orientare logico-formală, de la Marburg în teoria cunoaşterii istorice, concept de care uzează filosoful român atunci când abordează analitic cel de-al doilea tip de cunoaştere, abisal-luciferic, reuşind astfel să separe cele două orizonturi ale cunoaşterii şi să disocieze  sincretismul relativ pronunţat, al cunoaşterii categoriale de tip kantian.  Acel “ dat problematic” este “ indeterminatul” infinit depărtat sau infinit apropiat, a cărei determinare este tocmai ţinta infinită a procesului de gândire conceptuală şi, în acest proces, categoriile abisale inconştiente apar ca o necesitate dialectică, istorică, modelează plăsmuirile ştiinţifice, problematicul cunoaşterii adevărului, prin elementele aletheice, încercându-se nu mai puţin şi disocierea obiectelor, ajungerea evolutivă la părţile ascunse ale acestora, la desfinirea fiinţială şi la revelarea posibilă a misterelor, la determinarea indeterminatului. Or, pentru fundamentarea categorială a acestui tip de cunoaştere şi pentru determinarea coordonatelor părţilor ascunse ale obiectelor se acţionează asupra câmpului de forţă al misteruluiui.

       Lucian Blaga a proiectat şi a construit, astfel, pe baza studiilor categoriale întreprinse de Kant, a idealismului hegelian revolut- dialectic şi a studiilor categoriale de concept elaborate de Ernst Mach şi de Friedrich Nietzsche, precum si pe baza atomismului logic husserlian, un sistem de cunoaştere referenţiat la sensibilul conştientizat  şi la  abisalul imaginar stilistic,  singular ori interferat, cu totul original.

          Pentru stabilirea tipurilor de cunoaştere, Lucian Blaga s-a folosit şi de observaţiile lui Haeckel privind cunoaşterea relativă a concretului material şi spiritual, de cazuistica fenomenologică, de studiile teleologice pragmatice lamarkiene şi de evoluţionismul darwinian, teorii pe baza cărora s-a elaborat legea fundamentală a biogeneticii formulată de Haeckel , lege conform căreia “ ontogeneza este scurta recapitulare filogenezei “. Astfel, folosindu-se de osatura coordonatelor geologice , paleontologice, fenomenologice şi biologic-pragmatice, ca recuzită filosofică, marele gânditor român a realizat serii de raporturi categoriale şi a determinat stilistic reperele marilor sale construcţii ontologice, în principiu dialectice, în matricea stilistică variabilă a misterelor.

           În fundamentarea acestui sistem, Lucian Blaga ţine să precizeze în nenumărate rânduri că ştiinţa cunoaşterii determină liniile de forţă ale câmpului stilistic prin coordonate categoriale sensibile şi abisale, o interpretare în plan metafizic a cunoaşterii  care depăşeşte simpla analiză logică–metodologică şi epistemologică a conceptelor categoriale clasice. Aici se va referi, în principal, la categoriile ontice de unicitate, multiplicitate, substanţă, cauzalitate spontană şi instituită, la discontinuu, diferenţial, apoi la spaţiu şi timp, gravitaţie şi mişcare, în formele lor unice-holistice, duale în plan dialectic şi triale în spaţialitatea trinităţii, forme diferite care  crează posibilitatea de obiectualizare şi de depăşire a câmpului categorial sensibil, pentru a conduce la orizontul spiritual psihologic evolutiv al misterelor, construit pe coordonate abisale, la dimensiuni transcendente axiologic-divine, cu disponibilităţi umane ascendente în planul anabazic stilistic-abisal al cunoaşterii.

         Prin această teorie , superioară teoriei cunoaşterii kantiene , uzând de procedeele de deducţie, inducţie şi intuiţie, promovate de neopozitiviştii neokantieni scientişti, Lucian Blaga, fiind exponenţial, cu siguanţă, un referenţial ideatic al acestora, se rup liniile de forţă principale ale câmpului stilistic şi se deschid hiatusuri spre descifrarea cripticului abisal – aparent. Plăsmuirile teoretice ale filosofului au reuşit să penetreze adânc problematica cunoaşterii în spaţii cu perspectiva unor revelaţii mult înafara lumii sensibile, spre entelechia formelor şi infailibilului raţional divin.  Receptarea eclatantă a modurilor existenţiale şi a structurilor categoriale ale celor două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică sub imperiul magiei stilistice, studiile sale logico-analitice elaborate, superioare altor epistemologii ontologice şi utilizarea categoriilor stilistice pentru modelarea, direcţionarea şi amplificarea angajării spiritului uman în imaginarul revelării misterelor, conferă lui Lucian Blaga dreptul de originalitate a sistemului .

Studiu publicat în anul 1992, în volumul de eseuri intitulat “Despre neînceput”, Editura Hermann , Sibiu.  Gheorghe Apetroae,Sibiu

 

Vizualizări: 801

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Ianuarie 4, 2015 la 2:19pm

IDEAL UCIS  ÎN CROME

 Gheorghe Apetroae,Sibiu

De cer ejectat, în turcoaz şi granat

cobori zeule orb, zăpada de stele

s-o arunci umbre peste pădurile albe…

pe raze să aluneci cristic proteic

anonim sub steiul limoniu, înalţime,

pustiu, în roz desmin îmbrăcat…

strivit eşti de stânci şi ucis de valuri,

providenţial, înşeli sinceritatea !...

Ai crescut timid spre neînceput

spre a-l mirui pe Ajax cu balsamuri

- răşina brazilor vânjoşi doborâţi,

purtaţi de nebănuitele tale stihii

în asurzirea celor neauziţi de tine :

- jarul mocnit când scapără şcântei

sub orizontul căderii, trăsnet

eşti  şi stea îngropată în necunoscut

ca-ntr-un vis himeric, speranţele

îţi sunt purtate-n puhoiul  memoriei …,

de necunoaştere, slăbit şi tulburat,

urli  ameninţătoar la cerul fragil

indecent, cobori serpentinele văii,

să constaţi cum ţi se înnoroiază

vederea în voma sfinţită, leneşă

pe ulucele rigide - dube în flux-,

creste lungi dioptaze pierdute-n reflux

în luncile de cireşi înfloriţi de atunci-

piramide astrale de travertin,

şi corindon mălinii în creştere veşnică :

buchetul tău de ametist resfinţit  

în globuri de lumină- clopoţei de argint

culeşi de pe cer, cântecele zării

şi bronzul Lunei  de pe timpanul  mării,

asurzit spânzurat în ghirlande

de la un cer la alt cer, prins în torţe

cu ploi ruginii căzute din firescul firii

din  norii negri , alunii şi turmalini

în furtuni reuniţi, deşertând iubire,

credinţa în care nu crezi în cădere…

lilieci în stibin îţi inspiră idealuri,

parfum de iluzii, văpăia întoarcerii

rozei în dantela cu jocuri fluorine-

cu-vinte aruncate, mute, irepetabile,

nonsensuri la noul mariaj adamic…

eşti dezbrăcat de speranţe, spălat

în ploile reci de aprilie cu amintirile

scrise cu sângele zeului tăcerii…

…atomii tăi de carbon cer împăcare !?

În grădina visării, ca-ntr-o criptă,

joacă ritmic destine-n uitare :

sufletele-năluci de mesianice himere

în jarul privirii monarhului, ternă

e iubirea inimii zăpezită curând

în pieptul lasc-hematic  al femeii:

mormântul tău e-n tăcerea arterei

învolburate, sângerând iluminare-

substanţa sfintă-n substanţa eternă!...

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Decembrie 11, 2014 la 12:09am

 Lunae  Dies

G.A.S.

                              
 La nunta din amurg,
alegi mireasă Luna;
cu lauri de raze
fruntea-i cuprinzi,
pe bolţi o-ncoronezi
în locul tău, stăpână,
azurul viu al nopţii,
de umbre, să-l desprinzi …
Pe drum o-mbrăţişezi
cu ceruri înflorite,
la stăvilarul zilei,
buzele i  le  săruţi
şi, mire-al zorilor
regine , îndrăgite,
petreci, în Lunae Dies,
iubit de nevăzuţi …
Luceafărul, ce-l porţi
pe crugul tău, de pază,
îţi urmează  regina,
tainele să-i curme …
Ea, imperială,
l-aruncă-n mări de raze,
să-l treacă fără timp,
pe locuri fără urme …
Dar, şi  la el tu ţii... din hău,
pe faţă-l luminezi....
- O, Lună, vrei în mit
straja să-ţi dispară!?
Nu încerca să curmi
luceferilor vieţi,
cât razele îşi sorb
din amfora-i  stelară …
De când răsari şi râzi,
în dezmierdări de soare,
ai soare în priviri,
eşti plină de visare,
iar pleoapele-ţi închizi
în tremurul de gene
al blândului Luceafăr
din revărsarea serii …
-Tu, Soare, jar de glorii
cu sceptrul de lumină,
împarţi la lumea ta
lucire, libertate...
Apune-l pe Luceafăr! …
mireasa să-ţi rămână
oglindă bolţii reci,
crăiasă peste noapte …
Dar,  el sloboade zorii –
tezaure de gene –
aprinde seninul
pe mările de ceaţă,
fură nemărginirii
cununile de stele
şi Luna din crepuscul
cu noua dimineaţă !…
………………………………..
Nu, Totul, de pe cerul,
la nunta cui petreci,
se trece - n astre vii
în simţ şi în lucire,
când plin e universul
de existenţe reci,
pe a căror faţă sori
şi-aruncă strălucirea …
Poezii şi eseuri , volumul „Despre neînceput”, Editura Herman , 1992,  Revista „Luceafărul” nr. 36, anul 1988

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Decembrie 10, 2014 la 11:43pm

  NOSTALGIA  OBÂRŞIEI

 Gheorghe Apetroae, Sibiu    

 

 Era  pe când aici curgeau solar sudorile

cu iz de mosc pe-alama feţelor  agreste,

când ochii de-ametist  ai pietrei vii ,

de cer lazur  şi -amor păgân  aprinşi,

se-ncremeneau în large arcuiri pe creste !…

 

erai la locul unde zei, pe codrii împăraţi,

îţi cuvântau ales din  înfoşnirea frunzei …

goruni  şi fagi  pe-obârşii, de doruri retezaţi,

zăceau agest în lunge prăvăliri sub Cruce…

 

haiduc iubit de codru, de codru răsfăţat,

din margini i-ascultai corul de filomele !…

molizi şi brazi, cu umbra lor te ploconeau

şi te iubeau naiade  pe hăul Pădurenii !…

tu hoinăreai  aşa prin clipa unor duhuri sfinte,

păşind lumina lor pe tăinuite plaiuri,

nelinişti  răscolind  în suflete trezite

de flăcările vii din abisale raiuri !…

 

şi locuri neştiute ieri, acum îţi repornesc

trăiri în flăcări mari şi-o tainică nălucă…

… poţi tu să uiţi de mit, de unde magic creşti,

de unde, încă, steaua înspre seară-ţi urcă?...

                                                   

 iar, când în tine ele-mpătimit se-aprind,

 poţi a scapa de-amorul jar al clipei din cuvânt,

de locuri de obârşii?... când nouri de-amintiri

stau chip de flori livezilor bătute de absint?…

 

te primeneau , aici, cybilic tot alte ne-nceputuri

prin pajiştile înroite de culori rebele,

izvoarele, curgând din patul Proserpinei,

pârleazul vechi sărindu-l, te înfloreau în ele !…

 

şi duhul rătăcit al unui pui de cerb,

curând ieşit din codru, zvelt în salt şi liber

ca soarele scăpat din lăţul marelui adânc,

îl ucideai, vuind cu glas de corn în crânguri !..

 

din cer, din zbor înalt, totemic, uliul coborai

cu aripile-n alici negre-ntinse ţintuite,

salvând de clonţul oţelit şi ghiara morţii

mici vulpile carmine prin ruguri răvăşite…

 

din drumul drept de-odată te-abăteai, tăind pieziş

desişurile-n tinse peste stânci albastre,

sfidai magneticul hăţaş : un şarpe viu în arc

crestat de ani pe fruntea zărilor sihastre !…

 

aici, din brad în brad, un jder în salt înalt

pe al tău Vector urmărea cum fugărea mistreţii

cu colţii, sângerând  poteci în sihla nepătrunsă

şi cum din lupării, cu şiretlic, lupanii izgonea…

 

îşi lepădau de-ntoarcere hlamidele, irozii,

la fel, cum tu, de patimile grele-a cărnii şi de zodii…

te-mpreunai cu glia sângerândă , răscolind

faunice trăiri, tainic, balsamul de canine roze…

curând, la templul tău străbun ajuns,

fântâna deborda în flori, cu apa-i rece vie…

mesteacănul  acoperise cerul casei…

pe lada bunei, stând, te lumina icoana-i...

 

apoi, la via răsleţită, alergând, şerpi-i simţeai

încolăciţi sub rugi , plăcerii cum adastă

şi cum dogorii în cărări, veninul a pustiu şi-l varsă,

lui Eros să-i atingă aripa albastră!…

 

atunci, cuprins de Dumnezeu, cu El te logodeai,

jurându-i de credinţă tainică, slujirii

în horele  de slavă-a locurilor prins,

îi mulţumeai de harul grijii şi-al iubirii !…

tot tu, din trecere să-ţi poţi  opri părinţii

cu glasul orfic :  imn de binecuvântare,

le răscoleai în rugăciuni, străbunilor tăi gândul

din somnuri lungi şi-adânci,  pe tăinuita Vale!…

 

iar cerul te privea, curtând  fântânile adânci

cu ochii din cofei aprinsi de violete plângeri

cum mulţumeai în duh l-arhanghelii  bătrâni

de slobozire-n paradisul plin de îngeri….

 

Dar, te sfia acea  neagră vestire, cum că- aici

un cuget sclav trecutului, în el , zvâcnind

din uşa-acioalei sale-ntors, în blestemat amurg

sub geana-i  pală rece,a fost în fulger tras

şi -ucis cu colţii lungi, de un mistreţ flămând !…

 

 … de cât te bucurai de-nsufleţirea  sorţii

în zborul mai departe de rostirea morţii,

tu-i prohodeai în loc de rai plecarea tristă

cu chip de aură şi semne de ispită !…

 

… piereau atunci şi florile de mângâieri aprinse,

plângeau şi ierburile grase sub copite -

ecvestre-exilate lacrimi, şiroind dureri adânci

pe faţa libertăţii fiecărei clipe…

 

că totul nu-i decât acea secundă revărsare

a cerului căzut în crâncena vâltoare

şi-o gemere de faceri vii a apei în bulboane

sub roata carului,  în inelări bărbare ! ...

 

Da! Fusesei tu robitul,  cel sortit plecării,

la lungi, multe visări şi triste contemplaţii,

să înţelegi ecouri din glasul Bucovinei!…

te cheamă iar!…doar să te plângă fraţii!…

 

Creşti tu,  aici ,  în dorul lor cuprins de graţii,

în rang de zeu şi-ţi prelungeşti scara vieţii

un adoptat de –Ardeal, tot de  române locuri!…

de mic, ştiut rebel, efebul libertăţii !…

 

Aici te vezi, te simţi cer în blsam de gânduri

şi-un mare nesătul de proprii griji şi chinuri-

copilul , ieri, azi dor şi duh luminii,

 îţi adoptezi în nostalgii, cu fiecare zi, destinul!…

………………………………………………

 Cătunul  Pădureni ,

Slimnic - Sibiu, 28.05,2004

            

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Decembrie 7, 2014 la 1:13pm

 

             NOSTALGIA  OBÂRŞIEI

 

Gheorghe Apetroae, Sibiu    

 

Era  pe când aici curgeau solar sudorile

cu iz de mosc pe-alama feţelor  agreste,

când ochii de-ametist  ai pietrei vii ,

de cer lazur  şi -amor păgân,  aprinşi,

se-ncremeneau în large arcuiri pe creste !…

 

erai la locul unde zei, pe codrii împăraţi,

îţi cuvântau ales din  înfoşnirea frunzei …

goruni  şi fagi  pe-obârşii, de doruri retezaţi

zăceau agest în lunge prăvăliri sub Cruce…

 

haiduc iubit de codru, de codru răsfăţat,

din margini i-ascultai corul de filomele !…

molizi şi brazi, cu umbra lor te ploconeau

şi te iubeau naiadele  pe hăul Pădurenii !…

 

tu hoinăreai  aşa prin clipa unor duhuri sfinte,

păşind lumina lor pe tăinuite plaiuri,

nelinişti  răscolind  în suflet,  retrezite

   de flăcările vii din abisale raiuri !…

 

şi locuri neştiute ieri, acum îţi reporneau

trăiri în flăcări mari şi-o tainică nălucă…

… poţi tu să uiţi de mit, de unde magic creşti,

de unde, încă, steaua înspre seară-ţi urcă?...

                                                   

   iar, când în tine ele-mpătimit se-aprind,

   poţi a scapa de-amorul jar al clipei din cuvânt,

de locuri de obârşii? când nouri de-amintiri

stau chip de flori livezilor bătute de absint?…

 

... te primeneau , aici, cybilic tot alte ne-nceputuri,

prin pajiştile înroite de culori rebele,

izvoarele, curgând din patul Proserpinei,

pârleazul vechi sărindu-l, te înfloreau în ele !…

 

şi duhul rătăcit al unui pui de cerb,

curând ieşit din codru, zvelt în salt şi liber,

ca soarele scăpat din lăţul marelui adânc,

îl ucideai, vuind cu glas de corn în crânguri !..

 

din cer, din zbor înalt, totemic uliul, coborai

cu aripile-n alici negre-ntinse ţintuite,

salvând de clonţul oţelit şi ghiara morţii

mici vulpile carmine prin ruguri răvăşite…

 

din drumul drept de-odată te-abăteai, tăind pieziş

desişurile-n tinse peste stânci albastre,

sfidai magneticul hăţaş : un şarpe viu în arc

crestat de ani pe fruntea zărilor sihastre !…

 

de-aici, din brad în brad, un jder, în salt înalt

pe al tău Vector urmărea cum fugărea mistreţii

cu colţii, sângerând  poteci în sihla nepătrunsă

şi cum din lupării, cu şiretlic, lupanii izgonea…

 

îşi lepădau atunci de-ntoarcere hlamidele, irozii,

la fel, cum tu, de patimile grele-a cărnii şi de zodii…

te-mpreunai cu glia sângerândă , răscolind

faunice trăiri, balsamul tainic de canine roze…

 

curând, la templul tău străbun, ajuns,

fântâna-ţi deborda în flori, cu apa-i rece vie…

mesteacănul  acoperise cerul casei…

pe lada bunei, stând, te lumina icoana-i...

 

apoi, la via răsleţită, alergând, şerpi-i simţeai

încolăciţi sub rugi , plăcerii, cum adastă

şi cum dogoarei în cărări, veninul a pustiu şi-l varsă,

lui Eros să-i atingă aripa albastră!…

 

atunci, cuprins de Dumnezeu, cu El te logodeai,

jurându-i de credinţă-n tainică slujire,

în horele  de slavă-a locurilor, prins,

îi mulţumeai de harul grijii şi -al iubirii !…

 

tot tu, din trecere să-ţi poţi  opri părinţii

cu glasul orfic  imnic, de binecuvântare,

le răscoleai în rugăciuni, străbunilor tăi gândul

din somnuri lungi şi-adânci,  pe tăinuita Vale!…

 

iar cerul te privea, curtând  fântânile adânci

cu ochii din cofei aprinsi de violete plângeri

cum mulţumeai cu duh l-arhanghelii  bătrâni

de slobozirea ta în paradisul plin de îngeri….

 

Dar te sfia acea  neagră vestire, cum că- aici,

un cuget sclav trecutului, în el , zvâcnind adânc

din uşa-acioalei sale-ntors, în blestemat amurg

sub geana-i  pală rece, fusese-n fulger tras

şi -ucis cu colţii lungi, de un mistreţ flămând !…

 

 

 

… de cât te bucurai de-nsufleţirea  sorţii

în zborul mai departe de rostirea morţii,

tu-i prohodeai, în loc de rai, plecarea tristă

cu chip de aură şi semne de ispită !…

 

… piereau atunci şi florile de mângâieri aprinse,

plângeau şi ierburile grase sub copite -

ecvestre-exilate lacrimi, şiroind dureri, adânc,

pe faţa libertăţii fiecărei clipe…

 

că totul nu-i decât acea secundă revărsare

a cerului căzut în crâncena vâltoare...

şi-o gemere de faceri vii a apei în bulboane

sub roata carului,  în inelări bărbare ! ...

 

Da! Fusesei tu robitul  şi  cel sortit plecării,

la lungi, multe visări şi triste contemplaţii,

să înţelegi ecouri din glasul Bucovinei!…

te cheamă iar!…doar să te plângă fraţii!…

 

Creşti tu,  aici ,  în dorul lor cuprins de graţii,

în rang de zeu şi-ţi prelungeşti scara vieţii

un adoptat de –Ardeal, tot de  române locuri!…

de mic, ştiut rebel, efebul libertăţii !…

 

Aici te vezi, te simţi un cer îmbălsămat de gânduri

şi-un mare nesătul de proprii griji şi chinuri-

copilul , ieri, azi dor şi duh luminii,

să-ţi adoptezi aici, în nostalgii, cu fiecare zi, destinul!…

………………………………………………

 Cătunul  Pădureni ,

Slimnic - Sibiu, 28.05,2004

Comentariu publicat de ioan-mircea popovici pe Decembrie 6, 2014 la 1:54am

mă voi opri şi eu

pe intervalul albastru

cu albul deschiderilor de sah

sa dau mat hazardului

adversarul declarat al ordinei vii

o ghetuta cu urari
de sanatate si de bucurii
care sa va tina
de acum
pana-ntotdeauna




gata
sa nu depasesc numarul de cuvinte
sa fie de-o telegrama cuminte
care sper ca va gaseste
pe toti
bine de tot

si cand se coace pruna mai bine
va aduceti aminte de noi
si puneti prunele la cazan
sau faceti din ele magiun
pastrat intre nuci


dintr-o clipa invizibila
un peisaj
care sa se intinda pe un an


prin peisaj
ce nu trece prin peisaj
de la Inorogul de piatra
la Vanzatorul de nori
toate-n culorile
din ochii licornei...


pe marginea ciornei
am mai scris ceva
dar au fugit cuvintele
sa ajunga singure
unde si cand vor ele
nu cand vreau eu


sper ca s-a inteles
ca v-am scris
de Sfantul Nicolae

sa salvam de rana

chiar si vanatului

sa-i dam sansa vietii

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Decembrie 5, 2014 la 10:20pm

Literatura,Apus cu cerb, Gheorghe Apetroae, Sibiu


APUS CU CERB

Gheorghe Apetroae Sibiu

 
În largul poienii din pădurea albastră,

la izvoarele serii colorate de toamnă

cerbul, plin de trufie, în inima turmei-

arcaş dibaci al coroanei tenebre,

adulmecă bolta, suflarea şi-aprinde,

săgeată cu vârful de sceptru s-aruncă,

ia stelele-n coarne şi cerul la fugă...

toţi arborii vremii îi vreamătă-n vene!...

 
De vânt, mânaţi flămânzi înspre creste,

cânii Proserpinei îl scot din turmă,

colţii-raze-i înfing în coapsele-i albe,

gambele-i sfâşie...

stele, în salbe, copitele-i scapără...

sângele serii îi curge de sub chişiţa neagră

şi cu ultima spasmă din ultimul muget

astrul alunecă sub stei răpus, printre ciute,

cade-n cutremur sub  stânci andaluze...

 
Departe rămase, din vreme trezite,

de urletul apelor însângerate de seară

ciutele-şi sorb vreri din izvoarele  nopţii

şi-mbătate de vise  pe pajiştea luminii

în mersul bolţii  pasc zorii veciei -

flăcări de sânge dianic aprinse!...

... cu centaurii nopţii petrec cerbu-n uitare

şi-n valuri de raze, împreună se scaldă!...

 E nuntă-n tot cerul sub un văl de uimire

şi un rai de plăceri, poiana albastră-a luminii!...
Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Decembrie 5, 2014 la 10:16pm

ANOTIMPUL  MIRACULOASELOR COMBUSTII        
 DESPRE  TRECERE  -
   Gheorghe Apetroae, Sibiu
 
În Ea, cerul îşi plimba  în desmăţ

norii de corindon şi travertin,
stropind imensul axiniu al  ochilor
albaştri cu neîncepute cuvinte
din cuvântările celeste…
O lumină undeva în clepsidra
simţirilor ei  se mistuia
expiraţie şi risipă de întreg….
înţelegeau şi asta … apoi,
cu cât  ocoleau nemărginirea,
mai adâncă uitarea  creştea
în înfloriri erau mai singuri,
 în trecere, împreună…
Se extindea trecutul în neînceput
şi nemurirea în singurul  glas:
tremurul căderii în Hades,
când  Ea, fără Ea, era  Euridice,
era,  fără să vrea,  Orfeu,
iar Lui , cu duh răscolitor
în armonii,  îi răsfăţa Treimea!…
timpul  n-ajungea de plângeri
poetic  for  ever…în  Totul,
Ei , rămânând,  unul -  altuia,
adânci  jumătăţi  în trecere,
libere  în viscoliri, în simţiri ,
în mângâieri, între îngeri! … G.A.S.

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Noiembrie 11, 2014 la 7:30pm

ALT  TRANDAFIR  ALBASTRU

Gheorghe Apetroae,Sibiu

 

Bolnavul de furtuni e cerul în El prins...

îl culci în pat lazur de realgar pătat-

o boltă-n sinea ei în văluri de brocart :

şi-un nor de stele: turmaline roze

cu chip de raze -nrourând tăcerea -

tot cresc în vreri iubirile  din ieri,

jertfind în pajiştea tremolă alte stele -

cu-vinte- aprinse prinse-n mari corole:

zăpezile- turcoaz, carnalica plăcere..

din cupa lor ambrozii fine sorbi:

sărutul roz şi plin al sincerei bacante

cu sânii alunii, rotunzi ai Lunei  reci-

fierbinţi de fulgerări şi-a  potoli

cu seva lor- albastrul stelei roze!...

tu, ca s-o furi, o floare din grădină, speri,

parfumul îi respiri din cugetul - oliv

de necuprins, în sine-i gând  aprins

de reci în ei stelari albaştrii crini

pe-alei adânci, beţive, de narcoze…

adâncul să i-l simţi şi tu, al tău,

în vindecări: un singuratic astru-

o roză alba-n  sinele-i... albastră!...

Comentariu publicat de zadic ioana pe Noiembrie 9, 2012 la 8:23am

Şi tu ,şi eu crestăm adânc cuvintele în stâncă

de cer senin, tu-n șevalet ,eu, cerul gri în nouri

cu dalta tainelor de-atunci,din locuri de obârşii,

purtându-le destin: poveri de drag şi doruri !.. interesante versuri. Am poposit cu placere.

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor