În sala de aşteptare a secţiei de miliţie au fost aduşi încă doi bărbaţi cărora li s-au dat câte o coală de hârtie pentru a scrie bdeclaraţia despre motivul întârzierii nocturne pe străzile oraşului. Plutonierul insista pe lângă unul din cei aduşi să-şi ia hârtia de scris.. Tânărul încerca să se acomodeze cu semiobscuritatea încăperii, uitându-se atent la fiecare detaliu descoperit. Dădu de chipul unui cunoscut. Se apropie şi-i puse mâna pe umăr. Celălalt simţi atingerea caldă, cunoscută şi inconfundabilă a prietenului său Alexandru Dioganu, dar şi respiraţia lui fierbinte în ceafă. Gândi: Mi-am îngrămădit sufletul într-un portbagaj de maşină, puţin speriat de hotărârea de a pleca pentru propria mea căutare. Celălalt auzi în gând şi-i răspunse la fel: Am înţeles, prietene David, că ai fugit de veva sai ai început să alergi după o ţintă imaginară.

''Din lungile tale scrisori, Alexandru, cu vălmăşag de gingăşie şi lucruri greu de rostit sau explicat, am făcut un colaj şi încerc să termin de scris romanul ''Drum invers''. Prin ceea ce ştiam de la tine am vrut să urmăresc o proiecţie imaginară despre ce ar însemna esenţa unei progresii evenimenţiale a destinului tău, dar şi a lumii în care trăieşti. Mă întreb, fără a mă agita, dacă povestea progresiei, făcute de mine, a evenimentelor ce vor veni peste vreu cinsprezece ani, va fi corectă. Însă, eu am devenit beneficiarul a câtorva repere ce mă leagă misterios, tainic de aceste locuri, nişte izvoare sau canale ale sufletului cărora nu le pot da un nume pentru că niciodată nu am păşit pe pământ buzoian. Am văzut odată din tren nişte nuci crescuţi într-o cazemată sfărâmată, mai încolo o livadă cu meri, apoi una de cireşi. În mintea mea s-a păstrat peste timp sub formă de simboluri. Am făcut cunoştinţă cu pământul buzoian într-o clipită, cât să iau o înghiţitură de apă, într-o amiază veştedă de iulie, când mă întorceam de la serviciul din Tulcea.  A fost deajuns ca şuviţa de apă să intre în mine şi să pună stăpânire pe tot ce era până atunci numai al meu. Apoi m-am întors pe drumul apei cu imaginaţia şi visul şi am creat o lume în care să hălăduiesc în voie şi să-mi ostoiesc setea de cunoaştere.'' gândi David Cârligeanu. ''În principiu sunt numai gânduri sau planuri de viitor. A trecut ceva vreme de când l-am lăsat într-o garsonieră din oraşul Tulcea. Acum, îl privesc îndelung şi constat cum lumina ochilor lui îşi întinde nervurile peste încăpere şi ia în stăpânire totul, după principiul invaziv al vrejurilor de liană. Simt cum în privirile lui circulă o sevă organică de altă structură şi compoziţie.  Marile lui zbateri sunt acolo în iris, prelungite în diafane canale ce duc la tâmplă, spre obraz şi gât, repere înfierbântate ori reci, după cum îi vine focul din inimă.'' gândi Alexandru.

David Cârligeanu îl strânse de mână şi-i făcu semn să se aşeze lângă el, să-i arate cum se scrie o ''declaraţie'' la secţia de miliţie.

Din deschizătura uşii, miliţianul, după o uitătură piezişă şi aspră, le sugeră să scrie despre integritatea lor morală, dacă a fost sau nu alterată şi din vina cui s-a întâmplat. Alexandru repetă în şoaptă lui David la ureche despre cele spuse de miliţian şi trase cu ochiul pe ciornă.

Scrieţi ce vreţi, se auzi o voce în sală, nimeni de aici nu va citi declaraţia voatră. A intrat lehamitea în ei de când primarul oraşului are puteri depline. Aceste hârtii vor ajunge pe biroul lui cât mai degrabă. Alexandru netezi coala de hârtie şi înainte de a se apuca de scris îl blamă în gând pe plutonier. ''Auzi, integritate morală!'' Apoi se gândi la el însuşi şi la cauza ce i-a deschis uşa la miliţie.

''În calea mea erau nişte ţigănci. Le-am învăluit cu vorbe şi mă străduiam să-mi păstrez calmul, să nu mă dau de gol, că mi-e frică de ţigani şi colac peste pupăză, să nu am niciun ban în buzunar. Chivuţele s-au dat la o parte, făcându-mi loc să trec, dar au închis imediat cercul. Una mai răsărită şi frumoasă a făcut un pas în întâmpinarea mea şi se oferi să-mi ghicească. I-am luat mâinile ca pe nişte fire de proaspete de trandafir, aşa de grijuliu eram când le aduceam în palmele mele. Mâinile îi erau chiar nişte fire  de plantă care încerca să se agaţe şi să mă învăluie cu iscusinţă într-o tandreţe nomadă şi gingăşie şcolită şi i-am şoptit să facă vreo doi paşi cu mine, poate îi voi da mai mult decât cere pe ghicit, aveam în minte un şiretlic, dar în clipa în care m-am uitat de-a lungul străzii, să-mi studiez lărgimea spaţiului de fugă, am înţeles că şi acest şiretlic al meu fusese prins în calcul de mintea ei sălbatică. Chipul relaxat şi luminat al tânărului ce aştepta la câţiva zeci demetri în susul străzii mă impresionă şi mă puse pe zbucium totodată. Avea o talie subţire, puţin atletică, bine formată. Ţiganca slăbi strânsoarea mâinii când mă văzu afectat de apariţia misterioasă a unui bărbat ce semăna perfect cu mine şi care sigur, după atitudinea acestuia, mă aştepta la cotitură. M-am urcat cu speranţă, dar şi cu teamă pe bicuicleta mea şi am început să pedalez cu frenezie pentru a mă elibera de imaginea bărbatului care părea să aibă o răfuială cu mine.L-am lăsat în urmă, însă îi simţeam respiraţia în ceafă. Îmi zicea mintal: Ţi-ai  stăpânit frica în faţachivuţelor, frica moştenită de la tatăl tău, Costache Vartolomei, şi vei încerca disperat să-ţi dozezi efortul până la capăt, fiindcă te voi să alergi şi eu să te urmăresc pe toate drumurile. Bănuiam că sunt supus unei probe de selecţie pentru echipa de ciclism din oraş. M-am lăsat prins în joc, dar îmi era frică să lucrez cu acest om misterios care semăna fizic perfect cu mine. Trăiam un sentiment pe care nu-l înţelegeam. Nu era nou, acum, pare-se, a doua oară. Prima dată apăruse imediat după adolescenţă, când m-am privit în oglindă la bărbierit.  Trecusem cu privirea dincolo de sticlă. Nu mai aveam în faţa mea oglinda ce reflecta lumina lăptoasă a becului cu abajur, şi bronzul chipului meu, ci lumina directă, tăioasă şi argintie a unui soare ridicat dintr-un orizont reverberat. În faţă se deschidea un drum ce ducea spre un oraş albit de reflexele razelor de soare, însă înapoi mica gaură neagră încercuită de lumină prin care am evadat din lumea mea. Mergeam gâfâind, aproape leşinat de epuizare -i m-am văzut înclinat în faţă, cu mâinile întinse, de parcă cineva mai mare şi mai puternic decât mine mă trăgea înainte. M-am speriat şi dintr-o smuncitură imaginară m-am desprins şi eliberat de energia necunoscută ce trecea prin inimă şi mă aspira.M-am întors cu teamă spre locul prin care am pătruns aici şi am început să alerg. Cu cât alergam mai tare şi înfrigurat de dorinţa de a reveni acasă, cu atât mai mult se îndepărta portalul meu de întoarcere. Atunci am hotărât să merg la pas, dar mă gândeam la timpul meu invers ce se scurgea exponenţial de repede cu cât mă apropiam de fereastra mea virtuală. Atunci am înţeles că am fost scos în afara timpului meu pentru a descoperi ecuaţia înaintării în viaţă şi a împlinirii mele spirituale. În clipa în care am înţeles raportul dintre muncă şi voinţă, puse în ecuaţie alături de ceea ce am moştenit. În clipa în care am păşit prin oglindă să revin acasă l-am văzut pe EL într-o străfulgerare de privire, asemeni unei raze de lumină. Apoi mi-am revăzutclăbucii de săpun aproape uscaţi pe obrajii mei. Dar EL a rămas oare dincolo sau a trecut împreună cu mine dincoace de oglindă? Frica de EL genera în mine un surplus de energie să mă ajute să pedalez şi mai iute. Aveam de gând să mă strecor pe o străduţă, să ies la şcoala unde predam, pentru a mă refugia acolo, dar continuam să pedalez şi am ieşit în stradă. Se înserase de mult şi mai rezistam urmăririi! Oare trecusem de miezul nopţii? Doream să mă eliberez înainte de a obosi. Pedalam în transă. Luasem viteză şi mă îngrozea gândul că voi aluneca în curbă la miliţie. Unghiul aproape imposibil făcut cu pământul mă ajută să mă desprind de urmăritor, care se poticni în gardul metalic de la miliţie, ofticându-se că i-am scăpat.  Către intrsecţie, când am încercat să mă redresez pe verticală, am intrat pe rondurile de flori, apoi ivirea unui camion neprevăzut din întuneric, ca o pacoste ciumată, m-a speriat şi mai mult de am luat-o pe trotuar, trecând prin tufele de trandafir, fâlfâind oşor şi aproape nebănuit, ca umbra unui porumbel din faţa primăriei.''


David Cârligeanu citi declaraţia lui Alexandru şi-i zise: Fii prudent la ce scrii aici.Vei găsi cheia la uşa ce dă în stradă, spre libertate. Şi nu te lăsa intimidat de umbre. Alexandru îşi micşoră tăietura privirii, celălalt simţi fierbinţeala lucrăturii bisturiului de lumină pe chipul său. David eschivă, apărându-se, şi continua să tragă cu ochiul la scrisul celuilalt.

''Nu cumva umbra, eul tău slab te-a fugărit până aici? Să-ţi trăieşti frica! De ce te temi de EL? Acceptă-l, face parte din tine. Dacă nu-i dai ce-ţi cere când doreşte el, te va devitaliza şi devaliza de ce ai tu mai bun când îţi este lumea mai dragă! Dacă vei cădea la pace cu el, viaţa ta se va transforma, obţinând libertatea de a fi şi alege.'' '' Ce spui, David? Tu ai luat vreodată oglinda să te priveşti roată împrejur? Eu caut nişte jaloane la care să mă raportez, încercând să experimentez aparenţa''. ''Spun şi eu din intuiţia mea. Ce pot să citesc din scrisul umbrit de palma ta? mormăi David.

Se întoarse cu faţa la coala de hârtie pe care o desfăcu şi se apleca asupra ei. ''Cum pot fi eu obiectiv?'' gândi. Şi gândul îşi luă zborul şi ajunse la locul de unde începu amintirea, de la cea mai mică părticică a ei la amănuntul uitat în valea Iacovei, când i s-a stricat maşina în traversarea pârâului şi a ajuns în urma unui calcul evenimenţial al destinului în această cameră cu un bec criminal de chior şi prost aerisită. A fixat în memorie imaginea a doi pasageri din lada unui camion ce hurducăia de-a lungul unui pod dezbrăcat de o bună parte din asfalt. Imaginea se micşora şi se mărea, căutând un reper de studiu. Şi deodată se regăsi în pielea fotografului de pe valea Iacovei. Îşi imagina cum pregăteşte aparatul foto şi prinde în cadru unele imagini. Revăzu amintirea din alt unghi, cel al profesionistului. Imaginile se derulau şi se apropiau încet, de parcă erau venite din altă dimensiune spaţio-temporală.

''Un bărbat era cu mine în lada camionului căruia îi arătam rând pe rând constelaţiile cerului. Ajuns la capătul podului, am hotărât ca după puţin timp să cobor înainte de a ajunge în centrul oraşului. Întunericul se dilua în orizontul lăptos, ameninţat de iminenta explozie roşietică a răsăritului. Se ivi un soare cu un halou pe un brâu de stele, urcând încet şi tremurat. Dar nu era soarele adevărat, era o iluzie, mi-am dat seama. Lună plină se erijase în soare şi se dădea făloasă. În urma lunii pe care sigur am recunoscut-o după câteva clipe de gândire raţională, venea al doilea soare, care de fapt era singurul şi fără culoarea jăratecului său arzător, ci avea un halou feminizat, galben şi mai puţin dogoritor. În dorinţa de a nu pierde nimic pentru a percepe şi face diferenţa dintre predestinare şi erijare, strigam la omul de lângă mine, dar el, încurcat şi nătâng, se uita încurcat la mine. Ai văzut? strigam la el. Ce să văd? Aaa, mi-au sărit ochii din cap, de vedeam stele verzi din cauza hurducăturii. Îmi răspunse el senin deodată. Scăpasem nişte aşchii de cuvinte cu care m-am răstit la omul de lângă mine. Luat la rost pe degeaba şi de teama unor pumni veniţi imediat şi degeaba după stele verzi în cap socotea că este prea mult şi se refugie în spatele miliţianului care tocmai ne descoperise pe platformă şi ne trase jos.''

''Până la urmă trebuie să mă concentrez pentru a recupera orice detaliu de pe cer în momentul trecerii podului. Prima impresie recunoscută în amintire este creşterea valorii pulsului la traversarea podului, când eram prins între hurducătura platformei camionului, simţită fizic prin durere şi percepţia unei proiecţii diafane în tonuri muzicale cu tonalitate nepământeană, necunoscută mie. '' gândea David.

Miliţianul reveni în sală şi strânse câteva declaraţii. Spuse sfătos: Vă asigur că nu vom reţine pe nimeni după ora şapte dimineaţa, pentru că trebuie să mergeţi la muncă. Ofiţerul de serviciu o să vă însoţească la Consiliul Municipal unde veţi fi audiaţi de primarul oraşului. Vreau să spun că veţi regreta că nu am făcut treaba asta noi, miliţia, fiindcă primarul are o idee fixă şi îndrăzneaţă, zice el, pentru realizarea planului de achiziţie a cărnii la stat. Vă urez multă răbdare şi sănătate.

Ceasul din perete bătu ora şapte dimineaţa. Se stărni o foială timorată.

David Cârligeanu umplu coala cu scrisul său mărunt şi-i trecu prin minte să mai ceară o foaie. Alexandru îi făcu semn să stea cuminte, că-i de ajuns cât a scris. Schimbau între ei hârtiile, să le citească înainte de a le da miliţianului. Pe a lui David o citi în câteva secunde, o trase sub masă şi o boţi. Îi spuse şoptit: Bag-o în buzunar şi nu schiţa nici un gest de împotrivire. Coala albă rămasă de la mine scrie câteva cuvinte, repede. Oricum te va audia primarul, iar atunci spui şi tu ceva de turism. Continuă: Parcă nu ştii de drumurile mele în căutartea mamei! M-au lăsat un timp în pace. Vrei să le reactivez memoria şi să o încurc din nou cu ei? Ceilalţi au scris câte trei, patru rânduri. Dacă nu ai nici o vină, nu te întinde să scrii poveşti. Primarul oraşului şi-a arogat dreptul de a citi declaraţiile date la miliţie de infractorii şi duşmanii poporului. Le adună pe cele mai interesante şi le trimite fratelui său, la Bucureşti, care-i maistru militar şi prozator de duminică.

Miliţianul îl auzi şi confirmă parşiv: I le dă lu' frat'su, că e ''poet maistor''. Se inspiră din poveştile voastre de oameni sperieţi în faţa colii de hârtie. Declaraţiile strânse le răsfoi cu degetele ca pe un teanc de bancnote şi comentă în continuare afectat sau frustrat de pierderea bucuriei maladive la conducerea anchetei. Spuse pentru sine: Prostiile voastre, scrise cu pixul sau creionul, în câteva rânduri pe o coală sau chiar mai multe sunt neînsemnate, dacă nu sunt scrise în faţa anchetatorului, direct, faţă în faţă. În schimb se face din ele literatură de infractor.







                               

Vizualizări: 43

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Urzica Gheorghe pe Noiembrie 14, 2011 la 3:18pm

Când este vorba de alţi a utori postaţi de mine mă simt îndatorat să vă MULŢUMESC. Despre lucrările mele se mai poate discuta. Atât autorul JEAN GIONO, cât şi bătrânul pădurar şiu-au sculptat esenţa fiinţei lor în fiecare copac plantat care a ajuns la maturitate. Pădurea este simbolul unei civilizaţii intrate pe veci în patrimoniul peren. Cu preţuire.

Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe Decembrie 28, 2010 la 10:41pm
Foarte interesanta a doua parte! Este o scriere psihologica. Mi-a placut partea cu urmarirea eului...iar finalul este neasteptat. Inteligent modul in care ati ales titlul; este tocmai finalul exemplificat! Felicitari pentru aceasta proza! La multi ani pe 2011!

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor