Literatura eseistică, "Soluţie zilnică" şi " Tablou de Duminecă". G.A.S.

“SOLUŢIE ZILNICĂ“  şi “ TABLOU DE  DUMINECĂ ” ---

Comentariu eseu la poemele Elenei Ştefoi , originară din Boroaia Sucevei,  de mai mulţi ani,  ambasadorul României în Canada.---

       O infuzie de elemente stilistice şi reflexive postmoderniste sublimează sacralitatea logosului narcisic  şi confesiv al poetei Elena Ştefoi. Eliberarea sa din lanţul trăirilor adolescentine, o cauză a destăinuirilor întârziate în verb, este ceea ce a încearcat şi a reuşit , cu prisosinţă, să o exprime poeta în “SOLUŢIE ZILNICĂşi  în “ TABLOU DE  DUMINECĂ”, în cele două poeme pe care le-am selectat din grupajul de texte apărut în revista “ România literară ” din 15 martie 1990. 

       În limitele unui permanent echilibru între etic  şi estetic, poemele abordate se constituie grile între anima  şi particularul revolut,  proiectat în social, în obsesia unei geneze întru fiinţă din ludicul  metafizic, al cunoaşterii profunde  prin reflexii intelective, armonizate.   Abordând poemul “SOLUŢIE ZILNICĂ “, constat că  Elena  Ştefoi reuşeşte o refulare din  esse a seriilor de stări juvenile, expresii actualizate ale imaginilor esenţiale din socio-uman prin tenacitatea ascultărilor interioare pozitive din universul său spiritual bogat în principii holistic - trinitare, eliberator de tensiuni existenţiale genomice, pentru a prinde acel contur dramatic, un contur referenţial  şi autentic, în acelaşi timp, consolidat de repetiţie în integrala temporalului protocronic, pe acele intervale psihologice cardinale de forţe ciclice, din circumstanţieri  proprii, stabilite atent de poetă şi de metafora, forma expresiv - literară care îi simbolizează starea de resemnare,  postangoasată , în psyche: “ Spovedania mieunată nici un rost nu mai are “.  

      Poeta, plină de  siguranţă , abordează facil esenţele onticului: ana şi eubazice, eluviindu-le din ascunzişuri telurice încă din primele versuri ale poemului, în onticul postprimar “ chiar când încep să vorbesc”, cu rezonanţele cuadridimensionale ale unei existenţe nondeterministe, clar definite în vers.    

       Depăşirea limitei de tăcere  şi tendinţa  de personalizare, laturi existenţiale perpetui, apar evidente în versul ” chiar când articulez două sunete ” şi exprimă o depăşire a entropiei în nativul  incandescent, raportată la ieşirea din temporal, într-o viziune metafizică,  atât pe climaxul imaginarului, cât şi pe cel  social - uman.  -Se realizează, pe această cale, imaginea unei succesiuni dinamice - cardinale a evenimentelor temporalităţii reflectate ireversibil, “ timpul cel fără scăpare”, “ mirişte care arde cu vâlvătăi”. Tăcerea devine, astfel, o limită referenţială heideggeriană între Sein şi Zeit, înlăuntrul cunoaşterii fenomenologice husserliene a oricărei realităţi, dar şi un imperativ psiho-social al lărgimilor transcendentale, dimensionate în proiecţia antinomică a universalului...  Staticul realizat cuprinde şi unul din elementele de funcţionalitate ale unui mobil în echilibrul diferenţei, în tangajul perpetuu,  cu care poeta îşi propune să penetreze şi să depăşească metafizica imaginarului... Este, de fapt, elementul de urzeală spirituală, dar limitat ca întindere şi rezistenţă,  prezent în atelierul de creaţie al poetei, pentru  construcţii antinomice cu structuri materiale mai puţin complicate. Tăcerea posedă o dimensiune limitată, temporală şi orice sunet din arhe o detemporalizează  în orfic, o determină la această ascultare a sonanţelor interioare şi o  deviază de la absolutul material-spiritual, dinamic, înspre static: “ se desfăşoară din vălătuc, înapoi şi-nainte”.

        Modalitatea de exprimare a limitei şi a depăşirii aparţine unei personalităţi literare formate, în posesia unor însemnate energii creatoare - incandescente, care se pot converti şi alimenta în combustii de adâncime cu urmările unei ideatici  tectonice,  dar şi de suprafaţă, în fondul său ideatic incandescent generator, ca o “ mirişte care arde cu vâlvătăi”. 

   Elena Ştefoi caută înălţimile şi numai acolo poate găsi libertatea spiritului său, recuzită fundamentală însumată pentru o literatură morală, în aletheie, paideica libertăţilor lăuntrice pe care le identifică în apriori, dar şi cele la dimensiuni istoriciste, ontologic – finaliste, conştientă pe deplin de funcţia capacităţii de cunoaştere ontico - gnozică  limitată,  cu valori între limitele de percepţie a senzorilor umani... În sfera antinomiilor dualiste, de genul catharsis - angoasă, este stăpânită de sentimentul căutării echilibrului moral în social, pentru a - l găsi apoi în antiteze existenţiale. De altfel, se poate deduce acest aspect, al resemnării, din apelul renunţării la exil şi din exprimarea imaginarului: “ Să mă-nalţ/ să nu-ntorc măcar capul/ să m-afund în verdeaţa imaginară/ în răcoarea acelui exil, acolo de unde/ Nici lumea pe dos nu mă vede/ nici durerile ei?”.  Este iluzia creată de valorile  degradate de  relativitatea abordării epistemologice în exerciţiul perfectibilităţii, când aceasta se raportează la infinitatea forţelor elementelor ascunse între însăşi cardinalii săi , cei care sugerează ideea unei lumi macrocosmice egale cu microcosmosul heideggerian...

   Dar, dintr-o parcurgere a textului se pot determina şi suficiente elemente peratologice concrete, cunoscute personal, care au concurat la formularea in estete a unei drame familiale, de fapt pierderea mamei sale, a suportului matern, cel care a determinat metamorfoze profunde în spaţialitatea spirituală şi socială a poetei Elena Ştefoi, o cădere in fatum - cu tuşe egocentriste, efect al unor realităţi existenţiale într-un context predestinat, deci finalist şi sepulcral.

       Depăşirea stării postthanatice, prin determinarea acesteia în limitele conversiei entropice, în fapte de conştiinţă, le relevă poeta, în versurile: “ Să mă pierd după un colnic mătăsos/ chiar dacă primul meu ţipăt/ va cădea în şanţul îngust/ dintre două ale lumii tărâmuri”. –  Se exprimă, prin aceasta, un vid  matern, transfigurat în durerile unui copil nemângâiat, referinţă a unui posibil dezechilibru moral şi social împovărător de - alungul vieţii... Lipsa zâmbetului matern din oglinda sa juvenilă este acoperită de mimesul umbrelor zalelor unui  memento mori : “Cum să mă-nalţ cu această lespede/ ce mi s-a lipit de spinare/ şi-n care cuib şi-a făcut ultimul zâmbet al mamei?”

   Germenii entităţii literare sunt extraşi din palimpsestul unei lumi ireversibile al cărui genom îl consideră un caz universal, de facto, în actul cunoaşterii, intuindu-şi spenglerian  şi bergsonian, dar şi sartreian,  violentarea vieţii, că spiritul matern însoţeţe oriunde corpul material, în speţă biologic, descendent, pentru a deveni subiect fără limită, transcendental…

     Este avatarul său augmentativ spre o lume a metafizicii şi dincolo de aceasta... ( vezi comentariul meu la poemul “Telescopie”, de Nicolae Prelipceanu, intitulat “Valori ale eseisticii contemporane”,  prezentat la concursul naţional de receptare critică a poeziei contemporane, ediţia a 43-a, comentariu preluat ca ideatică şi dezvoltat pertinent de Laurenţiu Ulici în revista literară ASTRA nr. 12/1989, Braşov).

     Prin particularizarea obiectuală a spiritului conjugat cu corpul material în germenii genomului matern, acele jumătăţi material - spirituale unite în descendenţă -, se poate tinde spre o abordare axiologică a maternului, o valorizare monadică în experimentul oglinzii din  esse şi din prezenta unui nou univers moral, efectul dedublării de relaţii, cauză a simetriilor şi armonizărilor diferenţiale divine, leibniziene, simetrii materiale spiritualizate, chiar şi în spaţiul tautologic, temporal, al universalului.

      Drama, aşa cum reiese din text, îi dă dreptul poetei de a - şi consolida echilibrul psiho - moral prin exprimarea artistică versificată a arealului thanatosului, prin purificarea morală a refulărilor şi ameliorarea noesică a  oricăror eroziuni lăuntrice...

     În finalul poemului se reuşeşte o eliberare totală a conştientului de povara eluviiilor subconştientului cu depozite sociale precare, prin explozia creaţiei, când vulcanii acesteia îşi deversează lavele incandescente cu  sonanţe policorde, principii creatoare cosmice, universale, pe canioanele adânci ale meditaţiei, în debuşeul imperativelor psiho-morale, cu o cromatică de ametist, cu  transparenţa mimetică în translucidul  narcisic -  parnasian al creaţiei acestei poete, chiar şi cu preţul unei filtrări juridice a structurilor lirice şi  a formelor literare de polemizare: ” judecaţi-mă, hai judecaţi-mă/ dacă gura mea nu vrea însă/ nu poate, desigur, în voia sorţii să lase/ împovărat şi povara şi scrâşneşte/ scrâşneşc până ţâşnesc pe hârtie/ multe, prea multe pâraie înfuriate.”—

     Acelaşi thanatos, nedefulat încă, pretensiv, poate fi regăsit şi în textul poemului  “ Tablou de duminecă”.  Într-un fluviu copleşit de rugozităţi demonice, într-o succedere dinamică a unor elemente profetice, de magie, marcate, în lipsa bucuriei şi experienţei  cristice  cu o evidentă tentă de nervozitate, se disipează stările malefice create de jocurile turbide al unui fatum dramatizat, până la decantare şi până la aplatizarea rugozităţilor formale, în creaţii de început, segmentând conturul unui relief intellectual polimorf, expus interesant în orizontul  sărbătoresc al poeziei sale.

          Pentru a-şi pune în evidenţă imperativele sale moral - estetice, vizavi de exprimarea aspiraţiilor stilistic elevate, valorizate axiologic, poeta degajă atmosfera de acţiune în spaţiul de conexiune mamă - poetă cu sentimentul datoriei etice faţă de abordarea oricăror realităţi, multe elemente de compunere poetică cu reflexii  lazurii - stibinice  purtând amprenta copilăriei şi adolescenţei...

     Reperarea toposului genomic, în sensul ondulatoriu – crepuscular şi mioritic ancestral - blagian, cu o amplitudine variabilă, îi permite acesteia să introducă în logosul narcisic propriile imagini de depăşire permanentă a stării, să realizeze echilibrul antinomic între apolinic şi teluric : spirit -  materie , dar cu un echivoc temporal, holistic trinitar, de pozitivare stylistic - metaforică, al creaţiei prin jumătăţire şi împerechere în descendenţă, în cadre panteistice. (“ Spre jumătatea a treia / a acelui tărâm / pe care ni s-arătaseră parcă / printre pietre şi spini / multe perechi de fragi înfloriţi”).

       Am  văzut cum, prin dedublare şi reîmperecherea identităţilor dedublate, în evoluţia diachronic - sincronă, poeta percepe ontologicul într-un mod dialectic, categorial diferenţial şi pozitiv comteian, le proiectează în planul metafizic şi îşi conturează mai bine identitatea - în afara maternităţii şi îşi realizează într-o lume şi lumină nouă – în paideic - o libertate totală a eului...

       Pentru ca demersul său să prindă contur filosofic, poeta  recurge frecvent la registrul  antinomiilor, interferând stilistic hiperbola cu litota, pentru a culisa materialul spiritualizat , astfel stilizat, în relativitatea temporală gnozică şi asigură prin transfigurare stilistică, cu referire la interfaţa macrocosmos- microcosmos, un lanţ nodal ce leagă şi stăpâneşte universul unor inegalităţi de cardinali ( “Prin fiecare za scoate capul urgia”), intuind şi jumătatea a patra, necesară pentru a doua descendentă în procesul dedublării alternativ evolutive.

     Atitudinea prometeică a fiecărui socius, fie şi cea conştientizată de poeta Elena Ştefoi : zbuciumul flamant al oricărui corpus monadic care evoluează spre universal în lanţurile propriei existenţe, de a se localiza în afara timpului, de a deveni atemporal, în afara limitei pitagoreice,  nemuritor, se poate spune, este absurdă, întrucât succesiunea evenimentelor, de orice natură ar fi acestea, constituie o realitate datumă, când acest socius ca şi  Totul, aleatorii fiind, dimensiunile temporale,  deşi reale şi diferenţiale, nu le sunt favorabile, atunci când aceastea se suprapun şi se contopesc cu Sein.  Acestă stare de zbucium, temporal - diferenţială este ideală în fenomenologia husserliană, dar non-definită, lucrul pe care reuşeşte, interesant!, să - l sesizeze poeta şi să exprime poetic un neant atemporal, un nimic absolut, dacă îl privim heideggerian, ceea ce întrerupe complementarietatea şi definirea holistică pozitivă a comunităţii existentului reclamat de Heidegger: “Şi nu scuipă stânci,/ nu rupe diguri etc.”

   Expresiile realizate de poetă au şi alte semnificaţii. Mai întâi că stilistic, acestea concentrează, în metafore, tropi hiperbolici şi litotici,  personificarea panteistică, apoi, ca ideatică, rezolvă, prin transfigurare, cohabitarea spiritului cu materia într-un singur corpus, echilibrat fizic, biologic şi psihologic, atât cât nu intervine un ceva exterior în interior pentru o nouă dedublare, până  “ nu deschide beregata pământului.”

     Prin înseriere, ne determină să înţelegem că Elena Ştefoi, tinzând spre ubicuu, apelează la transcendentul metafizic şi - şi doreşte confruntarea, lupta cu urgia agresivă a incognoscibilităţii  în tot ce - I nou şi cultivat, lupta cu urgia carnivoră care mistuie fizicul pentru eluviera din stările interioare şi punerea în evidenţă a psihicului, ca principiu existenţial superior, fertil ontic,  pentru a deveni conştientă de el,  prin el, selectându - l chiar şi în formele lui rugoase şi dure, dar purtătoare şi creatoare de valori spirituale...

      Prin  lupta generată de complexul material - spiritual, izolat în eu ( “ trupul meu neclintit şi străin”), din această speculaţie, poeta configurează trupul său spiritual, armonizat şi împlinit într-un climat intelectual favorabil deschiderilor spre o epistemologie ontologică, în care elementele unei structuri ontice redutabile sunt determinate şi apoi catalizate de unele imperative psihologice sublimate ca  principii ale creaţiei sale...

      Elementele programului de ansamblare a unui complex literar organic sunt supuse unui regim de rutină, propriu şi generează unele demultiplicări fenomenologice, dedublări reflectate de esse, fără influenţe exterioare: ” naşte doi vulcani deodată”, ceea ce o identifică ca partea pozitivă , termen catabazic, din păcate liber, al dedublării universalului pe coordonate metafizice…

       Vulcanismul  poetei este  catalizat în unicum de universalitatea fermentului celor doi conjugaţi, care, legaţi prin aceeaşi combustie, dau lava temporală , starea de incandescenţă a interiorului în referberaţii reflexive şi generează “ lanţul ispititor”, un lanţ care poate fi al iubirilor adolescentine sau a celor întârziate, atât de controversate, supuse de multe ori eşecului ( “ nimic  din nimic nu mai leagă”).   Când poeta se hotărăşte să rupă lanţul iubirilor tandre, totul este supus eşecului, dezordinii... Viaţa se transferă , fiinţă din fiinţă, într-un mediu sepulcral, al thanatosului, şi ruptă fiind din contextul nihilist-nietzscheian, din mediul natural al  sublimului, acceptat de seriile mulţimilor de participanţi banali în treceri de cupluri fizico-psihico-biologici contrastanţi, acesta rămâne să devineă dezideratul unei evoluţiii armonizate  doar într-un demers social...

   Poeta înţelege să extindă această stare la spaţialitatea temporală permanentă a spiritului şi materiei, în propriul lor existenţial pantheistic spinozist, cu  energii celeste validate şi primite de la o instanţă divină care întârzie să judece procesul, aceasta  aşteptând o sentinţă favorabilă, dar care o va primi cu întârziere sau,  poate..., niciodată : “ şi tot ce am crezut despre tine / şi despre viaţa aceasta / pluteşte pe un val de pucioasă / departe, departe de tot.” 

          Şi totuşi, sensuri ontologice entropice, în loc să o îndepărteze de primele momente ale existenţei, o resemnează, o întăresc şi o readuc la toposul matern, la tărâmul copilăriei, în contemplare, acum, pentru a intui jumătatea spirituală, exprimată de fizicul spiritualizat, matur şi definitiv consolidat, într-un climat favorabil naturalizat şi într-un cadru existenţial orfelian - parnasian, de relevare întrupată a sinelui...

            Cu textele analizate se doreşte întregirea imaginii şi aprofundarea unei creaţii literare în  evoluţie noetică - modelată existenţial gnomico - reflexiv şi complicată-, care odată conturată, îi asigură poetei Elena Ştefoi autenticitatea şi sustentaţia socială , iar pentru cei avizaţi o invitaţie amabilă  la adânca introspecţie.

          Să înţelegem că de o deosebită apreciere se bucură la Elena Ştefoi combustiile intellective, care abundă în actul creaţiei sale poetice, potenţialul său creator fiind rezultatul unei activităţi literar - filosofice susţinute, dorinţa sa ardentă, justificată, de a realiza, în coordonatele unei deveniri spirituale dinamice, un Tot ideatic - universal, de fapt, unitar - trinitar, generarea  incontestabilă a unei opere cu semnificaţii gnozice şi literare, aparţinând ca valoare estetică şi ideatică  posmodernismului literar. 

Dr. ing. prof. Gheorghe Apetroae, Sibiu 

Vizualizări: 26

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor