Literatura, Fălticeni, templul adolescenţei mele..Gheorghe Apetroae, Sibiu

 

FĂLTICENI,   TEMPLUL  ADOLESCENŢEI  MELE

Gheorghe Apetroae, Sibiu

    Identitatea Fălticenilor cu cetatea de seamă a  spiritului cultural moldav, devenită naţională, avea să se desăvârşească cu timpul, după cum era şi de aşteptat, ca una dintre cele mai înalte locaţii şi mai solare vârfuri ale culturii şi ştiinţei româneşti.  Aceasta se fundase  şi se înălţase  în cea mai mai mare parte pe o populaţie bonomă primitoare şi pe şcoala ei aleasă,  pe tradiţiile de civilizaţie cultural – spirituale ale  oraşului cu reverberaţiile acelei „Civitas moldaveniensis”. Fălticeni este aşezarea recunoscută de istoria Europei cu numele iniţial de Baia , ca cel mai  mare oraş de la răsărit de Carpaţi, până la 1467, la numai câţiva kilometri în apus-miazăzi de Fălticenii de astăzi  şi eclipsată de aşezarea Fălticenilui, Baia, rămânând astăzi doar o simplă aşezare. De remarcat  că spiritul civilizator al acelei vechi aşezări, Baia, cândva capitală a cnezatului şi apoi a voivodatului Moldovei, avea să translateze în spaţialitatea Fălticeni şi să se rezidească cu rapiditate, în ultimele două veacuri  pe o altă paleolitică vatră, ca o nouă şi trainică cetate...  Această reînnoită cetate nu era alta decât Fălticeni, un templu de frumuseţi naturale şi spirituale  ale cărei portaluri  erau însorite de  spiritul cultural  al corifeilor ei , coloane verticale  de spirit civilizator, pleiada de titani ai ştiinţei şi culturii, în număr, în înălţime şi în strălucire  ca niciunde în lume,  pe  care avea a se sprijini  bolta azură  a acestui fascinant fort cultural naţional .Ei , prin operele izvodite din plămădiri ancestrale, din cunoaşterea modernităţii culturale naţionale şi europene şi din mit aveau să ajungă coloane de rezistenţă ale  culturii ştiinţei şi spiritualităţii naţionale,inexpugnabile...   

      Prin ei, cetatea Fălticeni a devenit, prin excelenţă, spirituală şi culturală, prin ei  a căpătat dimensiuni celeste, a devenit  o cetate culturală naţională. De aceea , la Fălticeni, cerului său demiurgic şi stelelor lui  strălucitoare, sacre, îi stau deschise în chip sărbătoresc porţile veşniciei sale spirituale , pentru a recepta şi a se nutri numai de aici, de la Fălticeni  cu  spiritul vieţii pure, providenţiale, celeste.   De aceea,  strălucirea de templu , a  fost dată  de fiecare dintre ei, titanii  săi spirituali, pilonii mari ai constelaţiei artelor, culturii şi ştiinţei româneşti, emerşi din rădăcini  apoteotice sau crescuţi  până la cer din seva şi luminile  Liceului „Nicu Gane”, şcoala cea mare a  Fălticenilor , cu irizări naţionale sau în alte colţuri de lume copleşite de lumina productelor sale de cultură şi ştiinţă românească, cu reverberaţii universale.... Şi  nu  întâmplător „George Călinescu situa  pe Fălticeni între cele mai bogate tezaure spirituale ale poporului român, după Bucureşti şi Iaşi... Raportat , însă, la numărul de locuitori, Fălticeni se situează pe primul loc în România... Oraşul a format 16 academicieni, 12 generali,60 de doctori în cultură şi ştiinţă (Fălticeni, Wikipendia, 2014)”...

         Dintre aceştia, cu  graţia şi veneraţia, cuvenite, voi aminti doar pe scriitorii:   Nicu Gane, Maria Cantacuzino, Matei Milu, Nicolae Istrati, Nicolae Beldiceanu, Ion Creangă, Ion Dragoslav, Mihai Sadoveanu, Vasile Savel,  Anton Holban, Horea Lovinescu, Vasile Lovinescu, Aurel George Stino, Virgil Tempeanu, Nicolae Labiş (Mălini), Nicolae Jianu, Mihai Şerban,  Grigore Ilisei,  Elena Ştefoi (Moişa-Suseni, Boroaia,  consăteană şi nepoata  mea din partea mamei), Doru Viorel Ursu, Timotei Aioanei, Mioara Gafencu, Gheorghe Miserciu,  Alexa Paşcu ş.a.,  pe scriitorii, criticii şi istoricii literari  Mihai Gafiţa, Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu, Alexandru Lambrior, Teodor V. Ştefaneli, Virgil Tempeanu, Constantin Ciopraga, Ştefan S. Gorovei, Nicolae Sturzu ş.a., pe folcloriştii Arthur Gorovei, Mihai Lupescu, Alexandru Lambrior, Serafim Ionesci, George Popa, Alexandru Vasiliu-Tătăraşi, Gheorghe Fira, Gheorghe T. Kirileanu ş.a,  pe actorii Matei Millo, Jules Cazaban, Grigore Vasiliu Birlic, George Adamachi ş.a., pe sculptorii Ion Irimescu şi Vasile Vasiliu Folti ş.a., pe muzicienii Valentin şi Ştefan Gheorghiu, artistul bariton Alexandru Alger, tenorul Teodor Ailincăi ş.a., pe muzicologii Constantin Brăiloiu şi George Adamache ş.a.,  pe pictorii Aurel Băeşu, Ştefan Şoldănescu, Dimitrie Hârlescu, Mihai Cămăruţ,  Dimitrie Loghin, pe profesorul muzeograf Vasile Ciurea ş.a., pe oamenii de ştiinţă, academicienii Dimitrie Leonida, Mihai Băcescu, Petre Jitaru, Nicolae Grigoraş, Constantin V. Urechia şi  Constantin Ciopraga.

       M-am desprins cu greu din lumile de basm ale copilăriei şi la 1960 am ajuns în Fălticeni, în această cetate, după cum am văzut mai sus, înalt culturală,  pe  care eu îl descopeream acum cu mult mai târziu decât fraţii mei şi alti prieteni  din copilărie. Pentru că aceştea îl invadau nerăbdători în fiecare an, în Iulie, la târgul tradiţional, la bâlciul organizat în această urbe, ca un blazon al mercantilismului fălticenean şi al împrejurimilor, de ”  Sânt-ilie” (Sfântu Ilie). Era aceasta, cred, o întârziere a mea în a-l cunoaşte,  cauzată nu numai de  romantismul meu genuin, o stare ce-mi da o notă de sensibilitate infantilă, de sfiiciune şi de fragilitate, dar şi din cauza  grijei ce o purtau  pentru mine părinţii, pe un fond de neîncredere în zborul de lângă ei, considerând că până atunci încă nu venise timpul de a mă lăsa nesupravegheat în mijlocul străinilor şi în vacarm . Mă detaşa această stare încă de atunci, de lucrurile şi evenimentele care mi se păreau umane, naturale dar mult prea banale faţă de crezul şi trăirile mele speciale, o condiţie proprie  care  mă despărţea, ca să zic , într-un anumit fel, de restul lumii!... Şi de aceea nu reuşeam să garantez încă intrarea în vâltorile unei lumi necunoscute,  motiv de reţinere a părinţilor de a mă  lăsa  să plec cu grupul lor la o asemenea distanţă, 20 de km, în jocul străinilor, al tuturor posibilităţilor, în lumea întâmplărilor.                                                          

    Cu siguranţă că i-am căutat  pe Fălticeni, cum şi ei pe mine, din fragedă copilărie, dar nu ne-am  găsit decât la vremea când mi se impunea instrucţia  şcolară superioară... Acest lucru  avea să se întâmple când încă nu aveam 14 ani împliniţi, iar întâlnirea cu urbea de care repede m-am îndrăgostit a fost fericită... A fost urmarea începutului vieţii de licean şi şansa mea de a-l adora şi de a-l venera pentru tot restul vieţii... Se întâmpla aceasta, cum am mai spus, în vara anului 1960.  Momentul era datorat înscrierii mele la examenul de admitere la cel mai bun liceu din acest oraş, la „Nicu Gane”... Această şcoală era recunoscută pentru rigorile educativ - morale şi pentru nivelul înalt de instrucţie şcolară, intelectuală, pe care o presta magiştrii săi recunoscuţi şi la nivel naţional... Liceul era denumit atunci, efemer,  „ Şcoala medie nr. 1 Fălticeni”, cu toate că pe frontispiciul clădirii era îcrustat adânc şi tuşat în frescă : „Liceul Nicu Gane” şi aşa a redevenit, ca să rămână pentru totdeauna... 

          Pot să spun  că văzusem înainte de  Fălticeni şi alte oraşe din zonă şi aceasta ocazionat de prezenţa mea în ansamblul coral al gimnaziului din Boroaia, gimnaziu al cărui elev am fost în perioada 1957-1960. Acest ansamblu coral era dirijat atunci de profesorul de geografie, cel care era şi un talentat muzician, Mihai Boleac. Acest mare dascăl, perfecţionist în specialitatea sa, era prea sever şi se purta tot timpul, la acei ani, în costum naţional, cum se purta şi marele învăţător V. Tomegea. Vorbind de Vasile Tomegea, acesta  a fost între cele două războaie unul din reprezentanţii judeţului Baia, cu capitala la Fălticeni, în parlamentul ţării, un mare pedagog şi unul dintre conducătorii „Societăţii culturale Nicolae Stoleru”, din care facea parte şi fratele mamei, Pascu Condur, profesor atunci la Storojeneţ, astăzi în teritoriul Ucrainei, decedat la numai 28 de ani, recunoscut ca  un om de înaltă cultură şi artist, de către intelectualitatea suceveană, pentru cultura, spiritualitatea adâncă şi pentru sufletul său naţional. Revenind la Vasile Tomegea, acesta a condus în Boroaia, ca redactor şef, revista „Vestitorul satelor”, revista care se tipărea la tiparniţa Mănăstirii Neamţ şi la care publicau în perioada interbelică unii dintre cei mai mari scriitori ai vremii, precum Alexandru Vlahuţă,I. Agârbiceanu, Dimitrie Gusti, M.Sadoveanu, Simion Mehedinţi,  George Topârceanu, Nicolae Iorga,  Camil Petrescu,  folcloristul S. Kirileanu , Arthur Gorovei,  Ştefan O. Iosif,  Dimitrie Anghel ş.a..  Învăţătorul Vasile Tomegea, pe care l-am cunoscut târziu, la vârsta senectuţii sale, a fost un exponent al românismului genuin şi un corifeu al evenimentelor culturale din această parte a ţării, reuşind să le acorde acestora solemnitate şi un statut cultural românesc, naţional... Cu ansamblul coral condus de profesorul V. Boleac am participat la mai multe concursuri ale ansamblurilor corale şcolare din fosta regiune Suceava şi m-am bucurat, alături de profesor, de toţi colegii membri ai ansamblului de succesul nostru, ocupând tot timpul primele locuri între ansambluri regiunii Suceava, în această frumoasă competiţie muzicală şcolară... Cu această ocazie am avut posibilitatea să vizitez oraşele Gura Humorului, Câmpul Lung Moldovenesc, Rădăuţi şi numai în trecere, cu autobuzele, am văzut  Fălticenii şi Suceava... Cunoscusem bine, între timp, şi oraşul Tg. Neamţ. Dar nici  unul  dintre aceste oraşe, cu tot  pitorescul şi farmecul lor arhitectural - edilitar patriarhal, caracteristic al acestei părţi din ţara Moldovei, nu reuşiseră să-mi  transmită trăiri şi legături atât de adânci, monolitice, aşa cum a reuşit, cu spiritul său cultural-urban, cu obârşia sa de la anul 1200,  cu multele sale amprente istorice şi , de ce nu, romantice,  oraşul care mă fascinase de la primul contact cu el, denumit, la început, Târgul Şomuzului, Fălticenii!…

    - Dar ce să vă spun?..  Şi la acea vreme, şi în  noua mea ipostază locatorie citadină, în care încercam, cu pretenţiile mele de licean, de a-mi identifica persoana în comuniunea cu urbea, de care mă simţeam răsfăţat, să nu credeţi că m-am putut separa definitiv de locurile natale, de acel spaţiu paradiziac cu care mă consideram până la acea vreme contopit  definitiv, de rădăcinile mele fizice  funciare , de paternitatea legăturilor sufleteşti , atât de strânse de primele locuri în care, copil, încercam a scruta tainele de lumină ale cerului mereu în azur, citrin, în corindon şi în cinabru crisoberil, de enigmele  teluricului pământesc căruia i-am supt  anilor mei, seva şi de anatasul fluorin al câmpului roditor, de aproapele vârfurilor munţilor albaştri..., pe care multe mi le explicam  şi prin care desluşeam sensurile fiinţării în limitele unei înţelegeri şi cunoaşteri de atunci, universale!... Pentru că ...din anii de atunci nu puteam decât să ascult cum îmi susură arhetipal izvoarele anotimpurilor pe povârnişul căutărilor, răstignite, sângerând  primăverile prin fiecare rază, cântecele aştrilor, mai întâi în zambile, forziţii şi narcise, apoi în magnolii, crini şi trandafiri … Pentru că din anii  de atunci tot cobor şi acum pe lunci stelele, a le păstori în portocaliul de sânzâiene, cochetând cu certăreţul Eol şi batjocorind cugetul adânc al stâncilor prăbuşite-n pârâul pe care l-am coborât deseori în stihuri, cu ritmuri din ele cioplite, stropindu-le cu amintirile ploilor de aprilie, ascultând simfoniile albe ale zefirului  cu melodica uverturii de ne-nceput în bemolii gravi ai cerului... Iar acum nu mai pot decât să îngrop toţi acei frumoşi ani, alături de trilurile ciocârliei, împreună cu primăverile şi cu fluturii albi, negrii, verzi şi rubinii ucişi de grindina verii, dezgropând de sub albaştrii trandafiri rămaşi înfloriţi în copilăria simbolurilor..., amintirile şi aşteptările..., bucurându-mă de tot acel timp, acum  beat, de mine, fără habar !…

       Pentru că mă simţeam vinovat de părăsirea satului de lângă munţi, ”Susenii Moişii”, o stea de vis fericit şi înflorit pe zare în constelaţia Boroaiei, şi tot voiam să-i spun că nu l-am trădat şi că trebuie să ştie de statornicia mea pentru el,  că îl voi iubi mereu, aşteptându-i chemarea de întoarcere spre a -i răspunde cu permanenţa revenirii în frumuseţile şi spiritul locurilor natale ca ... să râd, să cânt lângă izvoare, de flori albastre-drăgostit,să mă alin, susurul lin, cu taina cerului senin, să mor un tânăr crin sălbatic …

           Dar tot de atunci, de la 1960,  port vie imaginea  Fălticenilor  în care intram pentru prima dată cu gând triumfal, de viitor licean. Reţin perfect plecarea din strada Suseni şi drumul de la Moişa, prin Boroaia, până la Fălticeni, în alergarea unei maşini Molotov  pe străzile principale ale Moişii şi  Boroaiei , apoi pe şoseaua Neamţului, până la Praxia, trecerea peste podul lung şi şubred, atunci de lemn, extrem de periculos de trecut  peste cursul învolburat şi ameţitor al râului Moldova şi apoi, până la Fălticeni, pe Şoseaua  Naţională, de legăură a Sucevei cu Bucureşti, pe calea Romanului. Călătoream cuprins de emoţiile părăsirii locurilor Susenilor, dar şi de noi idealuri adolescentine, în cabina unui autocamion “Molotov” încărcat la refuz cu  buştenii groşi şi lungi, călătoream în cabina  îmbălsămată cu miresme de răşini emanate de scoarţa încă verde a buştenilor de  brad cu care era încărcată la refuz maşina, balsamul de răşini întrat , odată cu praful răscolit de roţile maşinii în frecvente balansări, prin închiderile ne etanşe ale cabinei... Era la vremea acelor Sovromuri care gestionau despăgubirile de război, ploconul pe care trebuia să - l dea România Sovieticilor, ca despăgubiri de război şi care deschiseseră mari exploatări forestiere, ce devorau mai toate pădurile diamantine, de basm, ale Bucovinei, din munţii Stânişoarei, din susul satului meu cum şi al satelor  învecinate, printre care  Groşii, Moişa , Râşca , Suha şi Slătioara , până în apropierea Mălinilor lui Labiş şi tot mai departe, în Obcine. De la exploatare, tot lemnul era transportat la Fălticeni şi apoi  prelucrat  în gaterele marelui combinat al Fălticenilor, produsele prelucrate fiinf încărcate în vagoane şi transportate cu garniturile de vagoane, tot una după alta, în U.R.S.S.!...

     Singur ajuns şi coborât pe străzile  acestui  oraş, în acea zi  memorabilă m-am legat cu toată fiinţa de  condiţia sa urbană , pentru mine, mai mult romantică şi culturală…

     Îmi amintesc, în primul rând  de  strada Unirii şi  casa d-rei  Lucreţia Popoviciu , de acolo unde eram aşteptat cu o mare  bucurie fraternă de surorile mele, cu câţiva ani mai mari de cât mine, Elena şi Emilia .  Era casa  în care locuiau surorile mele, atunci proaspete absolvente ale Şcolii Tehnice  de Horticultură din Fălticeni, o şcoală care la momentul admiterii lor  funcţiona ca liceu , dar care  se transformase, numai după un an, într-un stil specific comunist, în şcoală profesională de maiştri horticoli... Ambele surori, închipuiri ale frumuseţilor divine,  erau acum salariate la Staţiunea de Cercetări Pomicole “Tâmpeşti”, de lângă  Fălticeni  şi , în acelaşi timp, eleve la cursul seral al liceului “ Nicu Gane”, acolo unde urmam să susţin în următoarele zile examenul.  În această casă  am fost primit şi cazat cu multă ospitalitate pe întreaga perioadă a examenului de admitere la liceu.  Foarte aproape de  această stradă era şi strada Sucevei cu liceul “Nicu Gane”, liceu  la care am depus , în prezenţa celor două surori, în următoarea zi, dosarul  pentru concursul de admitere. Am susţinut  examenul şi am fost bucuros, în final, de a fi reuşit, chiar şi  cu note de mijloc!...  Dar ce fericire putea fi mai mare decât aceea care venea  de la faptul că eram acum în preajma surorilor mele şi că reuşisem la liceul unde învăţau şi ele!.. Tineam atât de mult la ele, iar  ele  tot atât de mult la mine şi ne bucuram că eram acum din nou împreună.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               

       În cele câteva zile de şedere în Fălticeni am reuşit să străbat o însemnată parte din străzile sale şi să admir arhitectura construcţiilor... Mi-l amintesc bine. Era o  aşezare cu străzile  înguste, străjuite de multe construcţii vechi, dar  cu înălţimi impunătoare, aglomerate,  cele mai multe dintre ele , în zona centrală a urbei.   Clădirile  din  partea de jos a străzii mari (Republicii) , erau doar cu parter, în majoritatea lor  vechi, tipice zonei, cu frontispiciile lipite între ele şi desfăşurate în adâncime, în sistem vagon,  aşa încât  prin podul lor puteai trece uşor, din una în alta şi întreprinde, aşa cum îşi propusese  şi reuşise  de fapt, cu curaju-I recunoscut, în anii lui de liceu, tot de la “Nicu Gane”, fratele meu mai mic, Titi. Acesta cu neastâmpărul şi curiozitatea ce-l caracteriza, ştiindu-le la el de mic, se urca deseori în podul  locuinţei surorii  mele, Emilia, care avea intrarea dinspre strada Ana Ipătescu şi întreprindea adevărate incursiuni temerare, de curiozitate şi provocare războinică, într-o lume a miracolului adolescentin prin podurile înguste şi alungite ale caselor evreieşti din lungul străzii Republicii...  Aceste case erau compartimentate  cu camerele din una în alta, în majoritatea lor  locuite de evreii, nu puţini atunci în Fălticeni, cei care aveau amenajate magazine în camerele de la stradă, aşa zise dughene, în care se desfăşura tot comerţul oraşului, ori  prestau tot felul de servicii... Este de ştiut că  toate  îndeletnicirile lor, de sigur nu puţine, erau numai cu scop  profitabil, financiar. În spatele acestor  spaţii de comerţ sau de servicii aveau camerele în care locuiau, în general  neconfortabile şi insalubre.  Şi mai  pot să spun că atunci când  treceau din camera dugheanei, de la stradă în camera de locuit, la deschiderea uşii te loveau miasme pestilenţiale, un  miros greu de usturoi şi de un iz specific, iar dacă se ţinea mai mult uşa deschisă, acest miros te ameţea, pur şi simplu...

   Şi,  dacă  străzile centrale ale oraşului mi se păreau excesiv de aglomerate, în schimb străzile laterale, în principal cele situate în partea colinară a oraşului , amintind doar de străzile: Ion Creangă, Ion Dragoslav, Ştefan cel Mare, Mihai Sadoveanu şi fosta stradă “23 August, acestea erau copleşite de construcţii cu un singur nivel, într-o arhitectură nicidecum urbană ci  numai tradiţional rustică. Aici casele de locuit erau înşirate retras de la stradă, cu interspaţii libere largi între ele şi toate purtau în partea din faţă , până la gardul de la stradă, întinse şi vii covoare florale policrome... Te fascina irizările  şi exotismul corolelor multicolore adore care îmbălsămau din primăvară, până în târziul toamnei, aerul străzii... Florile alcătuiau acele linţolii  policrome stelare cu frenezia culorilor de roşu, alb, roz şi albastru, în irizaţii fermecătoare. Erau acele  verduri înmiresmate  ale urbei, ce nu lipseau acestor străzi din frăgezimea vernală, până în târziul rece al toamnei. In acelaş timp, în spatele caselor de locuit, după  şurile de lemn şi bucătăriile de vară se răsfăţau, în soarele verii,  puzderia livezilor cu pomii în foliaţii de anatas şi absint , de meri, peri,  pruni,  zarzări, cireşi, vişini, gutui şi nuci . Toţi pomii erau încoronaţi extravagant şi purtau  în coroanele lor ninsorile primăverilor lungi, ninsori crisale  de flori, care deveneau mai târziu policandrele împodobite de rodul în auriu - rubiniu, ori de mărgăritarele perlate diamantin, de la începutul până în sfârşitul verii, şi în toamnă veşmintele limonii şi hematice, grele de rodul ,  cele mai multe din livezi fiind adunate pe uliţele din cartierul rustic al Rădăşenilor…

       Dar, după cum era de înţeles, tot de la început, m-am cunoscut cel mai mult, în această urbe, cu strada cea mare a Fălticenilor, „Republicii”. Acum o parte din aceasta este denumită Republicii, iar o altă parte, cea din centrul vechi al municipiului, este plină de construcţii noi, într-o arhitectură modernă   cu o imensă verdură în mijlocul ei,  în policromii de roze- rodosii, unde serile sunt îmbăiate de lumina lămpilor care par prinse de cer şi de balsamul rozelor, partea de stradă denumită de edili şi de publicul fălticenean, nu fără drept „ Faleza ” oraşului...  Această porţiune de stradă, centrală, deşi era lipsită atunci de arhitectura  construcţiilor moderne şi somptuoase de astăzi, la care s-a reuşit totuşi a se conserva multe dintre  cele mai robuste construcţii, toate cu o arhitectură specific tradiţională fălticeneană şi e bine acest lucru, arăta,  prin cele câteva ronduri de flori şi  pâlcuri de trandafiri cu freneziile lor policrome, ca o nesfârşită alee dintr-un parc tixit în  mozaicuri de culori naturale şi  îmbălsămată cu parfumul puternic - îmbătător de  roze… Era strada care reda atunci acel farmec specific, neobişnuit zilelor de duminecă fălticenene, care incita la promenadă  pentru publicul fălticenean ales şi la întâlnirile între colegii şi colegile de la liceele oraşului, la acele prelungite plimbări, dar şi la multe întâlniri romantice, în care se înfiripau  lesne prietenii, inele durabile, pe viaţă, ori incitau la speranţe, ori la visare!…

        Dar, nu  mai puţin atrăgătoare părea a fi, cum de fapt a rămas şi astăzi, strada Sucevei, strada răsfăţată de clădirea impunătoare a Liceului “Nicu Gane”. Această clădire monumentală, după câte ştiu de la fraţii, surorile, verii şi verişoarele tatălui meu, a fost expropriată pe timpul cât primul ministru  al Moldovei era scriitorul de sorginte fălticeneană, cărturarul  ales , Nicu Gane, din ordinul domnitorului  Mihail Sturza, la anul 1855, de la boierul Hartular, de origine austriacă.  Tot de la aceştea, aflasem că din acest austriac îşi trage descendenţa, prin străbunica dinspre tata şi familia mea... Clădirea aceasta, naţionalizată, adăpostea acum, de peste 100 de ani liceul „Nicu Gane”, acea instituţie şcolară care asigura, prin contribuţia magiştrilor săi şi a discipolilor, pe măsura acestora, pulsul ştiinţific şi nivelul unei instrucţii ştiinţifice şi  paideice, culturale, de cea mai înaltă factură,în spaţiul fălticenean...

     Prima zi la  Fălticeni era să-mi fie, desigur, ziua de început al celui mai  mare şi mai  lung  răsfăţ pe care putea să mi-l ofere acest oraş  şi de a cărei infuzie în tot cuprinsul sufletului meu să mă bucur pe toată durata liceului, iar cu reverberaţiile pulsului său, prin excelenţă romantice,  tot atât de adânci, la toţi anii din timpul facultăţii  şi la tot restul vieţii!...  Acest fapt l-am dedus atunci când întors, din nefericire, prin Fălticeni, tot mai rar la Susenii Boroaiei natale, leagănul copilăriei mele, spre a-i frânge de cer, plaiul,  din alte locuri şi rosturi ale vieţii , din drumul cel lung al lumii fiinţei mele, mă simţeam  un mereu aşteptat al urbei, un bine primit, într-un  mare răsfăţ  şi într-o mare siguranţă fizică şi într-o crestere sufletească ... De fiecare dată, făceam un fericit popas la surorile mele dragi, Elena şi Emilia, căsătorite în Fălticeni, cele care  mă primeau întotdeauna cu multă bucurie fraternă...  Mă încărcam cu duhul urbei pe care-l sorbeam din sfântul ei graal şi de aici , cu bucuria şi nerabdarea de adolescent, îmi luam zborul spre Susenii mei natali,  spre acolo unde mă aşteptau părinţii,  de unde încă şi acum mă cauta anii copilăriei, casa  între livezile de rai ce-i râd sub povară , izvorul rece din deal, căzut pe uluce la florile mamei setoase să piară  şi plopii în brâu la izvor, piramidali, paterni, şi brazii prinşi de cer,...de strajă pe alei, părinţii mei în rătăciri de lut,  acum, îndrăgostiţi de zări!... Fugeam spre acolo unde, ca şi la Fălticeni, mă simţeam un primit aşteptat fericit al locurilor natale!... Imi găseam satul tot mai frumos, tot mai însorit şi tot mai primitor, templul de ieri al copilăriei mele,  căruia ,  al lui , fiindu-i, lesne îi puteam vorbi: - ... am dor de ai copilăriei zei, de căutări prin primăveri şi cer, de vii privelişti pline-n taine, de cristic gând în stare a-ţi rosti de legămânrt şi a-ţi vibra eterna rechemare!... De aceea, vin la tine şi acum legat de cerul tău, un alergat de zare, îngenunchind la necuprinsu-ţi mitic de livezi stelare.., magia unui cer ascuns aici în oazele-i  astrale!....

  Da!..  Revenind la Fălticeni, întotdeauna, în trecere prin El, spre Boroaia,  reuşesc să mă restitui acelor timpuri petrecute în el, din plin cu el, şi să-i arăt că nu-i sunt străin în uşurinţa cu care îl abordez şi cu care îi vorbeste relaxat sufletul meu!... Şi azi ajuns la el, copleşit de amintirea străzilor bătucite de mine în anii de liceu, traversez pe jos fericit oraşul şi totdeauna tot prin alt loc, simţindu-i de fiecare dată adâncă chemarea!... Îl colind fericit, tocmai pentru a constata şi a mă bucura  de fiecare lucru nou şi bine făcut în Fălticeni, pentru condiţia lui de oraş  modern, reconstruit în marea  sa parte în stil tradiţional arhitectural, cu reverberaţii cultural-spirituale în această parte de sud a ţinuturilor de basm ale Bucovinei şi Sucevei.…

      -Ce să vă spun ? Pentru mine, adolescentul  ajuns, poate mai mult din  motivaţii familiale decât personale,  la  liceul “Nicu Gane” - şcoala cea mare a Fălticenilor - oraşul avea să-şi schimbe chiar atunci emblema, de la primele zile de şedere în el, din cea vădit comercial- patriarhală, pentru mine în cea de “leagăn  de carte, de iubire  şi visare”. Pentru că la Fălticeni aveam să am  primul contact cu şcoala cea adevărată, pentru că aici aveam să-mi trăiesc în curând  iluminarea , croindu-mi hăţaşul de început spre sălaşurile metafizice ale cunoaşterii şi să-mi continui  drumul început în gimnaziul boroian, accesul  spre  înălţimile creaţiei, în speţă, ştiinţifice şi literare...  Şi aceasta pentru că în şcoala mare a Fălticenilor am reuşit să identific şi să  apreciez, prin corespondenţe metafizic-ideatice, valoarea intelectuală a iluştrilor mei magiştri ,pe cei care cu bogată cunoaştere universală şi  cu înalta artă pedagogică, au reuşit să-mi insufle spiritul luminii academice şi al instrucţiei raţionale, aristotelice!...

      Era acel spirit socratic , de dialog maieutic solar şi înalt paideic, între magistru şi discipoli,  pe care aveam să mi-l însuşesc şi să-l valorizez în liceu, dar,  explicabil, mult mai puţin în facultate ,în doctorat şi în noianul de specializări postuniversitare pe care le-am urmat în agronomie şi geodezie,  dar şi mai mult decât îmi imaginam, în fiinţialitatea şi fenomenologia restului vieţii... Şi totuşi, când afirm acest lucru, nici pe departe nu mă voi gândi  la mistificări , fiind sincer cu mine în justificarea rezultatelor şcolare din perioada liceului, nu chiar atât de strălucite!... Acestea erau, în bună parte, tarate de stările mele excesiv emotive dar şi ale  bagajului modest de cunoştinţe generale pe care mi-l oferise, ca nişte sărace garanţii  pentru un liceu de  asemenea pretenţii,  şcolile din Suseni (I-IV) şi din Boroaia (V-VII).      O spun aceasta, cu certitudine, cu tărie, dar fără a subestima, cât de puţin, efortul dascălilor mei, buni învăţători şi iluştri profesori,de la V-VII,  mulţi dintre aceştea la origine învăţători, exceptând doar profesorii cu facultăţile de limba română, Anişoara Covataru şi Ion Balaban, cât  şi de matematică, Leon Boicu. Desigur, nu voi putea elimina din această ecuaţie, subestima sau subaprecia toată pasiunea mea manifestată încă de la primele clase elementare pentru lectură şi pentru cunoaşterea universală… În speţă, nu  era , după părerea mea, o didactică de principiu, era impus dar nu suficient cristalizat - consolidat un studiu sistematizat al materiei, atât în şcoala primară , cât şi în clasele V-VII.

       Desigur, făcând referire la  calitatea şcolii rurale din acea vreme, referindu-mă la elevii de gimnaziu, voi releva faptul că, exceptând câţiva colegi proveniţi din rural, suficient de  dotaţi şi proveniţi din părinţii  intelectuali din mediul rural, foarte preocupaţi de educaţia copiilor lor, pregătirea didactică oferită de şcoala rurală era ,după cum am reuşit să o înţeleg, subnormativă şi didactogenetică.  Instrucţia rurală era , la acel timp, cum şi acum, de fapt,  handicapul general de necontestat al elevilor de liceu proveniţi de la astfel de şcoli, şi mai ales a celor  lipsiţi de orele  de meditaţii pe care le primeau majoritatea celor din  mediul urban,în speţă,  din Fălticeni.  Aceşti elevi din rural, locuiau la distanţe de mulţi km faţă de şcoală , km care trebuia să-i parcurgă pe jos, zilnic,  dus - întors,  solicitaţi de părinţi la activităţile zilnice din gospodăria lor, erau cu siguranţă  predestinaţi în cea mai mare parte sferei mediocrităţii, puţine fiind excepţiile, şi acest aspect se observa, mai cu seamă, când ajungeau în primii ani ai instrucţiei lor liceale, iar dintre aceştia făceam chiar şi eu, în bună măsură, parte ...     Dar, destinul meu existenţial avea să mi-l joace malefic  zodia , încă de la începutul liceului ... Pentru că  sănătatea  îmi fusese încercată în anul 1960 de o  scarlatină, o boală grea  pe care am  contactat-o spre sfârşitul primului trimestru al primului an de liceu, chiar în perioada tezelor, şi care ar fi putut să-mi devină total vitregă şi să-mi  schimbe într-o fatalitate condiţia de licean, năpustindu-se distrugător asupra pregătirii mele  intelectuale. M-am îmbolnăvit, paradoxal, după ce  participasem voluntar la un concurs de igienă şcolară organizat atunci între liceele oraşului. Aveam în concurs calitatea de  conducător al de grupului,  grup din care făcea parte şi colega mea Monica Mardare. Aceasta era o elevă foarte inteligentă şi frumoasă, fiica medicului uman Teodor Mardare, un specialist în medicină recunoscut la acea vreme în ţinutul Fălticenilor. La concurs, după toate răspunsurile  impecabile, chiar şi în condiţiile mele de febră, am reuşit să ocupăm primul loc şi să fim recompensaţi, printre altele, cu o diplomă interesantă. Pentru această diplomă am avut totuşi răstimpul, înainte de a fi răpus definitiv de  boală şi să fiu internat în spital, să-i găsesc locul şi s-o atârn, la primă vedere, pe unul din pereţii sălii noastre de clasă. Clasa noastră era cea mai elegantă clasă din întreg spaţiul liceului, era situată deasupra intrării centrale în liceu şi concura cu aula - amfiteatrul  liceului. Aceasta excela prin pardoseala în mozaic, pereţii cu lambriuri furniruite  şi cu orrnamente la îmbinari, iar tavanul era finisat, cu fresce şi stucaturi...

     Trecerea mea prin boală a fost  grea  şi urmată de o epuizare fizică aproape totală. Numai, tot zodia şi o voinţă schopenhauereană, care m-a însoţit  şi m-a reprezentat, ca un dat genetic, pe tot traseul vieţii mele, m-a  ajutat să reiau cursurile în al doilea trimestru, să  susţin toate tezele restante şi să obţin  încheierea situaţiei şcolare a primului trimestru. Desigur, efectul îndelungat al bolii asupra capacităţii mele fizice şi intelectuale nu m-a ajutat  nici de cum în a obţine performanţe şcolare, dar nici nu mi-au anihilat tot idealul juvenil de cunoaştere şi demersul înspre creaţie...

        Dar ca elev al  liceului de la Fălticeni , comportamentul înalt pedagogic şi înalt ştiinţific al noilor mei profesori în actul instrucţiei aveam să-l receptez pozitiv şi să-l valorizez, atât în câmpul cunoaşterii generale, cât şi în cel al instrucţiei paideice şi al creaţiei literare, mai mult spre sfârşitul liceului.

       Era acel spirit înalt intelectual, atotluminator, insuflat de majoritatea magiştrilor mei, spirit forjat cu măiestria lor, în care aveam să cred şi cu care, atât pe domeniul tehnic-profesional, cât mai ales pe cel cultural-spiritual, aveam să-mi călăuzesc din plin destinul în călătoria vieţii!… De aceea,  magiştrilor  mei de la “Nicu Gane”, celor încă în plenitudinea vieţii, ori celor ajunşi la senectute, sau celor plecaţi de mult, ori de curând la suprema linişte, deopotrivă, le aduc laude, le mărturisesc recunoştinţă şi îi asigur de o permanentă actualizare în cuget şi în memorie, fiindu-mi  indispensabile, atât timp cât voi trăi  întru fizic şi întru veşnicia fiinţei, obolul cunoştinţelor lor ştiinţifice şi îndreptările moral-spirituale... Pentru că ei mi-au fost stelele călăuze vieţii, flăcările  de spirit  nestinse care mi-au însufleţit solară lumina cerului lor contopită cu cea a cerului meu existenţial...  Ei  s-au aprins în mine atunci flăcările unei lumini  izvodite şi astăzi din eternele lor imagini!... Sunt imaginile unor  entităţi intelectuale cu o perenitate ontică - scientistă, pozitivistă şi  adânc spirituală, oglinda noetică de cel mai pur cristal a unor cariere didactice strălucite, dăruită mie ca şi celorlalţi liceeni de la „Nicu Gane” în graale de nestemate umplute cu harul lor pedagogic providenţial! ... La toţi, le cer, dar, dragilor mei magiştri,  îngăduinţa  de a-i  rememora, spre neuitare, în înalta şi sobra lor personalitate. Ei sunt profesorii mei de:  limba latină: Cornelia Ante; limba franceză: scritorul şi marele poliglot Aurel George Stino;  limba şi literatura română: Olga Ilişescu, Petru Rocna  şi Ion Homescu;  matematică şi astronomie: Doina Cosma;  biologie: Nicolae Onofreiese;  fizică: Constantin Popa şi domnişoara Bălan; chimie: Aspazia Mancu; geografie: d-ra Maria Măcărăscu şi Ioan Baldazar; filosofie: Anastase Tahiridis; istorie: Constantin Bînzaru s.a.

     O aceeaşi adâncă admiraţie  nutresc  şi pentru cei doi directori pe care i-a avut liceul “Nicu Gane” în perioada în care i-am urmat cursurile. Ei sunt : profesorul Constantin Ilioaia, cel care pentru  fructele unei activităţi didactice implicative, de un real succes şi pentru conducerea îndelungată ,competentă, a liceului „Nicu Gane”, cât şi pentru implicarea sa  statornică  în viaţa socială şi culturală a urbei , chiar şi când  devenise pensionar, avea să-i fie conferit titlul binemeritat de  Cetăţean de Onoare al municipiului Fălticeni. Şi acum, la vremea adâncii sale senectuţi, l-am găsit pe profesorul-director activând la Casa Corpului Didactic a municipiului, preocupat  în rezolvarea problemelor vitale ale învăţământului urbei.

    Al doilea director al liceului din perioada cât i-am urmat cursurile ,  o mare personalitate în faţa elevilor şi a profesorilor de la “Nicu Gane”, şi pe care aveam să-l cunosc  mai înainte de a deveni licean, la noi acasă , la Suseni, venit în vizită , împreună cu cel care avea să-mi fie apoi cumnat, Mişu Teleman, profesorul de la „Nicu Gane” care avea să fie şi cel dintâi plecat de  foarte tânăr dintre magiştri, într-un moment de fatalitate, un deces printr-o stupidă electrocutare cu o lampă de citit în balconul apartamentului său, a fost eminentul magistru Ioan Baldazar.

     Şi tot acum, şi tot ca o obligaţie morală voi folosi prilejul de a le mulţumi special şi a-i venera pe profesorii de literatura  română: în primul rând pe  distinsul profesor Homescu, cel căruia, dacă au reţinut şi dacă îşi mai  amintesc colegii mei, trebuie să-i port respectul pentru primatul ce mi-l  oferea  întotdeauna  în intervenţiile pe texte, atunci când era vorba de percepte  şi de  conceptualizări  în analiza ideatică a unor opere literare ale marilor scriitori români, de identificare în cuprinsul acestora a unor principii filosofice, prin exerciţiul  de analiză şi sinteză al acestor creaţii literare... Dar, nu în al doilea rând, pe distinsa profesoară Olga Ilişescu, fiinţa atât de  cunoscătoare a literaturii şi atât  de sensibilă sufleteşte, cea care era singura  care îmi intuise o consacrare  literară şi filosofică, fapt care nu s-a întâmplat decât foarte târziu şi parţial.... Olga Ilişescu aprecia mult preocupările de început literar  ale unui elev  care, deşi  urma  secţia de matematică a liceului, scria versuri... Acel elev eram eu şi prin aprecierile care le făcea profesoara cu privire la scrierile mele, avea să - mi dea încredere, conştiinţa poziţionării mele, entuziasm şi să-mi insufle un puternic imbold spre poesis… Şi , deşi destinul meu profesional avea să fie altul decât cel literar, m-am simţit mereu îndatorat  pentru consideraţiile celor două  strălucite personalităţi didactice ale Fălticenilor faţă de obârşiile mele literare native în planul creaţiei, dar determinându-mă a  gândi  mereu că acestea nu pot fi datorate decât numai  mamei mele, ea însăşi o recunoscută poetă   pe acele locuri moldave, dar şi tenacităţii înrolării pasiunilor mele  în actul  creaţiei poetice.

      Despre mama mea, fiinţa adorată de mine atât de mult, pentru simţămintele sale materne, ocrotitoare, pentru frumuseţea ei ieşită din comun şi pentru înţelepciunea ei, reuşise a  scrie, cu elogii, printre alţii,  redactorul revistei literare „Cronica” din Iaşi, în numărul 35 (1074) din 29 august 1986, scriitorul Dorian Obreja. Acesta scria : ” La început a fost Ilinca Apetroae, de loc, din Boroaia Sucevei... această fiinţă de suflet a avut răgaz ca, pe lângă creşterea celor opt copii şi treburile gospodăreşti, să se aplece şi asupra hârtiei, pentru a o înflori  cu stihuri deosebite, continuând o tradiţie a acelor  plaiuri, devenind o cunoscută poetă...”

       Dar, deşi mult timp preocupările mele au fost altele decât cele literare şi filosofice, datoria morală faţă de aceşti profesori de la „Nicu Gane” am reconsiderat-o, atât cât mi-a permis-o viaţa, printr-o reabordare, ce-i drept târzie, a acestor două laturi cultural-spirituale, prima, cea a creaţiei  poetice şi eseistice şi a doua, cea a studiilor şi abordărilor filosofice şi sociologice ale condiţiilor existenţiale, antropologice şi universale... Din păcate, această  reabordare avea să se întâmple numai după un deceniu  şi jumătate  de la terminarea liceului şi numai după ce apucasem a-mi consuma o bună parte a vieţii, perioada cu cel mai important potenţial creator, pe alte tărâmuri socio- profesionale şi ştiinţifice... În acelaş context, revenind, nu voi putea trece nici de profesorul de literatură universală  Petru Rocna , cel care  ştia să caracterizeze şi să redea principiile forţei morale şi psiho-fizice ale unor personaje venite din istoria creaţiilor unor titani ai literaturii universale,  ca principii pozitive existenţiale, iar operele literare ca realizări artistice desăvârşite prin evidenţa măiestriei stilului în descrile evenimenţiale şi a limbii folosite de aceşti creatori de sublim istoric, începând  cu cele ale culturii antice şi în primul rând a celor din literatura antică greacă. Profesorul Petru Rocna expunea liber şi interesant în faţa noastră „Iliada şi Odiseea”, de Homer, „Teogonia” şi „Munci şi zile” , de Hesiod ,  tragediile lui Eschiil ,  piesele lui Sofocle şi creaţiile lui Euripide...  fără a le  neglija  pe cele din literatura latină antică , precum şi cele din literatura renaşterii, clasicismului, iluminismului, romantismului, realismului sau simbolismului. Toate aceste opere ne erau relevate de profesor  strălucit,  în dorinţa sa de a ne deschide, încă din primul an de liceu, largi porţile cunoaşterii morale şi estetice, accederea facilă spre universalitatea creaţiei literare... Sub impulsul cunoştinţelor şi muncii magistrului nostru,  aveam a mi-l  crea  referenţial de studiu  şi de cunoaştere estetico-morală, iar alţi  colegi, aveau a merge chiar pe urmele profesorului, pe care , acesta, avea să-i fascineze prin discursul literar şi metoda de predare şi să-i determine să-şi săvârşească o carieră didactică prin cursuri universitare filologice, precum Nicolae Sturzu, Mihai Spânu, Paul Dascălu,   Aurica Chirap  ş.a.  ...

     Mai mult, o serie de trăiri adolescentine din acea perioadă mi-au stimulat şi mai tare pasiunile poetice, prin excelenţă acele versificaţii încărcare de trăiri şi de principii  erotice, muzele ne-întârziind să-mi apară! .. De fapt,  memoria nici astăzi nu mă iartă de acea frenetică admiraţie, din primul an de liceu,  pentru  o colegă  de clasă, de etnie greacă, pe numele  ei  N. S. , admiraţia considerând-o reciprocă, iar poetul, adolescentul romantic, îi închinase zeci de poeme. Dar, ghinion, acea idilă sublimă, o iubire adevărată abia înfiripată şi neîmpărtăşită, avea să se întrerupă dureros de repede prin plecarea pentru totdeauna la  Oneşti a lui  N. cu familia, şi spre regretul imens al unui real îndrăgostit, cel care îi închinase plecatei cea mai sentimentală poezie a vieţii sale şi îi visa mereu întoarcerea, manifestând, parcă pentru plecarea ei, o constantă şi o mare culpabilitate...

     Dar, tot primul an de liceu, cu toate obstacolele  şi cu toate  strălucirile   avea să treacă. Mă găseam acum în clasa a IX-a. Din acest timp, mai exact, de la sfârşitul lui septembrie al anului 1961, voi releva modul de considerare a valorii unor  profesori de la !Nicu Gane”, avându-l de data aceasta ca protagonist pe profesorul meu de limbă franceză, scriitorul şi poliglotul de origine franceză, Aurel George Stino. Eram în clasă şi aşteptam cu emoţia elevilor posibil de a fi ascultaţi şi notaţi, prezentarea la oră a profesorului de franceză. Dar profesorul Stino , pe care îl ştiam un riguros în ţinerea orelor, nu se prezentase la clasă. A doua zi aveam  să aflăm că în Fălticeni venise de la Bucureşti marele prozator, omul de înaltă cultură şi marele politician ,Mihai Sadoveanu.  La înaintata sa vârstă venise pentru a-şi revedea  oraşul  în care urmase liceul, la “Nicu Gane”, împrejurimile pe care le imortalizase în atâtea nuvele şi romane  şi casa sa de pe uliţa Rădăşenilor, o superbă  vilă  în  care îşi primea personalităţile culturale şi politice ale timpului şi în  care locuise  o bună perioadă a vieţii cu numeroasa sa familie.

     Sadoveanu îşi simţise, probabil, sfârşitul şi ţinuse să revadă, pentru ultima dată, locurile care, fascinându-l, le-a descris atât de frumos în romanele şi în nuvelele sale...  În acest ultim periplu fălticenean sadovenian, profesorul Stino, el însuşi un recunoscut scriitor, publicist şi traducător, a fost preferatul titanului literaturii române în a-l însoţi... Peste câteva săptămâni literatura  şi întreaga Românie avea să îmbrace haina de doliu. Murise Sadoveanu, dar numai pentru a reînvia şi spre a-şi  ocupa pentru  eternitate  locul său de astru strălucitor şi omniprezent peste cultura şi literatura română, veghind la spiritul nostru cultural naţional de pe cele mai înalte traiectorii de lumină izvorâtă din plin şi în bună parte din spiritul literar fălticenean..., astrul care prinsese acum strălucirea eternă  în  proza românească şi universală...

     Şi tot în acelaşi context, al reverberaţiilor locurilor natale, pentru o ultimă revedere, în primăvara următorului an, 1962, reţin întoarcerea în acelaş oraş,  oraşul său natal, Fălticeni, a marelui actor, artist al poporului, şi acesta tot  de origine franceză, ca şi profesorul Stino, împământenit prin ascendenţa sa aici pe locurile fălticenene, Julles Cazaban... Acesta avea să se întâlnească în cinematograful  arhiplin al oraşului cu toţi cinofilii din Fălticeni, cu cei care îl iubeau ca actor, îi savurau talentul său actoricesc în rolurile principale din  piesele de teatru şi din  cinematografie, cu  concitadinii din copilărie şi din adolescenţă sprea a-şi  depăna amintiri şi a-şi manifesta înaltele trăiri aristotelice în mijlocul profesorilor de la liceul unde a învăţat, ca şi Sadoveanu, liceul „Nicu Gane”.    

       Dar acest liceu  avea deschideri mari, atât pentru instrucţia ştiinţifică cât şi pentru cea umanistă. Lăsând voit în planul al doilea abordarea  disciplinelor ştiinţifice şi profesorilor care le preda, personal urmam secţia reală, de matematică fizică a liceului, voi releva, în primul plan, preocupările susţinute ale profesoarei de literatura română, Olga Ilişescu pentru promovarea  teatrului în liceu prin punerea în scenă, actorii nefiind alţii decât liceenii, a unor piese de teatru din dramaturgia naţională şi  universală , dar şi accidentul implicării mele actoriceşti.  Cred că eram  în clasa a X-a şi nu-mi port ierta deziluzia pe care i-am creat-o doamnei  profesoare Ilişescu, atunci când, pregătindu-mă  în mai multe repetiţii pentru rolul principal  într-o piesă de teatru, nu-mi amintesc acum titlul şi autorul piesei, dar ştiu că era un rol principal, rol pe care aceasta mi-l atribuise cu multă încredere... Şi ce să vă spun?  Cu cât se apropia data reprezentaţiei, cu atât mi se instala o stare  emotivă intensă, ajungând tot mai prizioner al acestei stări, un fel de trac, sau poate cauza era insuficienţa înzestrării cu atribute actoriceşti... Profesoara  a fost obligată a mă înlocui pe moment şi cu regret,  cu colegul Corneliu Solcanu. Acesta s-a acomodat din mers cu rolul şi scena şi s-a încorporat în atributul scenic la limită, timpul fiind scurt, într-un  moment extremis.  Eram destul de supărat , din cauză că nu am avut ocazia a mă  releva şi  ca actor, mai ales că mulţi colegi, colege şi chiar prietena de atunci ar fi dorit să mă vadă în vogă pe scenă, atribuindu-mi, fără rezervă, în cuvinte dure şi dojenitoare eşecul sau renunţarea.  M-am bucurat sincer, în locul dramatizării mele, pentru că reprezentaţia piesei  de către colegii mei actori de la liceul „Nicu Gane” care a avut loc în sala Casei de Cultură a oraşului, a fost percepută de o tulburătoare originalitate, sub regia profesoarei Ilişescu şi fără prezenţa mea,  înregistrând  un succes formidabil!… 

      Mai reţin că profesoara Ilişescu  trecuse repede cu vederea incidentul cu “actorul” şi se mândrea  totuşi cu “poetul”, căruia îi cerea să scrie poeme, pe care i le  expunea, cele mai reuşite,  la afişierul de pe holul de la etaj, la intrarea în clasă sau chiar la gazeta mare a liceului, montată în holul mare de la intrarea principală în liceu.

   Revenind acum de la împrejurările vieţii mele cotidiene, la Fălticeni, la anii de liceu petrecuţi de mine în el, voi releva  temperamentul meu melancolic, al visătorului, construit mai mult pe zestrea genetică a mamei, o matrice  spirituală solidă pe care nu avea a o schimba prea mult oraşul adorat de mine şi colectivitatea de la “Nicu Gane”... Rămăsesem aceeaşi fiinţă emotivă şi retrasă, într-o platitudine a aşteptărilor, inclusiv în iubire , dar  mereu în fluxul cinetic al unei înclinaţii ireversibile spre visare şi creaţie!... Eram un romantic, dar cu personalitatea bine conturată şi cu povara unui iz mental de superioritate, uneori motivate, manifest ce îmi cuprinse cel puţin prima parte a vieţii, mai precis, adolescenţa... Îmi amintesc, în context, de participarea mea la un concurs de cross, organizat la Fălticeni între liceele şi şcolile tehnice din oraş, concurs în care am reuşit să ocup primul loc. Acest succes mi-a creat o încredere deosebită în posibilităţile mele fizice, pe care sincer, până atunci le minimalizam, le subevaluam, mai ales că performanţele mele la orele de educaţie fizică nu erau  excelente.  Succesul acesta, şi cred că eram în clasa a IX-a, m-a identificat cel puţin pentru o perioadă, fără a conştientiza aspectul, cu o veritabilă vedetă a liceului!... Stârnisem, ad-hoc, interes şi admiraţie din partea mai multor eleve ale liceului, din anul meu , dar şi din anii mai mici şi mai mari. Trecând la capitolul erotic al adolescenţei, adonic fiind, îmi amintesc de admiraţia pentru mine a unei eleve, o frumuşică şi o provocatoare,  dintr-un an mai mare, din clasa a X-a , M. R... Această admiraţie, declanşată în urma succesului meu sportiv,  avea să devină reciprocă şi statornică pe tot restul anilor de liceu... Dar eu îmi doream numai prieteniile mari şi iubirile pure, contopirile şi comuniunile cu celestul  din serile primăverilor fălticenene!... Numai acestea îmi înfloreau  parfumate, gândurile stelare, când astrele le priveam împreună cu ele seara, până târziu, în parcul oraşului, atât de viu revărsate în cerul sufletului meu şi atât de legănate în abis de arca multor prietenii efemere, dar mult mai productive  creator decât cele  statornice...  Eram şi mai mult în marea prietenie cu sufletul urbei întreagi şi deseori exclamam în cugetu-mi panteistic: -  Urbe de dor şi suflet: rai pe pământ moldav- în rostul tău, acelaşi: grădina mea de flori, îmi porţi iubiri ascunse, surâs nostalgic, grav, pe-alei de amintire, parfumuri şi culori...

     Dar , dintre admiraţiile sau prieteniile mele manifestate în sublimul adolescenţei, le voi aminti numai pe cele  avute cu C. C., de la Liceul nr. 2, devenit Liceul Textil şi cu  N. S. , M. B., F.S. şi G. C., de la liceul “Nicu Gane”. Au fost toate acestea, cele care au constituit tot atâtea surse de  inspiraţie, şi s-au răsfrânt în filigranele creaţiilor mele poetice de la vremea adolescenţei... Fără a nominaliza măcar pe una dintre cele cărora le-am oferit eudaristica sentimentelor mele, le pun acum cu bucurie şi spre rememorare, întrebarea:  - Îţi aminteşti?.. era cumplită iarna prin munţii din zăpezile aşternute pe alei, când două inimi se înflăcărau cu privirea  şi-ardeau necontenit  în ale dragopstei văpăi.... şi aşteptau să vină primăvara... chiar te vedeam de multe ori în vis , când la havuz, în parc, în seri, peste  abis  îţi scuturam tot cerul şi-ţi presăram în păr flori albe, de cais!... Ah!.. scumpe flori...rozine flori din înmuguriri în salbe .. luaţi-mă cu voi  şi-n paradisul lui Narcis să ne-mplinim cu-n necuprins sublimul vis..., al nostru!...

     Iar tu, Fălticeni, la lumea de atunci îmi ceri întoarcerea în mit, al vieţii labirint să-mi umpli de seva tinereţii..., ... de braţul zorilor purtat îţi intru-ntinerit cu soarele Moldovei, pe porţile cetăţii!...

      Nu pot dar să uit, din aceeaşi perioadă, nici admiraţiile poetice, reciproce dintre cei doi consacraţi creatori de poezie ai liceului, cea statornicită între mine, un “senior” al poeziei erotice şi colega Zenovia Apostol, din acelaşi an,  dar de la secţia umană a liceului. Aceasta, deşi începuse să creeze  poezie mult în urma mea, a ajuns în scurt timp să mă depăşească prin  talent, perseverenţă şi modernitatea stilului...  Nu ştiu pe ce tărâm intelectual a avut să ardă flacăra poetică a acestei sensibile  fiinţe, sau dacă de timpuriu s-a stins?!.. Ştiu doar că Zenovia Apostol  îmi consultase o parte din scrierile mele şi îmi dedicase, la 1963, un poem de lung metraj, bine scris, poem care ar putea fi găsit şi astăzi în arhiva mea, în original, dacă aş căuta mai bine în neatul acestei imense arhive, redând, din memoria mea, doar câteva strofe : - „Eu te felicit!.. drumul ales, de a scrie  versuri este greu.. dar dacă rodul l-ai cules, e-ndemn de- a-l oferi  mereu... am observat că-ţi place mult,  în versuri să-ţi exprimi ideea şi-al  sentimentelor tumult, aşa cum îţi dictează vrerea... de optimism sunt ele pline, respectă rima şi măsura; imaginile-s prinse bine, şi-n ele cânţi mereu natura.. E bine însă să – l aşezi pe om în cadrul minunat...îi va sta bine!.. o să vezi:  acesta  e modestu-mi sfat... că te-am citit, îţi spun să ştii, tu ai talent, compui frumos.!. la un cenaclu să te-n scrii şi-ţi va aduce mult folos!... Eu îţi urez deplin succes şi rezultate uimitoare pe drumul care l-ai ales - destin de glorii viitoare!...  Este poemul prin care poeta îmi elogia creaţia şi înclinaţiile pentru literatură, dar şi prin care încerca, în câteva strofe, o critică constructivă , colegială asupra creaţiei mele, asupra unor inoportunităţi considerate de ea în versificaţia şi în  poetica creaţiei mele... Tot din cadrul preocupărilor literare, al anilor de liceu, îmi apare uneori imaginea acelui care avea să devină peste ani unul dintre cei mai distinşi scriitori contemporani ai Moldovei şi nu numai ai ei... Este vorba de colegul de liceu, din anii mai mari, Grigore Ilisei. Mi-l amintesc pe acesta în compania câtorva liceeni, în toamna anului 1960, când eu eram abia în primul an.  Grigore Ilisei era cred în ultimul an de liceu, un tânăr frumos şi bine legat, era cel care avea să devină un cunoscut jurnalist şi scriitor al Iaşului, al Moldovei şi al ţării.. Cu acesta şi în grupul lui intra atunci în una din zilele de toamnă ale anului 1960 în incinta liceului şi urca scările de la intrarea în liceu prin partea dinspre amfiteatru, Nicolae Labiş... Acesta revenea la „Nicu Gane” ca să-şi revadă şcoala în care învăţase primii doi ani de liceu, întrecându-se la învăţătură cu colegul lui din Boroaia, Gheorghiţă Bârleanu, cel care nu era altul decât fratele lui Nuţa Bârleanu, soţia fratelui meu mai mare, Nicuşor Apetroae... Gheorghiţă Bârleanu avea să devină medic primar militar, colonel plin-director şi comandant al spitalului militar din Cluj, iar la pensie, general în rezervă. Gheorghiţă Bârleanu mi-l descria, în prezenţa soţiei mele, pe colegul său, Labiş, ca un coleg bun la învăţătură dar cu ceva ce-l deosebea de ceilalţi... În orice ipostază, Labiş punea diferite întrebări colegilor săi şi tot el încerca să  răspundă prompt... apoi conţinutul răspunsului îl versifica pe loc şi îi fascina pe colegi cu inteligenţa, memoria, cunoştinţele sale vaste, spontaneitatea şi talentul poetic  ...  M-am petrecut, dar, cu poetul Labiş şi cu cei din grupul lui Grigore Ilisei din ultimul an al liceului, cel  care atunci, alături de Labiş , cred că ştiau câte ceva despre  preocupările mele literare, pentru că m-a fixat şi se uita deosebit la mine, înţelegând, astfel, că ar fi dorit să-mi facă cunoştinţă cu Labiş... Totuşi, a renunţat în rapiditatea cu care urcau toţi  scările de la intrare din spatele liceului, iar eu, în expectativă, fiind, nu am realizat valoarea istorică momentului... Regret şi astăzi că am irosit acea ocazie unică de a-l cunoaşte personal pe Labiş, întrucât de atunci consideram că posedam multe elemente comune cu acesta, de fapt sesizate  mai târziu şi expuse doct în „Tribuna Sibiului”, de profesorul universitar dr. Dr. H. C. Victor Grecu, şeful catedrei de stilistică de la Facultatea de Litere şi Arte din Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, ca având acelaş profil al creaţiei, deosebirea fiind aceea că eu am rămas un pământean veritabil, în timp ce acesta avea să plece în scurt timp din viaţa de aici,  curmată  atât de fulgerător de al său fatum, spre a accede în sferele Universalului, pentru eternitate... 

      Vorbind de  Grigore Ilisei, cu toate că nu am avut comuniuni şi contacte literare biunivoce în anii liceului şi nici corespondenţe după aceea, totuşi m-am bucurat  de succesul lui, i-am urmărit cu mult interes şi satisfacţie evoluţia scriitoricească... Personal, consider scriitura lui Grigore Ilisei  un pilon  al creaţiei şi culturii fălticenene şi , de ce nu, al literaturii naţionale. Spun acest lucru, considerând că pe fundamentul creaţiei ilisiene îşi vor putea  aşeza în siguranţă operele noile generaţii de scriitori consacraţi ai Fălticenilor, şi nu numai, ridicând salbe de colonade pentru templele celeste din raiul  cuvântător al Fălticeniului...

      Şi , tot la acest capitol, al manifestărilor artistice, prin definiţie , neconforme  cu preocupările diurne ale altor colegi, aceleaşi sentimente de vină  şi de regret mi - au însoţit viaţa, purtându-le  pentru manifestările  de indisciplină ale elevului romantic, cu temperamentul melancolic şi cu predispoziţii  reflexive,  dar dominat de un expansivism nereţinut, extrem,  atunci  când  era vorba de o lezare a personalităţii . Afirmaţia poate fi susţinută de modul în care bravam uneori... Voi releva , în context, câteva episoade. Primul este acela când,  permiţându-mi discuţii prelungite cu prietenul şi colegul meu de bancă,  Bazil Drăgoi, cel care avea să devină un strălucit inginer mecanic, tocmai în timpul  expunerii lecţiei de către severa noastră profesoară de geografie, Maria Măcărăscu. Fiind interogat de profesoară, mi- am negat vina în perturbarea lecţiei  şi am comentat măsura de disciplinare  care mi-o administrase. Sancţiunea finală primită a fost eliminarea mea de la ora profesoarei... Reţin ,de asemenea, că excelam, mai ales în ultimul an de  liceu  în  comentarea unor notări făcută de profesori asupra extemporalelor şi tezelor  mele, notări pe care le consideram subiective şi  le comentam în stil poetic, motiv de enervare a pofesorilor . Aici voi relata episodul cu aprecierea şi notarea tezei la chimie  din ultimul an făcută de  profesoara Aspazia Mancu.    Primind teza  de la profesoară , am contestat cu vehemenţă notarea  şi , polemizând  cu ea , am  încercat  să   arunc caietul cu teza, cine şi-ar fi  putut  imagina acest gest pe care  doar numai eu aşi fi putut să-l fac atunci, sub formă de protest, pe una din  ferestrele  clasei.. Nu ştiu dacă eram sau nu îndreptăţit să am astfel de reacţie, dar ştiu că pentru corijarea  mea comportamentală m-am trezit , ca şi în alte cazuri, exterminat din rândul colegilor. Aceasta  consta în eliminarea de la oră, cu dreptul doar de patrulare prin curtea liceului, până la pauza dintre ore.

           Dar  în  toate aceste mici vacanţe  meritate şi  nedorite,  eram cuprins de regret şi de o emoţie mare şi aproapeinsuportabilă, aceea de a nu fi văzut de  directorul şcolii, pentru care aveam sentimente de ruşine şi culpabilitate, prin funcţia sa, mai mari decât faţă de o profesoară, care ar fi trebuit, de fapt, la fel de respectată. Directorul, găsindu-mă în curte, îmi aprecia  lipsa de la ore ca un veritabil chiul şi îmi putea redimensiona gravitatea actului de indisciplină, aplicându-mi  un tratament de corijare şi mai aspru...  Interesant mi se pare , totuşi şi comic şi tragic, să relatez şi un  caz în care,  fiind eliminat din nou de la o oră de geografie de către aceeaşi profesoară, d-ra  Măcărăscu, m-am întâlnit la patrularea prin curtea liceului cu cine altul de cât  cu Titi, fratele meu mai mic, elev aici şi el, adus de părinţi de puţin timp de la Iaşi la Fălticeni, în clasa a VIII- a,  la  acelaşi liceu cu mine. Era şi el eliminat  de la nu ştiu care  oră  şi nu ştiu de  care profesor!. .Nu cred  că cineva îşi poate imagina  reacţia care am avut-o!.. Pentru că  eu,  mai mare de ani, în clasa a XI-a, trebuia să-i fiu un exemplu bun în acest caz, şi nu altfel, culpabilizându-mă.  Evenimentul mă marcase mai mult  decât pe fratele meu, acesta dovedind, cel puţin prin gestica sa, o  nepăsare matură în tratarea situaţiei. Şi mi-am dat seama că  acea maturitate a lui provenea din condiţia anilor petrecuţi de el , din clasa a IV până în clasa a VIII  în  Iaşi,  la şcoala generală de pe lângă Liceul de arte şi muzică.  Aici acesta avea să  înveţe pictura şi muzica, pentru ambele îndeletniciri, manifestând un deosebit talent. Dar poseda şi un comportament mult mai libertin decât al meu . Copilăria lui  a fost de vis, ca şi a mea , în timpul vacanţelor la Suseni şi  mult prea liberă, necontrolată în Iaşi şi acest fapt îl marcase, poate că era bine aşa, cu  atitudinea de indiferentă şi mai personală decât  a mea. 

  De ce , asta?... Pentru că  Titi, fratele meu mai mic, care nu este altul decât tatăl poetului filosof Liviu Apetroae, locuise atunci la Iaşi, la  fratele mamei, fără copii, în cartierul Tătăraşi. Acest unchi manifesta o bunătate exagerată faţă de nepotul lui, dar nu ştia prea multe despre îngrijirea şi educaţia copiilor, despre anturajele şi constrângerile lui pe care le suporta de la găştile de vagabonzi ale cartierului şi ale Iaşilor, permiţându-i o libertate deplină, specifică copiilor din acest cartier, mulţi în vagabondaj, dar cu influenţe  nu atât de pozitive  pentru fratele meu mai mic decât mine şi cel mai mic dintre fraţi, un mare răsfăţat al familiei noastre... Din acest considerent,  părinţii care îl duse pe Titi la Iaşi, cu dorinţa de a-l face un mare artist, fiind extrem de talentat în muzică şi în pictură, au hotărât să-l aducă acum mai aproape de ei, înscriindu-l la liceul “Nicu Gane”, drept pentru care eu, fratele lui, cu care petrecusem cea mai mare parte din copilărie împreună, aveam să mă bucur nespus.. De aceea, revenind la accidentul eliminării de la ore, cred că pentru el  totul era  sub semnul şi în limitele acceptabilităţii, în timp ce  eu, deşi mai mare de ani,  în clasa a XI-a, reflectam  cu responsabilitate asupra vinovăţiei, ce-i drept intempestiv şi, mai mai mult, chiar o regretam.

     La  Fălticenii adolescenţei mele  reven şi cu un alt episod din viaţa de licean de la “Nicu Gane” . În acesta este vorba tot de  neconformismul meu, de data aceasta  la o condiţie impusă de cineva şi neacceptată şi din care reţin doar palma fulgerătoare care am primit - o în primii ani de liceu  de la  un elev aflat în ultima clasă  a liceului , pe numele I. S., ajuns pedagog la „Nicu Gane”..  Astăzi acesta este profesor universitar la Facultatea de Filologie din Iaşi şi  un însemnat politician postdecembrist!... Reţin doar aspectul că acesta nu ajunse să frecventeze, nu ştiu din ce motive, din primul an după absolvirea liceului, o facultate şi primise postul de pedagog la liceul nostru. Faptul că  mi-a  impus  să execut ceva  ce consideram că mă umileşte  şi pentru că am refuzat acesta, s-a impus intolerant în faţa mea  prin a mă violenta... Primisem  pe nedrept  o palmă năucitoare, care  m-a bulversat şi mi-a marcat  eul,  chiar şi pe cel ... poetic,  pentru o viaţă. Aici nu a fost vorba de o simplă eliminare din oră ci de violentarea mea nejustificată de către o persoană care manifesta încă de atunci  tendinţe de dominare, indiferent prin ce mijloace.... Îmi părea rău că de fapt se trăgea  dintr-un sat învecinat cu satul meu . Acolo  mergeam copil cu mama la fratele tatălui meu,  unchiul Ioan Apetroae. Unchiul Ion era şeful Ocolului Silvic, un om bogat  şi declarat exploataror de către comunişti... . A fost închis de către aceştia şi adus periodic şi purtat pe uliţele Bogdăneştilor în haine vărgate- de deţinut, cu table legate de gâtul său şi cu inscripţia de „ exploatator”, expus de tiranii comunismului doar ca să-l hulească lumea şi să-l umilească!.... Era un om de o bunătate ieşită din comun, iar averea lui provenea din  viaţa sa  bine organizată şi ,în special din zestrea mare provenită de la părinţii soţiei sale, de la mătuşa Saveta, pe care noi nepoţii, o iubeam nespus.

         Revenind tot la perioada anilor de liceu, după alţi ani de zile  profesoara Măcărăscu, care mă eliminase de mai multe ori de la orele de geografie, avea să uite de năzdrăveniile mele şi, oprindu-mi surorile pe stradă în Fălticeni, şi ele foste eleve ale ei, fiind acum pensionară, le ţinea ore întregi de vorbă  şi le povestea cu lacrimi în ochi numai şi numai despre calităţile mele, ale unui elev pe care mult îl preţuise?!... De aceea, aveam să-i dedic în exclusivitate acestei profesoare ciclul meu de poene, intitulat „Cântecul lui Cristofor”, fiind vorba aici de expediţiile exploratorii ale lui Cristofor Columb, pe care profesoara ne obliga să le ştim ca tatăl nostru, insistând până la enervarea mea  şi la plictis...

      Dar dacă noi elevii  aveam păcatele noastre adolescentine, dintre acestea multe înţelese de  profesorii noştri adevăraţi, consideraţi  de noi  oglinzile  cristaline ale cunoaşterii şi umanităţii, în care de multe ori  încercam să ne oglindim, nu acelaşi lucru  pot spune  despre comportamentul tensionant şi imoral al profesorului nostru de limba rusă, Vladimir Martusievici. Acesta, din păcate a fost şi dirigintele clasei mele pe întreaga perioadă de patru ani a liceului ... Voi  releva cazul acestuia, ca singular în rândul profesorilor de la “Nicu Gane”, ca pe un  vector al didactogeniei şi al veleitarismului profesional...  - De ce?...   Pentru că acest “profesor” care preda limba rusă şi dirija ansamblul coral al liceului, un cunoscător impecabil al limbii şi literaturii ruse şi un foarte talentat muzician, dirijor al ansamblului coral al liceului „ Nicu Gane” era remarcat printr-un  comportament extrem de sever cu băieţii şi mai puţin sever cu unele dintre eleve!.. Şi nu întâmplător elevii din anii mai mari, cât şi colegii mei îl poreclise “vampirul”!... Îmi amintesc şocat de modul în care proceda acest profesor cu elevii la ascultare. Ne aşeza în şir în faţa clasei şi ne pretindea o exprimare ireproşabilă  în limba rusă, cu accentele specifice acestei limbi, el însuşi fiind rus de origine şi pe care noi, nefiind ruşi, nu le pronunţam în perfecţiunea cerută de acesta ... Cei care nu reuşeau  această performanţă, în principal băieţii şi doar unele fete,  care nu-i erau în graţie, primeau pe lângă notele foarte mici, palme băieţii, iar fetele, numai unele, erau trase de păr...  În timp ce altele, se simţea clar acest aspect, cu toate că răspunsurile lor nu depăşeau pe a le celorlalţi elevi şi eleve,  primeau notaţii mult mai  bune în raport cu răspunsul şi... chiar zâmbete !…

     Peste mulţi ani  de la terminarea liceului aveam a afla cu stupoare despre faptele imorale ale acestui “profesor”, despre relaţiile conjugale impuse  anumitor eleve din  liceu. Prin  probarea faptelor sale penale , acesta avea să suporte o lungă şi binemeritată privare de libertate şi  pierderea dreptului de cadru didactic. Abia atunci  mi-am dat seama  că acest om era un aventurier, un gelos intolerant şi un obsedat sexual... Atunci mi-am dat seama de ce manifesta atâta indulgenţă la notare pentru unele dinte eleve şi de ce îi trata pe băieţi  cu atâta severitate, până la bătaia lor şi umilirea în faţa clasei, luându-le personalitatea în faţa colegelor pe care, pe unele  le simpatiza....

        Dar această umbră a liceului, din fericire singulară, a fost , desigur, mult prea slabă pentru a putea să întunece  strălucirea instrucţiei  didactice şi meritele  nobile ale profesorilor de la “Nicu Gane”.

       Aceste merite puteau  fi , în schimb, foarte uşor umbrite şi prin constrângeri politice . Relev aici excluderea din cariera didactică  cu multă uşurinţă, mi se pare, dar nu cunosc prea bine cauza  excluderii  de la “Nicu Gane” a profesorului meu de filosofie şi de ştiinţe sociale , Anastase Tahiridis. Pe acest  profesor l-am cunoscut ca un mare perfecţionist, având  o pregătire filosofică completă . Era recunoscut prin bonomie  şi  multul  bun simţ, era în acelaşi timp un spirit realist şi cred că orice culpabilirtăţi de comportament social şi didactic, ori politic, care i s-ar fi imputat acestui eminent profesor atunci, prin eliminarea definitivă de la catedră, în gândirea mea rămân  nejustificate.     Revenind la condiţia oraşului din anii mei de liceu, cu mulţii ani în urmă, îi port acestuia în primul rând, amintirea străzii 13 Decembrie, stradă care pornea atunci din zona autogării actuale şi ducea până la stadionul “Foresta”, stadion mutat mai târziu în strada Maior Ioan.

    Reţin că această stradă trecea prin mijlocul  cartierului etnicilor greci. Era

strada   pe care o parcurgeam dumineca  de unul singur sau cu colegii în

 drumul spre şi dinspre stadion, acolo unde echipa de fotbal “Foresta”,

atunci în divizia B,  îşi juca dumineca , de regulă , o dată la două săptămâni,

 meciurile de campionat ...  Era strada, prin prezenţa acelor locuinţe aparţinând etnicilor greci, oricând în sărbătoarea gândurilor mele la civilizaţia antică,  strada ce-mi  răscolea în minte, mai ales atunci când echipa  de fotbal a oraşului câştiga, toată civilizaţia antică a Greciei, cu Maratonul şi deopotrivă, cu Salonicul şi Olimpul!... Dar forfota acestei străzi, cum şi a străzii Republicii, cu atmosfera  de vacarm din timpul  campionatului de fotbal o receptam  din plin  şi în timpul târgului de “Sântilie”.  Pentru că  în zona aceluiaşi stadion, campionatul de fotbal fiind la acea vreme întrerupt, aici era organizat marele iarmaroc al Fălticenilor, în fiecare an, de zeci şi zeci de decenii. Iarmarocul se prezenta ca o mare aglomerare de  magazine volante cu tot felul de  produse comerciale, cu multe circuri româneşti şi din străinătate.  Actorii acestora susţineau reprezentaţii  de comedie şi jocuri fulgurante de flamare şi de iluzionism, sub marele velarium. În alte velarii se reprezentau  scene de vitejie - zidul morţii, pe care-l abordau şi, în acelaşi timp, foarte riscant temerari cu motocicletele, în altele, dresuri de cai, de elefanţi, lei, tigri, câini şi tot felul de animale sălbatice din savană şi din jungla africană.  Acolo puteai întâlni la tot pasul standurile cu jocuri de noroc, unde încercându-ţi şansele mai mult pierdeai decât  câştigai şi birturile volante, unde puteai servi mici, luaţi atunci de pe grătarul încins, fumegând, cu un miros ademenitor, ori să consumi băuturi alcoolice sau sucuri răcoritoare din fructe de pădure sau din fructe tropicale. Tot aici puteai asista şi la scene penibile,  de altercaţii între  feciorii din fire bătăuşi ,sub influenţa alcoolului,  nu de puţine ori cu urmări tragice. Se pare că totul era conceput ca să se întâmple într-un mod  ritualic  şi cu excentricităţi  comportamentale carnavalice. Iarmarocul din Fălticeni  le oferea  adolescenţilor îndrăgostiţi - elevi şi eleve din localitaţi depărtate, una de alta, şi care se întorceau în vacanţa de vară la familiile lor, în mediul rural,  acel  fericit prilej de a se revedea sub pretextul iarmarocului în mijlocul vacanţei de vară, sau un bun prilej de a se cunoaşte aici  tinerii de oriunde veneau şi a se infiripa noi prietenii. 

    

   Dar Fălticeni, cu fascinantele sale împrejurimi şi cu condiţiile sale urbane civilizatoare a fost pentru mine, la acel timp, alături de templul înaltei instrucţii ,după cum era de aşteptat, şi locul marilor trăiri adolescentine . A fost locul de  infiripare şi de statornicire a unor afecţiuni şi admiraţii  adolescentine reciproce, locul marilor prietenii şi al flamantelor  iubiri.  Toate aveau a se fixa în imagini vii cu puternice irizări, în tablouri  nostalgice pentru tot restul vieţii!... - De ce? - Pentru că acele trăiri  intense, esenţiale  se născuseră în percepţia mea ca nişte miracole juvenile, magii ale personalizării din fiecare raport cotidian şi se contopeau cu mediul clasei şi profesorii liceului, cu internatul, din păcate un internat aproape cazon la acea vreme, cu străzile înflorite în roze şi cu cinematografele, cu parcurile şi cu lacurile de la Ciorsaci şi  de pe Valea Şomuzului, cu înfloririle primăverilor şi cu excursiile botanice întreprinse cu clasa la “Nada Florilor” şi la “Dumbrava minunată”, cu  trenul forestier „Mocăniţa” cu care călătoream întregul liceu în munţii Suhei şi ai Mălinilor pentru a planta puieţii de molid pe acele întinse terenuri muntoase de pe care se exploatase de către SOVROMURI masa lemnoasă şi se expediase sub formă de cherestea şi prefabricate, ca despăgubiri de război, la ruşi, apoi cu vizitele de documentare la  cetatea medievală Baia, fosta capitală a Moldovei şi la Staţiunea de Cercetări Pomicole de la Tâmpeşti, acolo unde sora mea Elena, absolventă a Şcolii de Horticultură şi a Facultăţii de Ştiinţe Economice era o apreciată şi recunoscută cercetătoare,  cu dansul şi taberele de vară organizate cu ocazia practicii agricole la Cornul Luncii, prezenţi aici pe un domeniu agricol al statului  într-o campanie de recoltare a scleroţilor de Cornul secării, apoi practica tehnologică de la Staţiunea Pomicolă pe care o realizam cu marele cercetător în pomicultură, inginerul doctor Pârvan Parnia şi cu maistru profesor al liceului, Maria Vasiliu, cu plantarea puieţilor de măr în plantaţiile de pomi de la Rotopăneşti , cu excursiile la Humuleşti şi la Mănăstirea Neamţ, acolo unde m-am putut întâlni cu o oarecare reţinere cu fratele bunicii mele dinspre mamă, preotul duhovnic al Mănăstirii Neamţ, ieremonahul Ifrimie Arsinterscu, cu concursul ansamblurilor corale din liceele  fostei regiuni Suceava, în multe alte evenimente şi momente, toate înnobilate de ispita depărtărilor  azure şi al apropierii, până la contopire, cu locurile şi farmecul frumuseţilor împrejurimilor... Aceleaşi trăiri erau amplificate de primirile în  mare fast şi în răsfăţ pe care  mi le făceau  cele două surori Elena şi Emilia  şi soţii acestora , Costel Aniculăese şi  Mişu Teteman, oameni de vază şi de bază, atunci, ai urbei, dar care,  din nefericire,  amândoi au plecat în eterul dramatic  şi prea timpuriu dintre noi..., lăsându-mi surorile văduve şi copii lor, orfani... Imi amintesc cu dreg de nelipsitele vizite la domiciliul acestora dumineca şi de câte ori mă apuca starea de evadare din internat şi dorul   de libertate  în fraternitate, ori din ultimii doi ani de liceu în care am abandonat internatul cazon, pentru a locui şi a mă simţi ca într-un vis, la locuinţa celei mai mici dintre surori, Elena.  Sunt toate

acestea revelate, doar câteva pasaje ale acelei perioade, ipostaze existenţiale  care au avut un impact celest cu sensibil sufletul meu, pentru că toate reuşeau să mă fascineze , să - mi pătrundă până la contopire cu întreg cerul sufletului meu şi să mă facă atât de mult timp fericit. Toate acestea şi multe altele, asemenea lor au constituit pentru  mine , la un loc, tot atâtea momente de fascinaţie şi beatitudine, de izvod sentimental de însufleţire şi creştere  spirituală. De aceea, din nou te rog, Fălticeni: Primeşte-mă în largul tău : covor îmbălsămat de roze şi roagă „Adormirea” să clopoteze tare!.. să afle Vesta civis de - ntoarcerea mea-n mit, iar cerul tău să-mi uite toţi anii de plecare!... (G.A.S.)

Vizualizări: 196

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor