1.Ce spun specialiştii

Prin psihologia literaturii s-a înţeles:

* studierea scriitorului din punct de vedere psihologic, ca tip şi ca individ;

* studiul procesului de creaţie cu decantarea legilor pihologice care se pot aplica în diverse opere literare;

* influenta literaturii asupra cititorilor;

* impactul literaturii asupra societăţii contemporane sau după aceea.

Toate aceste posibilităţi de abordare a literaturii sunt bine venite şi nu se poate contesta existența acestor trăsături, fie la nivelul autorului, fie al cititorilor, fie în strânsă corelaţie. Nu este însă valabilă şi reciproca. Mai exact spus: s-ar putea constata, de pildă, că toţi marii creatori au ceva anormal în comportamentul lor şi că acest ceva "şui" poate fi studiat şi poate explica, oarecum, multe din paginile literaturii lui, dar nu este valabil şi invers - nu ne spune nimic fapta unui nebun autentic...

Geniul a fost, încă de la începuturile omenirii, obiect de studiu şi i s-a observat ieşirea din comun, din banalitate, până aproape de anormal. Este important însă să observam dacă această abatere a fost spre "în sus" său spre "în jos", dacă depăşirea condiției de normalitate a omului a avut la origine modestia sa, convingerea că există un creator deasupra care trebuie imitat, ascultat, "învăţat", său, dimpotrivă, foloseşti deosebirea sa pentru a-l contesta pe creator.

 

2. Singurul creator

Afirmaţia ca arta este creaţie are nevoie de o precizare de termeni. Nu putem vorbi despre creaţie umană decât la modul relativ. Singurul creator adevărat este Dumnezeu, Demiurgos, Tatăl. Artiştii recreează arta din fragmente de realitate, sentimente, gânduri experienţe. Dumnezeu a creat lumile din nimic, sau, oricum, din ceva inaccesibil unei fiinţe create.

Primul care nu a înţeles acest lucru a fost Lucifer, care a confundat ce era cu ce ar fi putut să facă. Privindu-şi frumuseţea, admirându-şi inteligenţa, asistând la dezbaterile Dumnezeirii, auzindu-le cuvintele, a crezut că toate acestea îi aparţin. El nu a putut pricepe că este creat, nu creator. Imaginaţia lui era şi este limitată. Romancierul ştie cel dintâi asta: personajul creat nu poate ieşi din ţarcul fixat de autor fără voia acestuia. Când Dumnezeu a vorbit despre iubire, Lucifer nu a putut să vorbească decât despre o iubire care ar fi limitată, când Dumnezeu a vorbit despre dreptate, Lucifer a contestat dreptatea, dar n-a putut imagina un alt concept. Când Domnul spune omului "să nu mănânci din pomul...", Diavolul - Şarpe poate doar să introducă un cuvânt: oare cu adevărat a spus ?. Când Cain este amăgit, i se sugerează de către tatăl minciunii că el, Cain, ar fi creator, adică ar putea să aducă o jertfă originală, ca şi când de originalitatea lui avea nevoie Iehova şi nu de ascultare.

Câteva milenii mai târziu, Fiul, cel care fusese parte integrantă a creaţiei, este ispitit de Satana cu împărăţia acestui pământ, pe El, care crease cerurile şi pământul. Sper ca ne este limpede că Satana nu este creator, ci un biet surogat. Singurul lucru pe care poate să - l facă este să înşele, adică să imite, să ia haina altcuiva, cuvintele altcuiva, să copieze forme.

În acest caz, artistul se poate socoti creator, doar în măsura în care acceptă că realitatea prima nu-i aparţine, ea este deja creată. De Dumnezeu, de viaţă, de oameni, de întâmplări, toate la rândul lor trăgându-se dintr-un punct, singurul dătător de fiinţă. Aceasta nu înseamnă minimalizarea artistului, ci doar punerea lui pe un piedestal corect, acolo unde îi este locul.

Printre oameni, este limpede că nimeni nu este mai sus de cât el atunci când se pune problema re-creării, iar recrearea, în spaţiul omenescului, este creaţie. Pavel intuieşte exact diferenţa dintre omul faber şi creator. Oamenii seamănă, cultivă, seceră, dar cel care face să crească este Duhul Domnului.” Cine este Pavel?  Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin care aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul. Eu am sădit, Apolo a udat,  dar Dumnezeu a făcut să crească: aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu este nimic; ci Dumnezeu, care face să crească”.[1]  Despre om, Psalmistul David ne spune că a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngeri. Este puţin ? Cui nu-i este de ajuns, este bine să-şi amintească faptul că este un pumn de lut în mâna olarului şi depinde de Olar dacă va deveni vas de cinste sau de ocara. Înseamnă asta că omul este nimeni şi odata cu el şi creatorul ? Nicidecum. Dacă vrea omul, poate să fie fiu de Dumnezeu, şi în planul creaţiei şi în cel al mântuirii.

            Rolul artistului este să imite creaţia, s-o explice. Şi să ajungă la descifrarea planului de mântuire. Şi iată cum se poate aceasta: “Dacă fiinţele raţionale doresc în mod sincer adevărul, Dumnezeu le va dărui lumină suficientă pentru a-i face în stare să decidă ce este adevărul. Dacă au o inimă gata să asculte, ei vor vedea suficiente dovezi ca să umble în lumină. Dar dacă în inima lor este dorinţa de a evada din adevăr, Dumnezeu nu va face nici o minune pentru a le mulţumi necredinţa. El nu va înlătura niciodată orice posibilitate sau ocazie de îndoială. Dacă în mod cinstit şi sincer ei se prind de lumină şi umblă în ea, acea lumină va creşte până când îndoielile apăsătoare se vor risipi. Dar dacă aleg întunericul, întrebările şi obiecţiunile cu privire la adevăr vor creşte, necredinţa lor se va întări iar lumina pe care nu au vrut să o accepte va deveni întuneric pentru ei şi cât de mare va fi întunericul acesta…” [2]

            În Poetica Aristotel nu se sfieşte s-o afirme dezvoltând teoria i>mimesis> - ului, ca reprezentare a realului, ca o reflectare a atitudinilor şi acţiunilor umane. Și aceasta opinie nu este o părere izolata. Poetica lui Aristotel va sta mai târziu la temelia doctrinei clasicismului, prin care principiile sale devin normative ale artei, care trebuie să se caracterizeze prin:

1. echilibrul elementelor componente,

2. armonia nivelurilor de reprezentare şi interpretare a realităţii.

Dintre toate fiinţele de pe pământ, poetul ( în sens larg, creatorul ) este frate doar cu profetul. Şi el este conceput ( şi acceptă ce spun alţii despre el în acest caz !) ca un profet. El este un posedat, cuvintele nu sunt ale lui, îi sunt comunicate, le aude, le simte, îi sunt transmise, nu le ştie sensul exact, are nevoie să le rescrie la nesfârşit.

 

3. Darul poetic

După o altă concepţie, care dăinuie tot din vremuri antice, darul poetic este o recompensă: poetul nu are tot ce-i trebuie, nu poate să vadă ca toţi oamenii şi i se dau alt fel de ochi. În Odiseea, lui Demodoc, Muza i-a luat lumina ochilor dar i-a dat ”dulcele dar al cântecului", iar orbului Tiresias i-a dat viziunea profetică. Homer însuşi, autorul Odiseei, este suspectat de urmaşi ca ar fi fost orb din punct de vedere fizic. Din nou ajungem la reciproca şi poate la viceversa lui Lefter Popescu din nuvele Doua loturi: invers nu este adevărat - orbii nu au toţi vedenii şi nu sunt toţi poeţi. Nici jumătate şi nici măcar a mia parte.

Nu este însă exclus că artistul vrea ceva, iar acest ”ceva” este o recompensă: el nu a fost iubit de părinţi (sau aşa credea el când era mic ) şi, ajuns mare, vrea să demonstreze ca ei nu l-au cunoscut ; a fost părăsit de iubită şi prin versuri arată profunzimea sentimentelor sale; el crede ca putea să conducă şi n-a fost înţeles, de unde preferinţa cutărui prozator pentru personaje puternice, lideri care împrumută calităţi chiar de la romancier. Artistul este un nobil ”răzbunător”, el atrage atenţia semenilor asupra greşelii săvârşite în legătura cu persoana lui şi a altora asemeni lui.

Că este şi vanitos, cine ar putea să conteste, nici chiar el. Să-l auzim :

Ş-acuma află ce-a rămas să afli!

Ascultă! Glasu-mi tot mai sus se-nalţă!

Eu bine ştiu cât sunt de-ntunecate

Aceste lucruri, dar speranţă mare

De glorie mă săgetă la inimă

Cu tirsul ei cel ascuţit, vărsându-mi

În piept amorul dulce-al poeziei.

Şi eu acum înflăcărat de dânsul,

Cu mintea plină de avânt cutreier

Ţinuturile cele neumblate

Din ţara Pieridelor, pe unde

Nu I-a călcat piciorul nimănuia.[3]

            Din faptul că artistul este un hipersensibil, cu o delicateţe aparte, nu se poate trage concluzia ca el este un neurotic incurabil, aşa cum crede Freud: ”Artistul este la început un om care se îndepărtează de realitate pentru că nu se poate împăca cu faptul că  se cere să renunţe la satisfacerea instinctelor şi care atunci, în fantezia lui, dă frâu liber dorinţelor sale erotice şi ambiţiilor sale exacerbate. Dar din această lume a fanteziei el găseşte o cale de întoarcere la realitate ; cu talentul lui deosebit, el creează o noua realitate în care introduce fanteziile sale, cărora oamenii le recunosc o justificare considerându-le drept reflectări valabile ale vieţii reale. şi, pe această cale, fară să urmeze drumul ocolit  al efectuării unor modificări reale în lumea exterioara, el devine cu adevărat eroul, regele, creatorul sau favoritul care ar fi dorit să ajunga.” Prea bine. 

            Dar Freud şi şcoala psihanalitică de după el nu iau în calcul şi firile artistice care compun nu din frustrare, ci din prea plin, fiindcă dăruiește, cu adevărat, doar cel care are, cel care nu are, doar îşi închipuie că dă. Este greu să acceptăm ca Eminescu a scris doar ca să arate ce mult ar fi putut să-şi desmierde iubita, şi ca nu ar fi fost capabil şi în realitate s-o facă. Balzac scrie şi ce a văzut, a simţit şi a făcut, nu doar ce a visat. Lampedussa este chiar un nobil adevărat, el, autorul, nu doar personajul lui. Dostoievski a fost, bună parte din viaţa lui, un ”demon” neliniştit şi certat cu societatea.

            Scriitorii n-au acceptat diagnosticul lui Freud, şi nu doar din mândrie, ei recunosc că sunt bolnavi, dar nu de neputinţă, ci de preaplin. Lucian Blaga cere “daţi-mi un trup voi, munţilor!” , tocmai pentru că are o simţire prea profundă şi o inimă prea mare... Dacă  neputinţa ar fi cea care creează, am fi demult inundaţi de artă, dar arta este rouă, şi roua nu inundă, reflectă doar, în fiece strop, marea lumină. Arghezi simte la fel :

 

            Doamne!

Mi-am pus roţi la tălpi şi la umeri aripi.

Şi-n aripi şi-n roţi foc am pus.

Şi zbor acum repede ca raza, mai sus ca şoimii şi aproape de stele.

Un luceafăr a trecut prin aripa mea, şi aripa mi-a luat foc, împuşcată cu aur…[4]

 

            S-a mai atribuit scriitorilor, în special poeţilor, capacitatea de asociere a percepţiilor senzoriale venite de la două sau mai multe simţuri. Auzul şi văzul, de pildă. În literatura română, Al. Macedonski a fost interesat de aceasta sinestezie.

Este, mai interesantă decât opinia lui Freud, sugestia lui T. S. Eliot, poet şi eseist englez de origine americana, laureat al Premiului Nobel, în 1948; el opune credinţa religioasă instabilităţii interioare, mai ales în volumele de versuri ”Paragina”, ”Miercurea cenuşii”, ”Patru cvartete”: ”Artistul este mai primitiv şi totodată mai civilizat decât contemporanii lui (...) mentalitatea prelogica persistă la omul civilizat, dar apare numai la poet său prin poet”.

 Este cert ca nici poeţii, cât ar fi ei de uniţi într-o famile doar a lor, nu pot fi socotiti toţi la fel nici cel puţin sub aspectul modului în care percep inspiraţia.  Unii, în adevăr se cred posedaţi, şi declară că lucrează după un dicteu automat sau sub presiunea propriilor lor obsesii, neinteresându-i nimic altceva, şi considerând ca nu au nicio obligaţie faţă de cititor. Alţii revin asupra versului, studiază, compun, regizează. Aceştia sunt poeţii meşteşugari, savanţii, constructorii. La romancieri, lucrurile par puţin mai clare, s-ar putea spune ca nici un romancier n-ar pretinde să fie crezut ca a stat în transă doi trei ani, cât a scris romanul...

            Dar şi aici lucrurile se complică. Thomas Mann, unul dintre cei mai lucizi scriitori ai tuturor veacurilor, cel care urmează pas cu pas povestea biblică în Iosif şi fraţii săi, la finalul celui de al treilea volum  declară: ”Aşa le-a vorbit ( Iosif, n. n. ) şi au râs şi au plâns împreună, şi toţi au întins mâinile înspre el, care statea în mijlocul lor, şi ei îl atingeau, iar el, de asemenea, îi mângâia. Şi aşa se sfârşeşte frumoasa istorie de Dumnezeu născocită”.[5]

            Warren şi Wallek consideră că cea mai influentă dintre antitezele moderne este cea stabilită de filosoful german Nietzsche (În Naşterea tragediei din spiritul muzicii, 1872): diferenţa dintre Apolo şi Dionysos, cei doi zei ai artei la greci, respectiv cele doua arte şi procese artistice pe care le reprezintă: arta sculpturii şi arta muzicii; starea psihologică a visului şi cea a beţiei extatice.” Acestea corespund aproximativ clasicului <creator> şi romanticului <posedat> (sau poeta vates). Mai departe cităm din acelaşi volum, de dragul adevărului, dar şi al autorului citat, un distins profesor de la Cluj: ”Mai putem da încă un exemplu, cel al lui Liviu Rusu, un cercetător român contemporan, care deosebeşte trei tipuri fundamentale de artişti: ”tipul simpatic” (care, în actul creaţiei, este vesel, spontan, ca o pasăre), ”tipul demoniac anarhic” şi ”tipul demoniac echilibrat”.[6] Exemplele   nu sunt întotdeauna fericite, zic Wellek și Warren, dar teoria tezei şi antitezei prezentate de tipurile ”simpatic” şi ”anarhic” şi a sintezei lor într-un tip superior în care lupta cu demonul s-a terminat victorios, stabilindu-se un echilibru de forţe, este sugestivă. Ca exemplu al tipului superior, mareţ, Rusu îl dă pe Goethe: dar va trebui să adăugăm aici toate marile noastre nume: Dante, Shakespeare, Balzac, Dickens, Tolstoi şi Dostoievski”.[7] În fugă fie spus, iată că nu avem motive să ne plângem ca nu suntem observaţi de cei din Occident. Am întâlnit până acum doua nume de români: A. D. Xenopol şi Liviu Rusu. De ce ei şi nu alţii ? Pentru simplul motiv că lucrările lor sunt în limbi de circulaţie, accesibile cercetătorilor.

 În această luptă dintre scrisul raţional şi cel inspirat, între clasic şi romantic, între Occident şi Orient, consemnăm şi câteva ciudăţenii ale inspiraţiei ; Schiller păstra mere putrede în biroul în care lucra ca să se inspire, Balzac scria îmbrăcat doar după ce punea pe el haine de calugar, convins ca oficiază un ritual; Proust şi Mark Twain scriau stând culcaţi în pat. Pe Constantin Noica l-am văzut scriind cu un blat de scândură aşezat pe genunchi. Unii scriitori au nevoie de linişte, alţii de vacarm, unii scriu noaptea, alţii doar la lumina soarelui. Milton scria în timpul echinocţiului de primăvară şi de toamnă. Samuel Johnson susţinea ca un poet poate scrie oricând, dacă se apucă de lucru cu tenacitate. Evident ca aşa este. Cândva, la începutul cursului, stabilisem clar care este deosebirea dintre un romancier şi un flecar. Să ne amintim: romancierul este cel carte duce la capăt povestea pe care vrea s-o scrie. Când ce ai de comunicat te copleşeşte, nu poţi dormi liniştit şi nici să nu scrii că n-au putrezit încă merele. Dar dacă atât de puţin îi trebuie unui artist să scrie, nu vom fi cinici, ca să scrie îi vom lăsa în cameră, în laboratorul lui de creaţie, această cameră obscură proprie, şi mere şi pere, şi proaspete şi putrede.

 

4. Psihologia scriitorului

Este imposibil să concepem o operă de artă în afara autorului ei şi oricât am dori să nu ne intereseze numele acelui ins care s-a trecut pe copertă, fie în timpul lecturii, fie după aceea, ne vom opri îndelung asupra sa şi vom încerca să-l cunoaştem. La rândul lui, autorul, oricât de impersonal s-ar dori, nu reuşeşte să nu se trădeze: el este, vrând - nevrând, de partea unui personaj, iubeşte şi detestă anumite fapte, are copii preferaţi, chiar dacă toate personajele fac parte din fiinţa lui. Viaţa pe care el a dus-o nu poate să nu se strecoare în operă, oricât de distilat ar fi procesul şi oricât ar fi realitatea din literatură o realitate de gradul al doilea. Iată părerea teoreticienilor:" Când e vorba de un scriitor narativ, ne gândim la faptul că acesta creează caractere şi "inventează" povestiri. Nu încape îndoială că, de la romantism încoace, ambele aspecte au fost concepute prea simplist, personajele şi intriga fiind considerate fie drept originale, fie drept copii ale vieţii reale ( o concepţie aplicată şi literaturii trecutului), fie drept plagiate.

 Totuşi, chiar şi la cei mai "originali" romancieri ca Dickens, de pildă, tipurile de caracter şi procedeele narative sunt în cea mai mare parte tradiţionale, fiind preluate din inventarul literar profesional consacrat". Devine logic să se afirme că scriitorul, în acest sens, are puţine posibilităţi de invenţie la îndemână, ci mult mai multe şanse de a combina. Caragiale, de pildă, avea tipurile deja preexistente la Alecsandri, modul de a numi personajele, la fel. Arivismul îl cunoştea de la Nicolae Filimon, taifasul nesfârşit al eroilor din "momente" îi era cunoscut din viaţa de zi cu zi. Înseamnă aceasta că a plagiat ? Nici vorbă de aşa ceva.

Un autor are la dispoziţie un număr surprinzător de mic de conflicte, de tipuri umane sau de teme. Există, de pildă: conflictul între generaţii ( tată - fiu; şef - subaltern; noră - soacră, vezi "Soacra cu trei nurori" ), conflictul de clasă ( Vezi Mânastirea din Parma, Răscoala) ; între rase ( Samson şi Dalila, Evreul rătăcitor ) . Există un numar redus de teme: iubirea între doi tineri cu piedicile inerente (Romeo şi Julieta ), complexul Oedip sau Electra (Hamlet ), iubirea pentru pământ ("Ion") ; decăderea unei clase ("Viaţa la ţară" şi" Tănase Scatiu") ; apărarea ţării cu orice preţ ("Răzazboi şi pace"), teroarea şefului (Doua loturi, de I. L. Caragiale, "Strănutul" de Gogol). Există câteva tipuri de personaje: devotatul, carieristul, trădătorul, afemeiatul; eroul, sfântul, păcătosul. Autorul combină aceste tipuri, el urăşte lucrurile simple, teziste, el ştie cel dintâi că nu există doar negru şi alb, morţi şi vii, eroi şi trădători, sfinţi şi păcătoşi, grâu şi neghină. Se pare că el a auzit cel mai bine sfatul stăpânului spus slujitorilor săi, atunci când aceştia au vrut să se ducă pe ogor să smulgă neghina. Grâul şi neghina vor convieţui împreună până la seceriş. Există, uneori, un pact clar cu Diavolul, aşa cum există un legământ cu Dumnezeu. Lameh, un urmaş la propriu al lui Cain, declară următoarele celor doua neveste ale sale, cu gândul, evident să audă şi să bage la cap şi alţii:

 Ada şi Tila, ascultaţi glasul meu!

Nevestele lui Lameh, ascultaţi cuvântul meu!

Am omorât un om pentru rana mea,

şi un tânar pentru vânătăile mele.

Cain va fi răzbunat de şapte ori,

Iar Lameh de saptezeci de ori câte şapte. [8]

Să priceapă oricine cine este măria sa Lameh, care nu acceptă să fie jignit. Iuda, alt ambiţios, nu are vreme de pierdut, vrea ca Isus să facă aşa cum gândeşte el, şi nu cum a învăţat de la Tatăl şi semnează un pact cu Marii Preoţi. La fel Faust, după ce se înţelege cu Mefisto. Iată - l ce declară:

Ah, umple-ţi inima, oricât de mare,

şi când simţi-vei uriaşa desfătare,

Dă-i numele de care eşti în stare:

Zi-i Fericire! Inimă Iubire ! Dumnezeu!

N-am nume eu

Pentru aceasta ! Simtământ e totul ;

Numele -i fum şi zvon

Înceţosând un jar ceresc...

 

            E limpede, influenţat de Mefisto, Faust nu mai cunoaşte limite, grandoarea = grandomania "aboleşte opoziţia ireductibilă Creator / creatură..."

            Din felul în care tratează personajele, din combinaţia pe care o face între personajele observate şi spiritul său, s-a spus că scriitorul realist observă comportamentul oamenilor, adică "empatizeaza", iar scriitorul romantic "se proiectează". Să nu exagerăm, însă, creaţia nu este acţiunea de a observa.

            Personajele descrise de marii scriitori nu sunt nişte indivizi pe care autorul i-a privit cu atenţie, a facut observaţii asupra lor, şi-a notat spusele lor şi apoi le-a transcris într-o carte cu mai multă sau mai puţină fidelitate. Personajele din Faust sunt, s-a observat cu justeţe, proiectările în literatură ale diferitelor aspecte ale firii lui Goethe. La fel se întâmplă cu Dostoievski: ar fi o copilărie să încercăm a vedea care dintre cei cinci Karamazov (patru fraţi şi un tată ) îl reprezintă pe autor. Cine este, mergând pe aceeşi logica, Rebreanu ? Titu Herdelea ? Aşa mediocru să se fi văzut Rebreanu pe sine? Greu de crezut. El este, credem noi, şi Titu Herdelea, şi Ion, dacă ar fi rămas ţăran, şi Petre Petre, dacă s-ar fi pierdut în gloată. Nouă, afirmaţia lui Flaubert, atât de des amintită, ni se pare nu doar corectă şi lipsită de exagerare, ci chiar modestă, restrictivă. Flaubert este şi soţul Emmei, şi prietenii ei, şi vecinii clevetitori. El este tatăl acestor personaje. Autorul le creează, suferă pentru ele, dă fiecăruia ce cere, câtă viaţă şi sentimente doresc ele, sau, şi mai exact, pot să ducă..

Cu cât a creat mai multe personaje, cu atât un autor s-a topit în viaţa lor şi este greu să-l mai extragem de-acolo. Ne este comod să-l recunoaştem pe Giuseppe de Lampedusa în Prinţul Salina, fiindcă avem de-a face cu un singur roman scris de-a lungul unei vieţii, deşi nici celelalte personaje nu-i sunt străine, măcar că simpatia lui pentru cei care-i vor detrona clasa este vizibilă; dar când e vorba de autori prolifici, operaţiunea este şi mai dificilă. Balzac este şi Gobseck şi Le colonel Chabert, L’Illustre  Gaudissart, Le pere Goriot, dar şi Eugenie Grandet şi La cousine Bette... S-a spus că Shakespeare dispare în piesele lui, nu-l găsim nici în piesele vesele, nici în tragedii, nici în sonete. ; nici în piese, nici în anecdote nu găsim un caracter bine definit şi individualizat comparabil cu cel al lui Ben Jonson. Caracteristica poetului, a scris odată Keats, este ca nu are identitate: "el este totul şi nimic... El creează un Iago cu aceeaşi desfătare cu care creează o Imogen... Poetul este fiinţa cea mai nepoetică din câte există, deoarece nu are identitate - el este în permanenţă preocupat să însufleţească alte făpturi şi să le dea conţinut.”

 

5. Conditiile materiale

Dacă acceptăm ideea că artistul este acel individ ieşit din comun, care este inspirat de o forţă din afara sa, atunci trebuie să acceptăm şi ideea că acea comunicare nu poate avea loc oricând şi oricum. Ea se consumă după un ritual. Artistul este, în adevăr, o fiinţă a ritualurilor, în măsura în care poate fi şi un continuu nonconformist. Dar slujba de preot pe care şi-a asumat-o (sau pe care a primit-o, daca-i face mai multă plăcere ), presupune un ritual anume, căci doar este în relaţie cu o Curte, cu un Tron, cu o Înaltă Poartă. Am convenit că nu poate fi o legătură directă între condiţiile concrete în care lucrează un artist şi mediul microcosmosului său, că nu putem trage nici o concluzie între poziţia corpului artistului la masa de scris şi valoarea operei, şi nici între stiloul pe care - l foloseşte şi ... seninul poezie, în cazul în care cerneala este albastră ... Dar nu putem contesta că sunt artişti care au anumite preferinţe şi că anumite condiţii îi pot influenţa.

Să nu pornim de la ideea că, dacă cineva este cu adevarat talentat, poate orice şi poate lucra în orice condiţii. Societatea, prin aleşii sau autoaleşii ei, ar trebui să aibă mai multă înţelegere pentru această pasăre rară, totuşi, care nu poate cânta oricum. Dacă, pentru a lua un exemplu, poţi scrie o serie de poezii la tinereţe, în indiferent orice condiţii, pe o bancă în parc, într-o oră de curs, dacă eşti student, la o cafenea, dacă ai descoperit de curând plăcerea ceaiului de muşeţel, în nici un caz nu-şi poate cineva crea iluzia că un roman poate fi scris pe apucate, în pauza de masă de la serviciu, sau sâmbăta seara şi duminica dimineaţa.

Pregătirea unui roman, pe lângă talent şi inspiraţie presupune cultură, documentare. Şi aceasta nu doar în cazul romanelor istorice, cum s-ar crede. Un romancier are nevoie de solide cunoştiinţe de psihologie, de sociologie, de economie, de statistici. Ca să nu mai vorbim de cunoştinţele de specialitate: de limbă, de teoria literaturii, de critică şi istorie literară, de folclor şi etnografie. Toate acestea nu pot proveni doar din depozitul lui. Amintirile, sentimentele personale, cunoştinţele dintr-o şcoală obişnuită sunt extrem de necesare dar nu suficiente. Ele ajung pentru o carte, două, cu ele poţi hrăni un volum sau două de versuri, un roman. Şi cam gata. Acest portaltoi de talent trebuie dezvoltat prin altoirea cu alte soiuri: ramuri de măslin şi finic peste corcoduşul de acasă, ramuri de eucalipt, trestie şi stejar peste o nuia de alun. Cum este posibil? Asta o ştie doar artistul, sau nu o ştie nici el, o intuieşte. Dacă nici asta nu pricepe, curând - curând va renunţa, îşi va da seama că nu a fost artist.

Este un merit al societăţilor cultivate şi civilizate care au ştiut să ocrotească artiştii. Precum ştim, procedeul nu este nou. Dacă acceptăm rudenia dintre profet şi artist ( şi ea trebuie acceptată, pentru că cei doi, dacă nu sunt fraţi, sunt, în orice caz rude apropiate ), atunci vom putea începe exemplele cu regimul rezervat profeţilor chiar în Biblie.

Când Domnul îl trimite pe Moise la Faraon cu un mesaj de eliberare pentru poporul evreu, iar Moise se scuză că el nu prea poate vorbi clar,

 "Atunci Domnul s-a mâniat pe Moise şi i -a zis: < Nu-i oare acolo fratele tău Aron, Levitul ? Ştiu ca el vorbeşte uşor. Iată că el însuşi vine înaintea ta; şi, când te va vedea, se va bucura în inima lui. Tu îi vei vorbi, şi vei pune cuvintele în gura lui; şi eu voi fi cu gura ta şi cu gura lui; şi vă voi învăţa ce veţi avea de făcut. El va vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji drept gură, şi tu vei ţinea pentru el locul lui Dumnezeu. Ia în mână toiagul acesta, cu care vei face semnele" [9].

Există câteva etape ale comunicării aici asupra carora ar fi bine să zăbovim, există şi câteva delegări de competenţe, care fac legătura între Dumnezeu, liderul ales de el ca profet, un alt personaj, preotul, care traduce mesajul oamenilor, şi, în ultimă instanţă, obiectul

(toiagul), care va prelua rolul de a face efectiv semnul. Nu mult timp după darea legii, Aron moare. "În vremea aceea, Domnul a despărţit seminţia lui Levi, şi i-a poruncit să ducă chivotul legământului Domnului, să stea înaintea Domnului ca să-I slujească, şi să binecuvânteze poporul în numele Lui; lucru pe care l-a făcut până în ziua de azi. De aceea Levi n-ar nici parte de moşie, nici moştenire cu fraţii lui: Domnul este moştenirea lui, cum i-a spus spus Domnul, Dumnezeul tău" [10].

În felul acesta ar fi trebuit rezolvată şi spinoasa problemă materială pentru poetul - preot. Oamenii n-au ascultat, totuşi, s-au găsit de-a lungul timpului şi bogaţi înţelepţi, care au înţeles că arta trebuie sprijinită. Printre ei, Caius Cilnius Maecenas, al cărui ultim nume a devenit sinonim cu susţinerea artei - mecena. Acesta, om politic roman, prieten cu Impăratul August, s-a înconjurat cu un cerc numeros de poeţi, scriitori şi cântăreţi, aferindu-le condiţii speciale de existenţă şi afirmare. Printre aceştia, cei mai cunoscuţi sunt Horatiu, Vergiliu, Propertiu. În aceeaşi direcţie se remarcă şi Ludovic al XIV - lea, supranumit Regele Soare, care a strâns în jurul lui personalităţi de excepţie ale ştiinţei şi artei. Sub el au strălucit mai mult ca oricând artele şi literele. În timpul lui Corneille, Racine, Moliere, La Fontaine, Boileau au fost duşi de către rege prin locuri la fel de strălucitoare ca şi ei: Hotel des Invalides, Val-de- Grace, Versailles, Trianon.

Capitalismul a fost mai tranşant: a considerat arta o marfă şi l-a lăsat pe artist să se descurce. Ulterior, o parte din necesităţile culturale ale societăţii le-a preluat statul, prin ministerele de resort. Chiar şi monarhii, probabil după modelul unor înaintaşi iluştri ( Familia de Medici, de pildă, diverse capete încoronate de la Roma), au întreţinut artele. La noi, Regele Carol al II - lea a realizat, se pare, prin Editura Fundaţiilor Regale, care-i purta numele, mai mult decât a reuşit să facă în economie şi finanţe. Fundaţiile diverşilor oameni bogaţi s-au dovedit la fel de eficiente. În U. S. A., aproape toţi foştii preşedinţii donează diferitelor muzee şi instituţii de artă o parte din averile lor.

O formă aparte de mecenat a existat şi în regimurile socialiste. Hulite, pe drept, pentru conducerea totalitară, lor le trebuie recunoscută investiţia în cultură. Nu ne interesează în discuţia de faţă scopul pentru care erau făcute Casele de creaţie, Cinematografele, Casele de cultură, dar contează rezultatele. În Uniunea Sovietică n-ar fi avut atâţia copii acces la cultură şi artă dacă n-ar fi existat o politică specială. La noi, o serie de opere monumentale ale culturii (dicţionare, monografii, atlase ), iată că de ani buni nu mai pot să apară, şi facem trimitere tot la cele editate înainte de război sau înainte de revoluţia din 1989.

                                 

            6. Omul şi artistul

Arta fiind o manifestare de excepţie a unei fiinţe umane, încă de la primele manifestări, şi artistul şi beneficiarul talentului său au vrut să ştie ce fel de fiinţă este cel care creează şi, mai ales ce se petrece cu el în procesul de creaţie.

 Vreme îndelungată s-a crezut ca originea artei este de natură divină şi această părere dăinuie şi astăzi pe alocuri. Biblia nu este străină de o asemenea interpretare, evident dacă apelăm la nuanţe. Lui Moise, după ce se urcă pe Muntele Sinai şi i se dau cele două table de piatră cu cele zece porunci scrise de Însuşi degetul lui Dumnezeu, i se dau şi instrucţiuni pentru următoarele obiecte sacre, care trebuiau făcute într-un fel anume şi din materiale speciale: Cortul, Sfeşnicul, Cele două perdele, Altarul pentru arderile de tot, Curtea Cortului, Îmbrăcămintea preoţească (pieptarul, mantia albastră, brâul, scufiile, tunica, mitra şi brâul, etc ) Altarul tămâierii. Surpriza pentru noi apare abia acum. Iată ce-i comunică Dumnezeu lui Moise: " Să ştii că am ales pe Betaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţa pentru tot felul de lucrări, i-am dat putere să  născocească tot felul de lucruri meşteşugite, să lucreze în aur, în argint şi în aramă, să sape în pietre şi să le lege, să lucreze în lemn şi să facă tot felul de lucrări. Şi iată că i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisămac, din seminţia lui Dan."[11]

Cu mult înainte de Moise, chiar înainte de potop, la câteva generaţii după creerea lui Adam (vreo şase ), una din nevestele lui Lameh, un răzvrătit şi ucigaş, ca şi strămoşul său Cain, din care se trăgea, pe numele ei Ada, îi naşte acestuia un fiu, caruia îi pune numele Iubal. Despre el, Sfânta Scriptura, prin mărturia lui Moise, ne spune ca "a fost tatăl tuturor celor ce cânta cu alăuta şi cu cavalul."

Ideea ca artistul este inspirat de o forţă din afara sa apare şi la Platon: ”Zeul răpeşte mintea poeţilor, scrie acesta în dialogul Ion, pentru a-i folosi, ca şi pe cântăreţii de oracole sau ca pe ghicitorii divini, drept slujitori ai săi, astfel că noi, care îi ascultăm, trebuie să ştim că nu aceşti ieşiţi din minţi grăiesc lucruri atât de preţioase, ci că zeul însuşi ne vorbeşte prin ei”. Procesul este mai discret şi de aceea vom cita o replica a lui Socrate despre subiectul în cauză, mai ales ca observaţiile atenianului se referă şi la cei care interpretează, nu doar la poeţii propriu-zişi:" Darul acesta al tău de a vorbi frumos despre Homer este, cum spuneam mai înainte, nu un meşteşug, ci o putere divină care te pune în mişcare, o putere ca aceea a pietrei pe care Euripide o numeşte de Magnesia, iar cei mai multi piatra de Heracleea.

Într-adevăr, piatra aceasta  nu numai ca atrage inlel de fier, ci le transmite şi lor puterea de a săvârşi acelaşi lucru, adică de a atrage la rândul lor alte inele, încât uneori ajunge să formeze un şir foarte lung de inele de fier prinse unul de altul şi a caror putere depinde, pentru toate de puterea pietrei cu pricina. Tot astfel, Muza îi umple ea însăşi pe câte unii cu har divin, iar prin mijlocirea acestora harul divin pătrunde şi în altii, alcătuindu-se astfel un şir în care fiecare depinde de un altul. Într - adevăr, nu în virtutea unui meşteşug poeţii epici, toţi cei buni, dau glas tuturor acestor frumoase poeme, ci fiind pătrunşi şi de harul divin ; la fel stau lucrurile şi cu bunii poeţi lirici: la fel cum cei cuprinşi de frenezia coribantică nu sunt, când dansează, în minţile lor, tot aşa nici poeţii nu sunt în minţile lor când alcătuiesc frumoasele lor cânturi, ci de cum se cufunda în armonie şi în ritm, ei sunt cuprinşi de avânt bahic şi, stăpâniţi de el - asemenea bacantelor care, când sunt în stăpânirea lui, scot miere şi lapte din râuri, nu însă şi când se află în minţile lor - cu sufletul poeţilor lirici, după propria lor mărturie, se petrece acelaşi lucru (...) şi e adevărat ce spun: poetul e o făptura uşoară, înaripată şi sacră, în stare să creeze ceva doar după ce-l pătrunde harul divin şi îşi iese din sine, părăsit de judecată. Cât îşi păstrează judecata, nici un om n-are puterea să creeze poezie său să dea glas, în vers, unei preziceri (... ) Căci nu meşteşugul le călăuzeşte spusele, ci o putere divină: astfel, dacă s-ar pricepe datorită meşteşugului la un singur lucru s-ar pricepe şi la toate celelalte. Iar divinitatea le ia poeţilor mintea, lor şi prezicătorilor şi prorocilor, şi îi foloseşte ca pe nişte slujitori ai ei tocmai pentru ca noi, ascultându-i să ne dăm seama că nu ei, lipsiţi cum sunt de mintea lor, sunt cei care spun lucruri de atâta preţ, ci că cea care vorbeşte, glăsuind prin mijlocirea lor, este divinitatea însăşi."(...) Aici mai mult decât în orice alt exemplu îmi pare mie că divinitatea ne arată, fără putinţă de îndoială, că poemele acestea atât de frumoase nu sunt nici omeneşti, nici ale oamenilor, ci divine şi ale zeilor, iar că poeţii nu sunt nimic altceva decât tălmacii zeilor, stăpâniţi fiecare de către cel care îl are sub stăpânire. Tocmai pentru a ne dovedi acest lucru a făcut zeul ca poetul cel mai nevrednic să dea glas poemului celui mai frumos".[12] După o asemenea viziune, în care poetul este când înalţat în naltul cerului, când coborât în mocirla ... omenescului, mai că nu-ţi vine să spui ca eşti poet ! Sau, poate, tocmai de aceea îţi vine să recunoşti!

Prorocii credeau acelaşi lucru despre ei, dovadă că nu pregetau să declare răspicat: "aşa vorbeşte Domnul!". Că nu pe ei se exprimau o dovedeşte şi riscul la care se supuneau transmiţând cuvântul divin, în cel mai bun caz persecuţii, de cele mai multe ori moartea.

Ideea aceasta referitoare la originea transcedentală a artei renaşte în romantism cu suficientă forţă, după ce primise o lovitura de graţie de la raţionalism şi clasicism. Poeţii mai ales, tot ei, fireşte, sunt gata să declare ca tot ce spun nu vine de la ei, sunt ecoul unei viziuni ancestrale, a unor dureri ce nu le aparţin decât formal, cu un cuvânt, ei sunt doar mesagerii unui glas divin. Ei sunt damnaţi, suferă pentru alţii, iar dacă nu sunt nefericiţi, atunci sunt "nemuritori şi reci".

Şi publicul doreşte ca artistul să nu fie un tip banal, orice consumator de artă păstrează, se vede treaba, ceva din mitul divinităţii artei. Căci, nu-i aşa, nu putem socoti opera de artă o simplă scriere, poezia nu poate fi un bilet de dragoste în versuri şi nici o cugetare ( o ideie) care rimează. Romanul nu este o simplă biografie moralizatoare sau palpitantă şi nici piesa de teatru nu poate fi privită ca o confruntare pe scenă, indiferent cât de serios ar fi subiectul.

 Trebuie să fie ceva extraordinar în aceasta creaţie, gândeşte beneficiarul, din moment ce lucruri atât de cunoscute au forţa de a vraji. În acest caz, observă Tudor Vianu, talentul şi geniul par a fi nişte daruri coborâte din cer. "Numai o astfel de credinţă mistică, perpetuată prin pozitivitatea generală a mentalităţilor, explică sentimentele contrarii cu care artiştii continuă a fi întâmpinaţi în cercurile largi ale publicului."

Să încercăm a vedea care pot fi punctele de situare a " adevărului". Goethe credea ca poezia este pur şi şimplu cântatul unei pasări, el, cel puţin, asta credea că face, ciripea ca pasărea cerului. Alţii, după modelul lui S. Freud şi Alfred Adler, cred ca arta este rezultatul unor infirmităţi, a unor traume trăite în copilărie, aşadar o deformare. În sfârşit, ca o reacţie faţă de cei dinainte, G. Seailles vede în artist, şi nu numai el, un caracter de excepţie, un supradotat, o fiinţă" în care tendinţele fundamentale ale vieţii ajung la înflorirea lor cea mai deplină".

Până aici am putut să vedem oarecum cam cum este artistul, său, mai clar spus, creatorul, cel numit vreme îndelungată, cu un cuvânt azi demonetizat, geniu.

Probabil o să ne convingem că pe autorii, fie ei şi geniali, îi suportăm destul de uşor, cu oamenii care poartă asemenea talente ne împăcăm mai greu şi chiar nu reuşim să-i înţelegem. Şi cum am putea s-o facem? Sunt ca noi, mănâncă asemeni nouă, dorm, merg ca noi pe stradă, le cunoaştem, poate, părinţii, soţiile, copiii, nu au nimic special şi se încăpăţânează să se considere ... genii, iar unii chiar acceptă această aberaţie a unor oameni plini de defecte. Şi chiar sunt plini de defecte. Până la un punct, să nu ne grăbim a ne bucura...

Astăzi nu mai este un secret pentru nimeni că cei mai valoroşi pictori şi muzicieni au fost nişte oameni anormali, adică au avut altfel de ochi şi altfel de urechi, Mozart, Beethoven, Smetana, fiind cam surzi de felul lor. Să nu mai vorbim de miopia şi astigmatismul şi daltonismul artiştilor plastici !

Este adevărat, dar din nefericire pentru noi, care avem asemenea defecte, noi nu suntem aşa mari artişti. "Existenţa unui organ în stare de inferioritate, notează dr. Adler, provoacă o asemenea întărire a căilor nervoase corespunzătoare şi a suprastructurii lor psihice, încât aceasta din urmă este fructificată pe cale compensatorie, în cazul că posibilităţile de compensaţie sunt date" - (sub. ns). Nu este cazul să generalizăm, căci nu defectele fac arta şi nici cel puţin calităţile. Cei mai mediocrii oameni provin din rândul celor care s-au priceput la toate, iar cei de excepţie sunt urmaşii unor copii care au avut o singură predispoziţie dar şi-au cultivat-o. Parcă începe să se facă lumina odata cu introducerea termenului cultivare. Despre implicatiile lui, în altă parte, deocamdată să încercăm a lamuri ce-i cu omul numit artist.

Este el bolnav său sănătos ? Fiziceşte vorbind el ar trebui să fie, şi de cele mai multe ori chiar este, un om cu o sănătate solidă.

 

            7. Ce stări presupune arta

            Arta cere eforturi, zile şi nopţi nedormite. Ea, iată, o spunem, nu este, cum a crezut Platon, o comunicare mecanică a zeilor, este rezultatul mai multor factori care cuprind:

- predispoziția

- talentul şi cultivarea lui

- o solidă cultură generală

- cultură de specialitate

- voinţă

- capacitatea de autoanaliză

- o linişte familială

- norocul de-a avea un talent ”cerut”, acceptat de societate, adică să fii în ritm cu vremea.

Arta cere o dăruire totală, nu poate supravieţui dacă i se dau doar ceasurile de după amiaza, cele de voie bună sau de tristeţe. Ea nu ia naştere între doua plimbări de recreere. Domnişoara Muză se vrea curtată, alintată, aşteptată, vrea să i se accepte refuzul şi nu consideră niciodată logodna ca pe o promisiune de căsătorie. Nici nu ştim dacă se va căsători vreodată. Ea nu intră în localuri publice, nu are mulţi prieteni, contrar părerilor de obşte, nu-i plac alcoolul, tutunul, drogurile. Evită restaurantul şi ceaiurile dansante. Canapeaua ei este masa de lucru, ora ei favorită pentru întâlnire se situează între şase dimineaţa, şase seara şi din nou şase seara până la şase dimineaţa...Până la capotare sau la moarte.

Că au fost şi artişti bolnavi ? Că au fost şi nebuni, cu sau fără acte în regulă, nu contestă nimeni. Dar până atunci au muncit ca cei mai sănătoşi şi trudnici salahori. Chiar degeaba or fi murit de tineri Mozart, Chopin, Eminescu ? Fireşte că nu, ne-o spune cel din urma:" Că sunt bătrân şi singur, parc-am murit de mult” şi mai înainte zisese: ”Optzeci de ani în lume îmi pare c-am trait...”

Durerea nu va putea fi niciodată cuantificată, nu vom şti niciodată ce înseamnă pentru altul "mă doare puţin" sau "mă doare rău". Mulţi artişti, ne aminteşte Vianu, s-au plâns adeseori "de o dualitate a naturii lor care i-a făcut să sufere; de acel amestec al "îngerului" şi "dobitocului": un fel mistic de a exprima impresia irupţiei unor forţe, care de vreme ce există într-un om, nu sunt străine de organizaţia umană, având numai o intensitate superioară nivelului lor obişnuit. Dar pentru acest motiv artistul nu poate fi socotit drept un bolnav". Şi aceasta pentru că boala înseamnă o regresiune a forţelor umane, pe câtă vreme în cazul artistului prin aceasta "boală" se exprima el, şi nu doar el, un grup numeros, o naţiune, şi, nu de puţine ori, întreaga umanitate.

Artistul este acel om ca noi, dar care nu se exprimă ca oamenii, deşi lor le vorbeşte, iar unii chiar înţeleg. Cu atât mai bine pentru ei. Care ei ? Artişti şi privitori, artişti şi cititori, artişti şi ascultători. Lăsați-i pe puternicii zile să se lăfăie în țărâna lor care le scarpină orgoliul pielii. Doar artiștii aud când crește iarba, stând lipiți de centrul pământului și privind cerul miraculos ca zâmbetul unui copil.

 

 

 



[1]  Biblia sau Sfânta Scriptură, 1.Corinteni, Cap.2, Vers.5-7, traducere D.Cornilescu

[2] E.G. Withe, Review and Herald, 5.01.1886

[3] Lucretiu, Poemul naturii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965, pag.66

[4] Tudor Arghezi, Ce-ai cu mine,vântule?, Bucureşti, Editura Minerva,1970, pag.137

[5] Thomas Mann, Iosif şi fraţii săi, Bucureşti, Editura Univers,1981, p. 529.

[6] Rene Wellek, Austin Warren, Op.cit., p. 122.

[7] Ibidem.

[8] Biblia, Geneza, Cap.4,vers.23-24

[9] Exodul, în Biblia sau Sfânta Scriptura, Cap.4,Vers.14-17

[10] Idem, Deuteronom, Cap.8,Vers. 8-10

[11] Biblia, Exodul , Cap.31,vers. 2-6

[12] Platon, Opere,vol. II, p. 140-141.

Vizualizări: 534

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Petre Anghel pe Februarie 3, 2011 la 11:16pm
Camelia Mihai: multumesc.
Comentariu publicat de Petre Anghel pe Februarie 2, 2011 la 9:06pm
Stimata Sînziana Batiste, multumesc pentru atentie. Raman acelasi prieten virtual si va urez sa aveti cuvinte pentru gandurile ce va misca sufletelul...mare.
Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Februarie 2, 2011 la 8:54pm
Superb articol! Felicitari!
Comentariu publicat de Chifu Ecaterina pe Februarie 1, 2011 la 8:27pm

 

Artistul este acel om binecuvântat de divinitate care dăruieşte altora sufletul său, cristalizat în opere ce fac bucuria altora .El trebuie preţuit şi încurajat căci, prin creaţie, el poate să  facă să strălucească acea ”corolă de minuni
a lumii” să amplifice cunoaşterea realităţii, a universului.

Comentariu publicat de Lisa Mititiuc pe Februarie 1, 2011 la 3:27pm

articolul atinge subiecte care poate ca nu snt suficient de adanc analizate sau constientizate; cel mai adesea le gasim intr-o forma de subiectivism exagerat, ca o maladie care ameninta omenirea (vezi psihanaliza lui Freud si vazele comunicante sau non-comunicante).

arta ar putea fi dumnezeire, de acord: Dumnezeu (si nu Demiurgul  sau Hyperion dupa cultura occidentala care este asemuit  lui Promoteu, cel care aduce focul stiintei/luminii) a CREAT lumea si la sfarsitul fiecarei zile a spus " e bine" (?!) Acest calificativ arata o anumita ordine; ceea ce ar insemna ca totul comunica, dar nimic nu este la intamplare, ci intr-o ordine pre-stabilita DE DINAINTE. ar mai fi de facut o distinctie intre creatie si imginatie care consta in masurabil si nemasurabil. din punctul meu de vedere, imaginatia (cea divina si nu psihanalitica prea "terre à terre" pentru mine) este un har care vine tocmai din stiinta de a imbina in mod armonic creatia intr-un tot comunicant (societate/stiinta/literatura/mitologie) spre LUMINA, spre binele omenirii, spre dainuirea ei. adica INSPIRATIE!!!!

 

cat despre vasele non-comunicante, un exemplu edificator ar fi (dupa mine) apropierea numelui SF. Pavel de Apolo. (poate ca o fineta de nuanta inspiranta imi scapa)

 

pentru a conchide cu psihanaliza (prea multi doctori si niciun rezultat concret) diferenta intre halucinatie si imaginatie, ar consta intr-un singur cuvant:INSPIRATIE ( acest "e bine"). se vorbeste adesea si despre catharsis, care pentru unii occidentali inseamna purificare prin durere (biruinta esteticului in detrimentul sufleteului, sentimentelor, pasiunilor), iar pentru altii mai extremisti, lipsa totala a pasiunilor. dar acest catharsis, mai inseamna si purificare prin armonie a spiritului, a pasiunilor, a eului cu natura si universul intreg. 

 

Ce stari presupune arta? eu cred ca Platon  avea dreptate ( la acea vreme) dar astazi ar mai trebui adaugat un lucru esential: inspiratie!!!

 

 PS: Muza o las cadou lui Freud si urmasilor lui! 

 

Indiferent de drumul pe care il alegem in viata ( liberul arbitru functioneaza), arta se face cu daruire!

 

 

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Februarie 1, 2011 la 2:27pm
Felicitări!
Comentariu publicat de seul alexandru decebal pe Februarie 1, 2011 la 1:33pm
articol care lasă loc un număr de   n  comentarii.Oricum modul de a privi literatura,viaţa prilejuieşte momente de meditaţie profundă,mai ales pentru cititorul avizat.Felicitări!
Comentariu publicat de TIMERMAN DUMITRU pe Februarie 1, 2011 la 10:57am
Am trăit o parte din stările menţionate în acest text, în momentul creaţiei. O vreme, aproape doi ani, mă trezeam în puterea nopţii, pe la ora unu sau două şi scriam, aşa, ca la un semn....Parcă o mână nevăzută mă ridica din somn, iar apoi mă punea la masă să scriu...Aveam uneori senzaţia că sunt conectat la o Dimensiune celestă nevăzută, dar pe care o simţeam...Au fost nopţi în care m-am trezit, dar n-am reuşit să scriu nici măcar o frază poetică. În altă situaţie, am trăit acest moment de inspiraţie, pe timp de zi, în centrul oraşului. M-am aşezat pe bancă din parc şi am început să scriu...În acele momente, n-am auzit nici vacarmul creat de autoturisme şi nici conversaţiile trecătorilor. După ce am terminat de scris, m-am ridicat şi-am plecat mai departe.. Cred că poeţii, care trăiesc în Lumina Divină, creează poeme, iar cu ajutorul lor, pot jalona drumul spre mântuire pentru semenii lor, sau îi pot şlefui spiritual. Cred că aceasta este menirea adevăraţilor poeţi, dar este nevoie de mult studiu şi multă şlefuire spirituală până când poetul poate ajunge la aceste conectări celeste, aşa cum de fapt este scris în acest text, postat pe reţeaua literară. Dacă nu se întâmplă acest lucru, această conectare nu este posibilă...E ca şi când nu ai cunoaşte o limbă străină, dar ai vrea să vorbeşti, să comunici ceva în limba respectivă....Cred că este o receptare, a unor limbaje celeste venite din SFERA LUMINII, sau, nici nu ştiu cum să explic aceste stări, este ca şi cum ai intercepta limbajul poetic al  îngerilor.....M-am regăsit în acest text, prin trăirile mele...Este fascinant, dragi prieteni, să trăieşti o astfel de revelaţie...revelaţia LUMINII POETICE. Interesnat, în urmă cu vreo 10 ani, poeta Constanţa Buzea, într-un interviu spunea că avea aceleaşi descoperiri  şi trăiri, în momentul creaţiei. Atunci, n-am înţeles-o, dar acum, după ani şi ani de studiu, o înţeleg pe deplin şi nu mi se pare o nebunie să vorbeşti despre aceste experienţe scriitoriceşti...aş zice, de o elevaţie celestă.
Comentariu publicat de Ioan-Mircea Popovici pe Februarie 1, 2011 la 9:12am

si astfel

prinde forma poemul

intr-o formula

cu energie in aripa stanga

masa si viteza luminii

in aripa din interior

luându-si zborul

cu aripa scurta

atingand norii

si aripa lunga

acoperita de semne

din spirala umbrei

care nu se vede

Comentariu publicat de Marina Stefan Zoltan pe Februarie 1, 2011 la 8:25am

Poetul surade - Iata! dintr-un caus de semne am pus Universul pe o singura fila.

Prozatorul se incrunta - Ha! Universul pe o pagina. Doua sute de pagini, pe putin.

Pictorul se stramba - Hei! Din curcubeu am creat omul. Si numai sapte culori.

Cantaretul canta - Liniste! Auzita-ti voi asa un viers? Si numai din 22 tuburi de trestie.

Sculptorul ridica palmele ca doua lopeti - Din aceasta piatra am daltuit omul. O tona cantareste piatra.

Arhitectul bate cu rigla de calcul in masa - Din toata pulberea pamantului v-am ridicat catedrale, pacatosilor, 

 

Batranul mustacios tace. Mazgaleste doar 5 semne: E=mc2. Apoi pleaca sa se odihneasca putin. 

 

 

 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor