LITURGHIA

Bunicul Constantin se sculă de dimineaţă, trase briciul pe bucata de toval, întinsă pe un suport din lemn, se săpuni bine cu pămătuful şi începu să-şi dea jos barba crescută peste săptămână.

Lampa cu petrol nu-i făcea lumină suficientă, aşa că ieşi în bătătură, îşi agăţă oglinda de un cui bătut direct în trunchiul salcâmului crescut falnic în faţa casei. De el se sprijinea şi plita oarbă, zidită din spărturi de olană, lipite cu pământ galben amestecat cu balegă de cal.

Acolo pregătea bunica Floarea mâncarea, de cum se topea ultima zăpadă la începutul primăverii şi până cădea alta la sfârşit de toamnă târzie. Foloseau drept combustibil ogrinji[1] de porumb, ori tizic[2] sau crengile uscate de viţă de vie.  

Bunicul era nelipsit în fiecare duminică de la liturghia ţinută de părintele Plutaşu în biserica din comună. Preotul dacă nu l-ar fi văzut în biserică, a doua zi precis l-ar fi certat. Era un participant important în corul bisericii. Îndeplinea şi funcţia de epitrop, care contabiliza toate donaţiilor din partea enoriaşilor. Părintele Plutaşu dorea să refacă picturile locaşului de cult şi pentru acest lucru era binevenită de orice sumă de la săteni. 

După ce termină cu bărbieritul, intră în camera “curată de la stradă” cum îi spuneau bătrânii, deoarece acolo nu dormea nimeni, ci doar îşi ţineau lucrurile mai bune. Deschise lada de zestre a bunicii Floarea, pe care o primise de la părinţi la nuntă şi îşi alese costumul negru din dimie[3].

Materialul era ţesut de bunica la război. Lâna pentru stofă, o luau de la oile proprii. Cumpărau doar aţa din bumbac pentru urzeală. Apoi abáua[4] albă o trimetea la piuă[5] pentru prelucrarea şi vopsirea ei de obicei în negru. 

Bunicul Constantin venise în Dobrogea de prin zona Sibiului, odată cu transhumanţa. Aici soseau nu numai mărgineni sau ţuţuieni cum li se mai spuneau mocanilor din zona Sibiului, ci şi mocani de prin partea Braşovului, din zona Săcele sau din Ţara Bârsei.

Cum terminau de tuns oile, pe la sfârşitul lunii iulie, începeau să coboare cu turmele de pe păşunile montane, spre Lunca Dunării sau spre Dobrogea, pentru iernat, trecând Dunărea pe la Vadul Oii în apropiere de Hârşova, prin Vadul Cailor la Călăraşi, la Brăila pe la Ghecet, sau la Gura Ialomiţei pe la Piua Petrii. În urma turmelor de oi, în căruţele cu coviltir, îi însoţeau adeseori soţiile şi copiii, care întregeau familia peste iarnă, până la reîntoarcerea pe pământurile natale de la munte.

Dobrogea în ciuda faptului că de-a lungul secolelor a fost călcată de mai multe popoare migratoare, sau că s-a aflat sub ocupaţie otomană, şi-a păstrat caracterul naţional, limba şi preocupările care erau în general aceleaşi ca şi a populaţiei de dincolo de Dunăre şi anume: păstoritul, cultivarea viţei de vie, agricultura, apicultura, sau pescuitul prin bălţile, lacurile ori apele Dunării. Aici întâlneai întinderi mari de câmpii mănoase, codrii deşi, apă pentru adăparea animalelor, o climă mai blândă şi taxe mai mici decât în Transilvania.  Fenomenul transhumanţei se perpetuase de-a lungul secolelor în viaţa păstorilor, indiferent de împrejurările vremurilor, fie ele războaie, fie schimbări de dominaţie a zonei Dobrogei. Păstoritul era una dintre preocupările principale a muntenilor, alături de apicultura, datorită faptului că agricultura nu se putea dezvolta din lipsă de suficiente suprafeţe de pământ arabil. Prin venirea oierilor din Ţara Românească pe pământ dobrogean, sau consolidat relaţiile dintre românii de o parte şi de alta a Dunării, datinile şi legăturile economice cu restul ţării, indiferent sub ce ocupaţie s-ar fi aflat.

Odată cu înscăunarea pe tronul României a regelui Carol I şi decretarea legii agrare din 1882, o parte dintre mocanii veniţi în transhumanţă nu s-au mai întors cu oile la munte, stabilindu-se definitiv în Dobrogea. Printre ei s-a numărat şi Constantin cu tânăra sa soţie Floarea, pe atunci un păstor ţuţuian, venit cu turma de oi la iernat.

Odată stabilit în comuna Pecineaga6], Constantin şi-a înstrăinat o parte dintre mioare şi cu banii câştigaţi şi-a ridicat o casă pe cei patru mii de metri pătraţi acordaţi în vatra satului de către administraţia locală, în afara celor douăzeci şi cinci de hectare de pământ arabil extravilan cum se spune mai curând. Avea acum acareturile sale, o gospodărie înfloritoare în mijlocul comunei şi cinci copii, patru băieţi şi o fată: Păun, Dragu, Dumitru, Stoica şi Neaga.  

Palmele bătrânului erau bătătorite ca pământul din faţa casei, de cât a strâns coarnele plugului, sau coada sapei, la arat sau la prăşitul culturilor agricole.

 Când a hotărât să rămână definitiv pe pământ dobrogean, a înţeles că trebuie să-şi schimbe preocupările. Nu mai hălăduia cu turma printre dealurile şi văile din Dobrogea sau printre munţii din Mărginime, ci trebuia să-şi cultive pământul primit în posesie.

Interesul administraţie locale era să se dezvolte agricultura şi în această parte a ţării. Să i se schimbe  destinaţia de pământ bun pentru păscutul turmelor de oi sau a cirezilor de vite, ale mocanilor veniţi în transhumanţă. De aceea i-a împroprietărit cu pământ pe băjenari. Să nu mai fie ca pe timpul dominaţiei otomane.

Mai târziu, când a apărut şi cel de al doilea val de migraţie, noii veniţi vor fi catalogaţi drept colonişti şi aşa se va numi şi cartierul unde aceştia îşi vor ridica locuinţele.

Astăzi era sărbătoare şi moş Constantin dorea să meargă la biserică să asculte liturghia preotului Plutaşu, un preot bătrân, cu o barbă albă ca şi părul ce-i răsărea pe sub potcap sau culion cum se mai numeşte acoperământul de pe capul preoţilor. Bunicul Constantin trăia cu frica lui Dumnezeu, fiind o fire evlavioasă de felul său, stare de spirit moştenită din moşi-strămoşi.  

Se îmbrăcă cu cele mai bune haine ale sale şi încălţat în nişte botine luate de la un negustor grec, care hălăduia în căruţa sa cu coviltir[7] din sat în sat să facă trocul cu ţăranii, dându-le cele necesare traiului ce lipseau din „prăvălia” sătească, contra produse agricole.

 Pătrunse în grădiniţa bunicii din faţa casei, de unde rupse câteva tufănele şi cu buchetul de flori în mână, plecă voios spre biserică, la întâlnirea sa sufletească cu Dumnezeu. Locaşul sfânt nu era aşa departe de casa lui, se afla doar la trei - patru sute de metri.  

Când a ajuns, biserica era plină cu sătenii veniţi la sfânta slujbă care deja începuse. Era marea sărbătoare a Sfântului Dumitru, praznicul când ciobanii returnau proprietarilor oile avute în grijă încă din primăvară, şi îşi primeau restul simbriei tocmite.

După ieşirea de la liturghie, fiecare proprietar merge în prundul[8] vacilor să-şi aleagă oile proprii, care purtau un semn distinct al stăpânului, ori prin încrustarea unei urechi, ori prin vopsirea pe spinare cu o anumită culoare după cum avea fiecare.  

Moşul toată săptămâna s-a preocupat de repararea porţilor de la saivan[9] şi pregătirea spaţiului pentru iernatul mioarelor.

Paiele erau stivuite şi aşteptau să fie puse în iesle, cele de ovăz şi de orz pentru hrană, cele de grâu pentru aşternut. De asemeni şi tulpinile de porumb după recoltarea ştiuleţilor erau în căpiţe. Sare în bolovani cumpărase de la magazin. Acum putea să vină iarna, avea cu ce-şi hrăni cele treizeci de oi. Cu atât mai rămăsese. Restul le-a vândut să-şi ridice casa şi să-şi cumpere o vacă pentru lapte la copii şi cai pentru deplasare şi munca câmpului.

În gospodăria unui ţăran sunt multe lucruri necesare, mai ales când îşi schimbă profesia din păstor în cea de agricultor. Pentru toate trebuiesc bani. Bunicul şi-a dorit să fie independent din acest punct de vedere. Doar pentru utilaje mai mari trebuia să meargă să se împrumute la vecini sau la cei mai avuţi şi cu mai multă experienţă în agricultură.  

Bunicul Constantin avea o mustaţă stufoasă pe care îi plăcea să şi-o răsucească de parcă dorea să străpungă cerul cu vârfurile sale.

Era un bărbat înalt, cu o faţă roşcovană, brăzdată de cutele lăsate de vremea în care şi-a dus traiul. Şi la cei peste şaptezeci şi cinci de ani, tot se mai simţea în trupul său vigoarea mocanului falnic. Era mândru că-i mocan, om al muntelui, rătăcit de nevoie în câmpia dobrogeană. Se vedea hărnicia ţuţuianului prin casa ridicată cu mâinile sale, învăţate mai mult să strângă între degetele sale osoase ugerul oii, să-l facă să ţâşnească laptele în spumă, decât coarnele plugului, dar ce nu face omul pentru familie în viaţa lui? Le învaţă pe toate de nevoie.  

Ajuns lângă strana sa, se alătură corului bărbătesc al bisericii. Avea o voce frumoasă moşul, de aceea nu-i plăcea bătrânului preot ca el să lipsească de la slujbă. De partea cealaltă erau femeile care cântau în cor. În biserică era o muzică divină în timpul slujbelor. Nişte simpli ţărani dădeau măreţie prin glasul lor celor sfinte, înălţând imnuri de slavă Creatorului. Era o încântare să-i asculţi.

Preotul Plutaşu se mândrea nevoie mare cu un asemenea cor. Se dusese vestea chiar şi la mai marii bisericii ortodoxe din Constanţa şi de aceea la acest praznic al Sfântului Dumitru sosise la slujbă un înalt prelat, să se convingă de existenţa unui asemenea cor şi să dea prin prezenţa sa o mai înaltă preţuire slujbei.  

La sfârşitul liturghiei, bunicul Constantin s-a dus direct acasă să se schimbe de ţinuta de sărbătoare, şi-a încălţat din nou opincile din piele argăsită de bou, hainele de lucru şi porni spre prundul vacilor, unde se împărţeau oile. Nu dorea să-şi murdărească costumul de mers la biserică. Cu banii necesari în buzunar şi cu o sticlă cu vin la el să-l cinstească pe cioban, se alătură celorlalţi săteni ce se îndreptau spre prund.  

Lume multă ca şi mioarele grase şi frumoase. Fiecare sătean aştepta să-şi aleagă oile din cârd. Venindu-i rândul şi lui moş Constantin, acesta constată că-i lipseşte o mioară. Luându-l la întrebări pe cioban despre oaia lipsă, acesta dădea din colţ în colţ că ar trebui să fie, însă oaia nu era nicăieri. Până la urmă recunoscu că la un moment dat când s-au întâlnit două turme, s-ar fi putut să se amestece mioara în turma celuilalt cioban. Moş Constantin era hotărât să-şi recapete mioara, aşa că nu-i mai dădu ciobanului simbria necesară până nu-i aduce oaia.

Ciobanului nu prea i-a plăcut acest lucru, dar nu avu ce să facă, ştiindu-l cât este de hotărât. Îi promise că va căuta să-i aducă acasă oaia rătăcită.

Propunerea lui de a i se opri valoarea oii din simbrie, nu fu pe placul bunicului. Îşi iubea mioarele şi nu dorea să se despartă de niciuna, mai ales că aştepta ca în primăvară să-i aducă şi mieluţi frumoşi care să-i sporească turma.  

Ajuns acasă cu mioarele, le închise în saivan unde aveau umplută ieslea cu fânul cosit de pe loturile sale, sau de prin zonele necultivate, unde creştea într-o floră sălbatică spontană. Oile zbierau în ţarc neobişnuite să fie închise într-un spaţiu aşa de mic. Se obişnuise să trăiască într-o turmă mare şi libere, nu câteva ca acum.

Moş Constantin dorea să dea o petrecere odată cu aducerea oilor acasă, mai ales că avea şi un băiet cu numele de Dumitru, aşa că îl invită şi pe preotul Plutaşu să-l onoreze cu prezenţa familiei sale la această aniversare, totodată să-i binecuvânteze şi oile. Aşeză sub salcâmul falnic din faţa casei o masă din blăni[10] de brad, peste care aşternu o faţă de masă ţesută la război de bunica Floarea, apoi ataşă două canapele făcute din dulapi din lemn de salcâm. Bunica Floarea aduse o pâine cât roata carului, coaptă pe vatră în cuptorul de alături, farfurii din lut ars smălţuit, pline cu caş şi brânză proaspătă, ceapă şi ce era mai important, o oală mare din argilă arsă, frumos colorată cu motive florale, plină cu zamă de cocoş. Era o ciorbă fierbinte, deasupra căruia pluteau steluţe de grăsime ce-i dădea o aroma şi un gust deosebit. Restul de carne o făcuse friptură la care adăugase nişte cartofi pregătiţi în acelaşi cuptor, odată cu pâinea. Mai adăugă pe masă borcanul cu  hrean răzuit şi conservat în oţet diluat cu apă, cu o linguriţă – două de zahăr deasupra, să-i mai taie din iuţeală. Gătea bine bunica Floarea. Ştia ea reţetele folosite de muntence, dar învăţase şi altele de la localnice, cu un gust oriental.  

Moş Constantin trimise un fecior în beciul construit lângă casă, să aducă o sticlă cu ţuică de tescovină din anul ce trecuse şi o oală cu vin, un tulburel rozaliu din anul respectiv. Făcea vin bun bunicul Constantin.

Începu să-i sosească oaspeţii care din politeţe mai întâi treceau să-i vadă mioarele. Doar era răvăşitul oilor cum se numea această zi prin părţile lui de baştină.  

- Bună ziua Floareo şi Constantine, spuse părintele Plutaşu când intră pe poartă.  

- Sărut mâna părinte. Bine aţi venit la noi. Poftiţi, luaţi loc la masa de sub salcâm.  

- Lasă Floareo că de stat am să tot stau. Stai să vină şi coana preoteasă. I-am trimis vorbă să vină şi ea.

- Foarte bine părinte. Chiar, nu am mai stat de vorbă de ceva vreme cu coana preoteasă.  

Părintele ca şi ceilalţi invitaţi trecu pe la ţarcul oilor şi binecuvântă animalele, să fie sănătoase, să facă miei frumoşi şi să dea mult lapte. Le stropi cu busuiocul înmuiat în aghiazma adusă de bunica Floarea şi apoi după ce binecuvântă întreaga gospodărie, ca şi pe cei prezenţi, se aşeză la masă obosit de atâta stat în picioare în timpul slujbei din biserică.  

Sosise între timp şi coana preoteasă, aşa că se putea începe petrecerea. Cel sărbătorit în această sfântă zi, odată cu oile din ţarc, era cel de al treilea copil al lui Moş Constantin, înclinat mai mult spre meserie decât spre agricultură. Nu-i plăcea nici oieritul şi nici cultivarea pământului. Îi plăcea să meşterească ceva, mai ales fierăria, de aceea l-au dat ca ucenic la un localnic, să înveţe meseria de fierar. Era mult de lucru într-o comună aşa mare ca Pecineaga, unde trăiau atroape patru mii de suflete. Coana preoteasă era învăţătoare. Toţi copii lui moş Constantin şi ai Floarei i-au fost elevi. Ce-i mai urechea când veneau cu lecţiile neînvăţate! Câte înjurături de bisaltir[11] sau de ceara mă-si mai primeau ei când venea coana preoteasă şi se plângea că iar au venit nepregătiţi la şcoală. De multe ori nu erau copiii vinovaţi, ci moş Constantin care îi lua cu el la munca câmpului, să ţină caii de dârlogi la arat sau la prăşitoare, sau cine mai ştie ce alte treburi puteau să facă şi un copil mai răsărit ca vârstă, însă necopt pentru muncile mai serioase ale câmpului.  

Seara de sfârşit de octombrie se lăsă peste satul dobrogean, aşa că şi mesenii lui bunicul Constantin şi ai bunicii Floarea începură să părăsească bătătura[12], îndreptându-se spre căşile lor, ca tot omul. A doua zi nu mai era sărbătoare şi la ţară timpul nu te lasă să leneveşti în pat. Zilnic găseşti câte ceva de făcut.  

Bunica Floarea strânse totul de pe masa pe care bunicul Constantin o cără împreună cu canapelele în chiler[13].

 Se adunară cu toţii în odăi, sub lumina chioară a lămpilor care mai mereu afumau sticla şi merseră la culcare. A doua zi trebuiau să o ia de la capăt. Unii cu munca prin gospodărie, sau cu aratul pământului şi pregătirea ogorului pentru semănat, alţi cu şcoala. Trebuia semănat grâul de toamnă. Şi aşa i se părea bătrânului că a cam întârziat cu aceasta. Intrară obosiţi sub ţoalele de pe paturi şi adormiră fiecare cu gândul la alte preocupări ce le avea de îndeplinit a doua zi. Se dăruiră cu plăcere somnului dulce şi odihnitor, în aerul curat al câmpiei dobrogene, scăldată de lumina încă dogoritoare a soarelui de sfârşit de octombrie.  

Mangalia 14 oct. 2012  

 

 

 

 



[1] Tulpină de porumb uscat fără de frunze. Reg. NA  

[2] Material combustibil obţinut prin fermentarea gunoiului de grajd presat şi uscat la soare, pentru evaporarea lichidelor din el. Reg. NA  

[3] stofă ţesută la război folosind lână de oaie şi urzeală din aţă de bumbac. Aceasta se prelucrează prin impregnarea într-o soluţie chimica şi  prin vopsire de către persoane specializate. N.A.  

[4] Ţesătură groasă de lână, de obicei albă, din care se confecţionează haine ţărăneşti; dimie, pănură - DEX

[5] Instalaţie sau maşină folosită pentru împâslirea ţesăturilor de lână prin frecarea şi presarea lor între doi cilindri rotitori şi prin lovirea lor cu ciocane de lemn într-un mediu cald şi umed. DEX

[6] Se dăduse numele comunei după cel al pecenegilor, popor migrator ce a poposit şi pe pământul dobrogean de-a lungul istoriei. N.A.

[7] Acoperiş la căruţă făcut dintr-un schelet de nuiele curbate peste care se întind rogojini sau pânză groasă - DEX.

[8] Loc mereu inundat în caz de ploaie, folosit de săteni pentru strângerea vacilor când le preda sau le lua zilnic de la văcari. N.A.

[9] adăpost de iarnă pentru oi sau pentru vite. N.A.

[10] Blană, blăni f. pop. Scândură groasă. [G.-D. blănii] /bulg. Blana . DEX

 

[11] cuvânt fără corespondenţă în Dex, sau în vocabularul uzual autohton. N.A.

[12] Bătătură, bătături, s.f. 1. Teren bătătorit (în faţa casei); p. ext. (pop.) ogradă, curte (la casele ţărăneşti) – DEX.

[13] Magazie de obicei lipita de corpul principalal casei, unde sunt ţinute produsele agricole şi unele articole agricole. NA  

 

Vizualizări: 104

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor