Lângă patul era un bolnav în vârstă de vreo şaizeci de ani, dar faţa lui stafidită cu riduri adânci şi slăbănogeala trupului îl arătau mai în vârstă. Stătea în permanenţă cu faţa la mine, mereu horcăind şi molfăind câte ceva. Îl priveam cu coada ochiului, pentru a nu-i răspunde la provocarea privirilor. În afară de bătrân mai era un bolnav la capătul opus al salonului. Din cauza luminii ce îmi cădea în ochi, nu puteam să-i disting faţa. După cum vorbea, după timbrul vocii, părea să nu aibă mai mult de patruzeci de ani.
M-am şters în continuare pe frunte, de transpiraţie, aşezându-mi apoi mâna pe lângă corp, cu grijă. Privirea mea se lumina şi încercam să o ridic încet spre perete, apoi să o cobor spre celălalt capăt al salonului, în aşa fel încât să evit polarizarea privirilor celorlalţi bolnavi. Bătrânul continua să hârâie, să molfăie fragmente de cuvinte şi râsete laolaltă cu o coajă de pâine. L-am întrebat de ce a fost internat. Moşneagul nu auzea, dar continua aceeaşi frământare, aceeaşi strădanie chinuitoare de a spune ceva. Am întins mâna şi am luat de pe noptiera lui fişa medicală. Mă privea fix, mandibula rămânându-i suspendată-n aer, din gură îi picura saliva. Am înţeles gravitatea bolii lui şi nu i-am mai cerut explicaţii.
-- Te-a operat, nu? l-am întrebat.
-- Doctorii spun că nu-i caz de operaţie, că este numai un spasm laringian şi se ameliorează la tratamentul medicamentos, spuse celălalt.
--Şi dumneata?
-- E, ce?
-- Operaţia...
-- Sunt în pregătire de câteva zile.
-- Nu te-au operat?
-- Ăsta-i salonul de triaj, de pregătire, ori te taie, ori te întorci acasă ca moşu'.
-- Vrei să spui că nu am fost operat ieri?
-- Ai vorbit prin somn din cauza barbituricilor luate acasă. Azi trebuie să stai de veghe, să ne odihnim şi noi. De fapt azi ar fi fost ziua ta de operaţie. Urgenţă. Te-au supravegheat toată noaptea. Te-au amânat. Sunt prea prudenţi să bage bisturiul în unul ca tine.
Mi-am băgat mâinile sub pătură, pipăindu-mi abdomenul, zona inghinală, coapsele. Picioarele erau amorţite. Am tăcut mult timp, neînţelegând nimic. Îmi aminteam că-l rugasem la internare pe doctorul Vasiliad, orice ar fi, să nu-mi scoată splina, că diagnosticul bolii mele nu este abces splenic, ci o alterare a imunităţii din cauza unei boli hematogene. ''Că de unde ştiu?'' ''Am visat'' i-am răspuns. ''Lasă-mă, domnule, aici facem chirurgie, nu psihoterapie''.
-- Ce-ai tăcut acum? Ai fi vrut să te taie? Poate ai noroc să scapi, ca moşul.
-- Ei, moşul, zic, trezindu-mă din tăcere.
Până seara salonul de opt paturi se ocupă cu bolnavi noi. Fiecare îşi aranja noptiera, patul, lenjeria şi punga cu mâncare, preocupaţi, schimbând câte o vorbă, de ce suferă, ce profesii sau meserii au, dacă au copii şi-s sănătoşi. Pe rândul meu, în patul de la geam se instală un moşneag cu pielea de culoarea lămâiei. Avea icter. Spuse că nu suferise niciodată cu ficatul, deşi băuse zdravăn toată viaţa. Se scărpina mereu, râcâind cu unghiile lui groase. O lua de la gât, încetul cu încetul, porţiune cu porţiune, tot corpul. Când termina, ofta de câteva ori, apoi o lua de la capăt cu hârşâiala. Se scuza că are totuşi o soluţie de dat pe piele, dar nu poate singur să o întindă pe tot corpul. Atunci m-am ridicat, picioarele îmi erau reci şi grele, am mers pe lângă spetezele paturilor până la el. S-a uitat mirat la mine.
-- Mă ungi dumneata?
Alcoolul umezea în mică măsură pielea aspră, rugoasă. M-a întrebat de unde sunt.
-- Şi eu sunt de prin părţile Buzăului. Din împrejurimi sau ...
-- Da, din --- răspundeam ambiguu.
-- Ehe, eu cunosc mulţi oameni de pe acolo. Am fost crâşmar toată viaţa, chiar şi acum ...
S-a îmbrăcat şi s-a băgat sub pătură. Am deschis geamurile. Vaporii iuţi de spirt mai persistau în cameră. Răcoarea toamnei pătrundea cu mirosul de castan. După ce bătrânul îşi reveni din stresul scărpinatului îşi dădu drumul la amintiri şi poveşti hazlii, şi ne scoase din amorţeala aşteptării.
-- Îl cunoşti pe cutare? mă întreba, mai mult pentru a găsi un punct de sprijin ca să înceapă a povesti, nu neapărat despre dânsul, ci anumite evenimente petrecute cu mult timp în urmă, rămase în memoria colectivă. Îi plăcea să povestească şi o făcea frumos, cu umor şi morală, toată vorbăria salonului o acaparase el. Ceilalţi stăteau cuminţi şi ascultau, mirându-se cum de ştie atât de bine şi atât de multe lucruri un crâşmar.
-- Cunoşti acele locuri? mă cerceta.
-- Îhî, îi răspundeam mohorât.
Eram furat şi eu de amintiri. Dar ce fel de amintiri puteam să am eu? Acest om parcă mi-a paralizat întoarcerea în trecut. Gândeam numai: A fost o vreme când lumea exista în mine cu toate amintirile şi trăirile păstrate peste timp. Pe urmă a venit o perioadă de acalmie ce prevestea întinderea unui domeniu incert al părerilor, impresiilor şi amintirilor aproape uitate. Şi de aceea nu pot să cred dacă eşarfa albă a existat vreodată sau nu, ori a fost o plăsmuire a visurilor mele urâte în zilele în care parfumul şi culoarea ţesăturii mi se arătau acolo unde speranţa nu era descifrată în simboluri.
Voiam să încep a le povesti câte ceva, mai mult ictericului, dar mintea nu-mi era limpede şi somnul mă învăluia din nou.
''Poteca mirosea a umezeală, a bureţi de cimitir şi salcâm. Zidul de piatră năpădit de buruieni şi de urzici, muşchi şi licheni, de cealaşltă parte arţarii şi salcâmii convieţuiau încolăcit şi stufos, măceşii şi păduceii camuflau intrarea intrarea şi firul potecii. Pe jos, în putrefacţie din alte anotimpuri, păstăi cu sămânţă, măceşe decolorate de lutul cărării, frunze şi crengi descompuse contrastând cu verdele viguros al coroanei. Prin buruieni te îneca mirosul stătut, de cavou, capul nu aveai cum îl scoate deasupra, căci nu mult mai încolo, târâş, umblând, te vei poticni într-un altar de piatră cu ieşirile bine zidite.
Miros de lumină, nici de la lumânări nu mai străbătea până aici. Nişte trepte rotunde, undeva în zidul din faţă, se distingeau moale şi prăfos. Aerul era pietrificat, te îngheţa sau te frigea, dar până la urmă îţi intra în gâtlej cu gust de mortar şi de ghips. O dală de piatră se desprinse cu încetinitorul din peretele de deasupra treptele ascunse sub praful ruginit. Miros de nisip încins şi de aluviune uscată şi de arşiţă pătrunzând în nări odată cu deschiderea uşii laterale.
Începea un labirint? Era un simplu pasaj sau o poartă de trecere? Stoluri de fluturi şi cohorte de gângănii cu picioare lungi, de paianjen, năvăleau înghesuite de timidul ochi de lumină. Era aici sfârşitul? Era aici începutul? Cum s-a hotărât să fie creat şi numit eliberatorul şi vorbitorul şi cum s-a căutat ceea ce trebuia să intre în dialectica discursului său? ...
Cineva trebuia să fie treaz în gloata asta ajunsă până aici, de vreme ce se auzeau horcăiturile şi respiraţia slobodă în convulsie, dar calmă şi fără spaimă. Un soldat sedescheie la tunică şi cămaşă, îşi descoperi pieptul păros, neplăcut atavic, emanând un miros acru de haine şi corp neprimenite. La un moment dat, intuia că este privit în tăcere, de pe altă movilă de pământ.
-- Te-ai înrolat de mult timp? îl întrebă.
-- Nu, Vartolomei, dar nu pot să dorm. Noaptea mai ales. Dar parcă mai ştiu de când sunt în război cu lumea?
Costache Vartolomei tăcea, întrebase ca să se convingă că cineva veghease în tihnă odihna ochilor. De îndată ce acceptase discuţia cu Alisandru Pantelică, fotografia din mâna lui nu mai exista; ochii aceia albaştri se pierduseră în albul orbitor al soarelui, dincolo de amintire şi vis. Le luau locul imaginea soldatului, a omului de lângă el, întins pe pământ, cu hainele smulse de pe trup, cu picioarele înţepenite între hotare, trase pe roată de un călău. Şi spiritul acestui călău era peste tot de ani de zile. Oriunde. Soldatul îşi chema privirea năucită de alb şi albastru.
Dar nu-i aşa. Sufletul face ce vrea cu noi. Are cabinetele lui, unde îşi prepară academic planurile şi discursurile pentru vreo ironie a sorţii, are laboratoarele lui de alchimie unde îşi pregăteşte soluţii pline de otravă pe care ţi le picură în inimă după o ploaie ce a stat din ropot pe un ogor dat în pârg; crează monştri şi zei cu ochii adormiţi de lene şi întuneric. Un bec se aprinde într-o cămară cu rod împietrit, uitat peste anotimp, dar fluxul luminii declanşează alt declic şi din colţuri umede, de paianjeni, se trezeşte şi curge vântul îngreunat de praf şi te bagă-n draci flenduroşi; praful te îneacă precum spumele de săpun dintr-o baie imensă, miasmele se trezesc, dar rodul nu mai miroase a rod dat în pârg, pus în cămară, miroase a oase rupte şi carne tăvălită prin ttoaca stăpânirii, dai disperat din mâini şi te agăţi de firele de paianjen pietrificate, aspre ca o sârmă ruginită, în speranţa că firele devin într-un gând odgoane pentru braţele tale de naufragiat, deodată întunericul bălos se prelinge pe mâini şi îţi bagă în picioare semnul crucii din paianjen; din grija întunericului şi prostiei vin hoarde de lilieci să-ţi întărâte sângele prefăcut în colb şi tărâţe. Tot ca la un declic se stinge lumina becului trezită în memoria încărcată cu trufandale, fluxul luminii se retrage într-un vârtej, smulgând cu sine şi semne de paianjen şi draci cu frica de om pravoslavnic, beteag de drumul în cămara cu rod împietrit, smulgând ca un taifun tot ce era pe masa nesătulului şi tot ce era de faţă cu spaima, târându-se repezit prin colbul satului, până intra în cămăşile orizontului, la uscat, dincolo de zid, în semn reumatic de întrebare. Subconştientul face ce vrea cu noi, te lasă în pace o noapte sau zece ani la rând, să-ţi tremure în pleoape vântul de la răscruce, să te aştepte peste timp.
-- Dar în schimb face ceva din noi, spuse Costache Vartolomei, relaxându-şi picioarele încordate şi izbind cu bocancul în iarba uscată.
Cu celălalt picior trase o piatră mai aproape şi o luă bâjbâind cu mâna; o potrivi mult timp în palmă. O strânse calm, urmărindu-i ascuţişurile, să şteargă transpiraţia ortganică a palmei şi molfăi câteva cuvinte gâtuite, cărora până la urmă le dădu drumul în aer odată cu aruncarea pietrei.
-- Vezi acolo? făcu semn în direcţia pietrei aruncate. Auzi acolo? ...
Cocoşatul şi surdul, mutul şi chiorul s-au căutat pe întuneric în toiul vârstei, s-au pipăit şi s-au tăvălit în colbul cărării de la gura peşterii.Erau nişte mase diforme de carne. Niciunul nu cunoştea alt mod de comunicare decât nişte pumni izbiţi în piept sau unde se nimerea, mai tare sau mai lânced, traşi în grumaz. Coborâseră de multe vârste din maimuţe. Se pipăiau şi se clănţăneau. Aveau înfăţişare de oameni, dar nu erau oameni. Se îmbrăţişau cu dor de milenii, cu pumnii, primul semn de bărbăţie; îşi lingeau sarea oboselii din naşterea întâiului simţământ şi se trânteau la pământ horcăind.
Al cincilea m-am ivit EU - ca personalitate - o roată de foc născută din aventura sau neglijenţa unui zeu care plecase într-o zi bezmetică în lume, să caute leac pentru scânteile şi sfârâielile sale. Dar nu a venit nici ieri, nici azi, când cenuşa-i deja lut din stârvul ars al gândului supus. Şi astefel am plecat în lume solitar, roată de foc făcându-mă, să mă încânt pe drumul unui idol fugar din regnul nesfânt.
Aveaţi ochii cât cioatele în vârful degetelor, dar băloşi şi urduroşi, miraţi de trecerea mea. Dar, iată, vă ard pleoapele negre şi părul puturos, vă rup oasele şi vă încălzesc la dogoarea şi lumina mea, apoi vă voi da un spaţiu spre a umbla şi a vă piertde ca licuricii în lumină. Voi plângeţe de bucurie şi dansaţi pârlindu-vă părul la dogoarea mea. Fumul e înecăcios şi începeţi să tuşiţi, semn că aveţi să spuneţi ceva, la început cu amărăciune,
Şi atunci aţi trecut prin cenuşă şi fum şi aţi smuls plante şi v-aţi făcut îmbrăcăminte. Vorbiţi, scârbelor, altfel ne-ar cupărinde somnul letargic, târziu, un somn uleios, cânepiu. Pândiţi şi numai pipăiţi cum zboară în cerc cuvintele cu ochii închişi printre noi. Plângeţi că nu aveţi ochii minţii deschişi şi eu râd de capetele voastre, zevzec,dar până la urmă dorul de naşterew tot va rămâne în urmă, de unde şerpii vi-l scurmă. Dar vorbiţi, nu conteniţi. Eu nu vă pot ajuta cu nimic, rostul meu e să pun pecetea pe carnea voastră aşa cum vă nimeresc prin vârstă. Veţi cunoaşte că unul din voi este cocoşat şi ceilalţi vor râde, că altul este surd sau ăstălalt mut sau chior şi vă veţi huli şi vă veţi batjocori până la urmă. Nimeni dintre voi nu va crede, dar descoperirea voastră nu este urâtă şi vă poate aduce oricând libertatea de a cunoaşte şi de a merge mai departe, oriunde. Trebuie să râdeţi, că aşa râdeau şi zeii, acolo, sus, vorbitorii. Veţi ieşi la gura peşterii ce dă spre vale şi veţi învăţa consoanele trebuincioase pentru toate lucrurile şi fiinţele pământului, pe care voi înşivă le veţi crea. Mă veţi blestema la început şi mă veţi pedepsi pătimaş că v-am împins la lumină să vă cunoaşteţi pe voi şi lumea în care veţi hălădui în voie.
Daţi frâu sentimentelor voastre şi poruncii de început, că altele singure se vor trezi în voi. După ce veţi făuri istoria şi veţi modela relieful ţinutului, măcar o dată în an să vă încălziţi la focul dosit de ploaie şi vânt. Să vă obişnuiţi să bătuciţi cu tălpile goale amintirea din bulgării ţărânii, să-l numiţi ritual sau adunare cu vorbitorii şi să staţi la sfat. Să vorbiţi din curcubeul istoricei zile, căci veţi trece prin patimi şi iubire şi sufletul vostru mereu vă va încânta şi înălţa.
Mă scălâmbăi peste un altar cu gesturi uleioase pe urma un ui zeu pierit, pierdut în vremea slavei sale. Nu e nici vânt, nu e nici rouă, nu sunt nici păsări la gura fântânilor, doar nişte fluturi uscaţi şi gângănii fugite din insectare ce plutesc într-o imponderabilitate rece. Mâ scălâmbăi peste o mânecă de haină putrezită în mâlul calcinat.
Zeul risipitor al marilor tăceri pieduse liniştea ştiutelor cărări; speriat şi derutat de noua stare ivită voia să cânte în frunze cu ochii închişi pe leagăn, dar în gest avea mâna întinsă cu nisipuri de pe ţărmuri, cu seminţe de pe câmpuri. Ochii îi închidea pe întuneric, doar verbul mut le-o mai cere. Vorbea tăcerea în nemişcare şi veşnicia. A închis linia porţii şi contururile ovale din umbra lui, glas de sânge peste vârstă din pereţi să nu se spargă în auz. A vrut să plângă, bătând la alte porţi, descântând iubiri subpământene, să ajungă şi la hotare, chintesenţă de iubire şi tăcere să i se arunce la picioare. Vorbea în somnul de veci cu trecătorii, le dădea bineţe, i se răspundea că măgarul a progresat cu o notă vocală şi cu un deal, dar până la urmă nu se înţelkegea cu ecoul venit de dincolo de iesle.
Ne bucurăm cum câinii se tăvălesc în colbul târlei, le vorbea vocilor de dincolo de hotar şi ne lasă din când în când să trecem în drumul nostru drept şi alb ca laptele oilor adăpate în zarea colbuită. Ne bucurăm că nu plâng călcâiele însângerate în pietre, că nu ne rămân flenduri de haine în parii din cursa cu obstacole. Ne bucurăm să ajungem cu sufletul la gură, cald, aburind, o amintire mai flutură într-un leaţ. Să o terfelim şi să o dăm la câini în loc de caş dulce? Datoria noastră e să trecem. Chiar şi călugării dominicani vor susţine, cu capul în glugă aplecat, asupra mătăniilor şi florilor lui Mendel. Să trecem...
-- Vrei să zici ...
-- Du-te, mă, careva, la nevasta lui Andone din satul de peste vale, să vă dea vreo două buzunări de nuci, dar nuci, mă, să fie şi haideţi odată, că vin cei din urmă şi ne iau drept morţi, că mă ...
-- Fiinţă sau umbră ce eşti, intră în labirint şi învaţă căile şi treptele necesare, se auzi eufonic. Deodată se făcu lumină, o lumină nouă, asemănătoare zorilor, ce-mi speriară şi-mi fugăriră toate părerile despre trecere. De atâta lumină se făcu spaţiu pentru mers înainte. Aveam în faţă o stradă de oraş în devenire. Gunoaiele erau puţine, mânate uşor de un vânt fâşgăit, mai conştiincios şi mai ponosit decât un lucrător de la salubritate la ora amiezii. Aerul umed, de pământ desţelenit, al ţarinilor din jur, cald şi iute, mă aduse în fire. Eram pe drumul cel bun? Dar trecerea mea nu poate să aleagă; pune pecetea şi calea - valea. Pe străzi erau case cu ziduri groase şi ferestre largi. Am văzut o femeie, ia-colo. Cu eşarfă aşbă. Unde am mai văzut eu o femeie? Cu ochi albaştri? Am ştiut întotdeauna de ea. Dar aici, în oraşul acesta unde la fiecare sută de ani s-ar naşte un geniu şi obştea i-ar bate efigie, aş mai putea să-mi stăpânesc flacăra dogoritoare? Şi în cele din urmă să-mi opresc trecerea?
În piaţa cu străzi în patru puncte cardinale, dintr-un havuz curgea apă ce bolborosea. Nu era apă ca toate apele. Nu potolea setea, ci o întărâta şi mai mult. Mirosul îi era mai plăcut decât al mălinului, iar la gust întrecea cu mult orice băutură reconfortantă. Îţi dădea puteri nebănuite după uzura unei zile. Oamenii cunoşteau aratul şi semănatul şi meşteşugul cuvântului învăţat de la apă. Recolta nu pentru stăpâni o duceau în hambare şi nici în silnicie nu făcea toate acestea. Vorbeau despre recoltă, vocile lor nu amuţeau toată ziua şi toată noapta, ca bolboroseala apei de izvor.
Iar cine lua apa să o îngâne în cele patru vânturi, peste ogor, după o noapte se trezea că vorbeşte mai frumos decât ceilalţi şi era ridicat în slăvi. Până la urmă era trimis în ţinuturile altora în schimb de experienţă pentru că stăpânea meşteşugurile toate, vraja rodului şi arta discursului. Oamenii aceştia când oboseau, vorbeau şi aduceau panegiric apei şi rodului şi întinereau. Dorind să aflu că nu a fost decât un zvon mincinos, am coborât treptele străzii şi am luat de mână prima femeie întâlnită. Voiam să vorbesc ca idolul meu care mă învăţase să pun pecetea noului cuvânt. El murise la prima poartă închisă. Oamenii râdeau de mine şi mă pedepseau cu o haină de fier, să o port de-acum încolo, pe drumurile toate, grea precum vorbele mele. Îmi ziceau: Stăpânul tău murise de necuvântare, mut. Nici a cânta nu ştia?
-- Taci, mă, ce-ţi veni? Îţi umplu eu flenacva cu noroi.
Numai ploaia aceea vânătă m-ar fi putut spăla pe mâini de atâta sânge. Numai soarele şi focul acela au infiltrat ceva nou în sângele meu. Cioturi de umbră în sunet de piatră se bat. Se prind în cercuri strâmte, apoi şoptesc o taină. Toate trec şi vin, o clipă stau şi trec apoi. Va fi vreun complot, ori se va deshuma nou mormânt? Pe urmă paşii au trecut în spaimă din lespedea tăcerii. În următoarea noapte a căzut roua, o rouă aspră şi rece, ce a umezit iarba şi anotimpul urzelii. Se auzea tropot de cizmă; foc mare de uscături. Unii îşi dădeau frâu sentimentelor. Focul topea cu lumina lui fantomele şi visurile, ardea amintiri şi imagini brute, înfipte în inimi prin pupile, ca nişte schije de bombă, le ducea în noapte, transformându-le, fărâmiţându-le în scântei şi fum. Era un foc al purificării. Un ritual.
Forfota gloatei din jurul focului îl învăluia pe omul cu fotografia în mână într-o formă a vieţii sale. Simţea că-şi rezuma prea mult gândurile din nevoia de amintire. Toate se spulberau şi se pierdeau împăinjenindu-i ochii, precum cenuşa împrăştiată de vânt. Dar rămânea ochii aceia albaştri, deschişi spre cer, care străbăteau şi străluceau prin ploaie până la el ... Şi eşarfa aşbă şinută între degete, fluturând în palele de vânt sau vis până la el ...

Vizualizări: 82

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Urzica Gheorghe pe Noiembrie 18, 2010 la 12:02am
Marinela Trifan, despre ''exorcizarea'' bănuită în acest fragment de proză, poate nu peste mult timp, povestea în sine este acum ca un lut crud pe care încă îl mai frământ în mâini, mă uit în jur să caut un schelet, un cadru pe care să-l aşez, să-l întind şi să-l modelez, şi de ce să nu-i dau suflare. Atunci chiar nu vei şti care realitatea şi care povestea.
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Noiembrie 17, 2010 la 9:22pm
Realitate şi vis ? Lumi paralele ? Etc...Etc... Fragmentul se cere încadrat într-un întreg, pentru a putea înţelege. Incontestabil este talentul, meşteşugul bine stăpânit al scrierii.
Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe Noiembrie 17, 2010 la 10:06am
O proza cu un titlu simbolic pe care am citit-o cu placere si care m-a captivat prin detaliile pe care le-ati dat ca forma a stilului dv. care va caracterizeaza. Stiti sa povestiti si va felicit!
Comentariu publicat de Irina Lucia Mihalca pe Noiembrie 17, 2010 la 2:56am
Un text plin de substanta, simboluri, un text interesant, captivant prin stil si forma.
O "provocare prin crearea unui Vorbitor (interior) pentru a-l pune în faţă cu Povestitorul din naraţiune (crâşmarul) şi jocul minţii bolnavului de a forma oameni cu conştiinţa liberă dar şi pe sine însuşi".
Felicitari, stimate domn Gheorghe Urzica!
Cu aleasa pretuire!

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor