Liviu Andrei: PARAIDIS. LITERATURĂ DE CUȚIT

Este un destin fericit al unui profesor să citească și să se bucure de literatura scrisă de unul dintre cei mai înzestrați studenți ai săi. Un astfel de dar face subsemnatului prozatorul și jurnalistul Liviu Andrei. În speță, volumul Paraidis (2011) continuă la un nivel superior de investigație narativă și extensie limbajuală cărțile anterioare: Doar fragmente de viață și dans (2007) și Sfârșitul erei de mireasă (2008). Trei sunt elementele ce caracterizează înainte de toate estetica demersului epic: fixarea iterativă într-o tematică, structurarea unui univers uman specific și înscrierea într-o linie majoră a prozei românești. Materialul din care se alimentează inspirația epică este următorul: experiențe proprii, documentări din media și social-media, preluări de relatări ale unor întâmplări semnificative. Sublimarea narativă are loc nu doar prin selecție și remodelare, ci și prin modulare fictivă. Realul este accentuat și urcat la imaginar, constructiv și reflexiv. Tematica ce se reia stroboscopic în cele 18 fragmente epice și astfel se conturează convergent este aceea a existenței într-un paradis al banului: „paraidis“. Derivatele sale sunt: procurarea banului (din hoții, din împrumuturi, din prostituție, din afaceri oneros-dubioase) și cheltuirea banului (pe băutură, pe femei, pe mâncare, pe lucruri mărunte). În lumea creată nu există economie. Capitalizarea este imposibilă: orice agoniseală este mâncată sau rapid cheltuită. Unii romi au case mari, ridicate anterior atragerii lor în imaginarul cărții. Am zice că acele case și mașini sunt „istorice“, „retrospective“, nu rezultate ale existenței prezente. Acum, cu exactitate, poți fi înstărit dacă ai câteva gâște sau bibilici: „Othello (unul dintre cele câteva personaje notabile ale cărții – n.n.) fusese bogat. Aveau bibilici în curte“.
Universul uman articulat ca lume este unul al periferiei, al mahalalei, al golănimii și al degradării. Această diegeză ne apare ca fiind cea mai importantă realizare a cărții: niște oameni aruncați într-un loc și într-un timp al decăderii. Nu este vorba de o lume în descompunere, ci de o lume larvară, ca la Samuel Beckett. Integrați într-un mediu sub-cultural, oamenii trăiesc în mocirlă și se bucură de ea. Este inevitabil să nu ne ducem cu gândul la o etnografie a „golănimii“. Întâlnim aici prostituate bătrâne incapabile să iasă la pensie (Veronica și Penelopia), pușcăriași, infractori, interlopi, militari bețivi și cartofori etc.
Sistemul de referință „economic“ este fixat deosebit de jos, iar gândirea financiară simplă și expusă fără vreun implicit. La o bodegă, Cocoșu Pitic are de plătit două halbe și vrea ca totodată să se combine cu chelnerița: „Se face că se caută de bani. Plătește cu cea mai mare bancnotă pe care o are. Scoate și suta de dolari pe care abia o luase de la un țigan care da bani cu camătă și o mută în buzunarul celălalt. țărăncii i se luminează ochii. Banii o dau pe brazdă“. Valoarea de prostituare a chelneriței ar fi 100 de dolari. Ea însă nu-i va obține: cei 100 de parai înseamnă devalizarea unei bănci, constituie un paradis de neatins. Cu toate acestea, paradisul este real. La aspirații reduse succesele sunt, probabilistic, mai accesibile: o pâine, o bere o poate obține oricine. În plus, lui Cocoșu Pitic nu-i place să piardă și, de aceea, cu chelnerița face „ce știe el mai bine, adică să își vândă bălăriile verbale ca pe o marfă scumpă“.
Mișcarea epică este organizată de Claudiu. La îndemnul unchiului său, el vine să facă liceul la Timișoara. Aici locuiește împreună cu unchiul său Costi, cu Othello, cu Gagarin și cu doamna Veronica. Cei trei bărbați sunt maiștri militari și se complac într-o existență în care valorile majore sunt jocul de cărți, băutura și sexul. În această companie, elevul se maturizează rapid și capătă conștiință de sine: „Cunosc o mulțime de lucruri bărbătești pe care unul de vârsta mea nu le cunoaște“. El constată că „paraidisul trebuie să fie la persoana întâi“. Grupului i se adaugă Cocoșu Pitic. Claudiu trăiește alături de acești „un bildungsroman“. În povestea şi Grasu (acestuia îi put picioarele şi nu moare de moarte bună), Guştere (moare electrocutat încercând să fure un transformator mare), puşcăriaşii Arapu şi Ucrain, Narcisa ş.a.
În acest mediu social predomină vitalitatea, iar principala preocupare epică o constituie insolitul.
Emergenţa acestuia are loc pe calea dialogului, a onomasticii, a intertextului, a punerii în undă a unor noi efecte de limbaj, a transformării olfactivului în criteriu de evaluare a mediului explorat.
Onomastica, insolitul, prospeţimea limbajului, registrul argotic ne duc cu gândul la Groapa lui Eugen Barbu şi la lumea Bălţii Brăilei a lui Fănuş Neagu. Liviu Andrei se apropie de aceştia şi prin diagnosticarea mediului după miros, cel mai neintelectualizat dintre simţuri, cel care este cel mai apropiat de emoţii negative precum frica şi ruşinea: „miroase a bărbaţi“, „damf de şampon ieftin, amestecat cu miros de mâţă“, „Puţi a tutungeală“, „eu o miros liniştit“, „ce miros de zgău“, „mirosul de vespasiană“, „mirosul de băutură distilată“, „o briză de suflat urât mirositor“, „mirosul de cloramină“, „aşa o competiţie balcanică de putori şi mirosuri grele“ etc. Vizibilă este şi intertextualitatea: poezia lui Dan Verona, Burattino, Bator etc.
Vedem în Liviu Andrei pe continuatorul postmodern al liniei epice a lui Eugen Barbu şi Fănuş Neagu. Prin această intrare în iradiaţia istoriei naraţiunii româneşti volumul Paraidis este decisiv în traiectul epic al tânărului prozator.

ȘTEFAN VLĂDUȚESCU
(Cronică publicată în revista SCRISUL ROMÂNESC nr. 8 (96) 2011)

Vizualizări: 225

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor