LONDRA CA MOTIV DE CĂDERE

 

 

 

Diferenţa dintre visurile, dintre planurile unui om, toate crescute ca planta în fiinţa sa şi realitatea dură a vremurilor în care trăim, vremuri de pe urmă se pare, este prezentată cu multă ironie, dar şi luciditate de Mariana Brăescu în piesa de teatru „ LONDRA, DE LA 3 – LA 5 „….Diferenţa doare şi îmbolnăveşte …. Piesa, în care personajele cele de toate zilele, cele care ne ating chiar şi pe noi se trezesc pe strada Londra din Bucureşti, chiar dacă altădată visau la metropola engleză, sau se doreau la Paris, ori în altă parte, în lumea, aşa zis „ bună „. Dar personajele sunt aici, aproape de noi, în Londra noastră mică, ele vorbesc, au memorie, au replică, se degradează sub aripa vremii, trec dintr-o parte în alta a istoriei în timp ce mătură strada, în timp ce au talentul de a se risipi. Piesa de teatru, apărută la Editura „ CARPATHIA PRESS „ – 2005, a fost realizată în anul 1987, pare a avea o tentă politică, dar de fapt reuşeşte să ne aducă în plin plan drama umană a degradării, fizicul nu mai rezistă, inima nu mai are răbdare, cei care au fost cândva mari, doar trec pe stradă….

Peisajul piesei este unul banal, firesc, o bancă, un felinar, vile, un telefon public de unde, poate, vei suna în altă lume, vei suna la Londra de pe strada Londra, uneori personajele stau cu spatele, au amintiri, iar vocea lor nu este a lor, este în reluare, ca în emisiunile de televiziune, ca în filme, ca în viaţă, ai senzaţia că s-a mai trăi cândva asta, de cineva cunoscut, undeva …

Şefa de la „ întreţinerea spaţiilor verzi „ într-o epocă a degradării, scriitorul, personaje în vârstă, atinse de boala bolilor - a-ţi juca propria viaţă, cu talentul mizeriei umane, fără putinţă de a avea variante, iată, lumea bună de pe Londra…

Scriitorul este şi el acolo, între femeile de la spaţii verzi, care mătură, dau faţă oraşului. Scriitorul care scria marşuri împotriva imperialiştilor de la Londra, lăudându-se pe o banală stradă din Bucureşti despre asta…

Mariana Brăescu creează  viaţa doar prin dialogul dintre personaje, vorbele lor dau culoare acţiunii care de fapt nu prea este acţiune, ci planul doi a acţiunii, este aici dovada talentului dramaturgului care sparge inerţia timpului. De fapt limitele regulilor dramatice sunt duse la extrem,  este aici un stil între fotografie şi caricatură, un  amestec la limita normelor convenţionale, dar totuşi nepărăsite.

Smaranda tânără care „ lupta „ la Salva Vişeu, un simbol al istoriei ca loc şi ca faptă, ajunge măturătoare, Bazil un fost brigadier, ruginit într-unul cu „şopârla „, etc…

Vieţile acestor personaje sunt lipsite de valori fundamentale, epoca istorică demolatoare, i-a atins chiar în miezul lucrurilor şi al faptelor, adică familia. Sunt personaje care urlă după o familie adevărată în care să te aduni dincolo de „ şantierele „ politicii din vremea de pe urmă …. Sunt căsătorii bazate  pe dosarul de „ cadre „, sau, cu alte cuvinte, de la resurse umane. Cert este că tema pare şi astăzi actuală, sunt mii de persoane fără o familie adevărată, cuprinşi de interese, de goana după bani, de relaţii de afaceri,  de şocul migraţiei forţei de muncă, nu mai au familie, iar fără de familie fotografia se mişcă, este ceţoasă, ieşită din cadru, fără planul unu, doar planul doi, în fundal printre iluzii şi mândrie ….

Epoca de după 1944 până în 89 a marcat fiinţa umană, furându-i varianta familiei adevărate, acum nu mai avem timp de familii, iar Londra ne aşteaptă….

Tema credinţei omului într-un ideal, dispoziţia pentru sacrificiul pentru ideal, ratarea ţintei şi degradarea în final, sunt sensurile în care se mişcă fragila fiinţă umană, iar restul dintre noi sunt doar marionete, personajele  necesare, de decor…

Deşi personajele vorbesc firesc, au ticuri, au iluzii, cuvintele lor sunt pietroase, o piatră care curge, pentru că frazele bat în vremuri trecute şi viitoare, au o logică a istoriei bine surprinsă de Mariana Brăescu…

„Bine, zice colonelul şi-l cheamă pe Jean. Jean, ia spune tu aici cum e cu amorul. E o corvoadă sau o plăcere ? Jean, băiat prost de la ţară, se fâstâceşte. Dom / colonel, asta-i treabă de oameni deştepţi, eu sunt prost, ce ştiu eu ?  … Să trăiţi, zice Jean, pocnind călcâiele, dacă e ordin: cu coniţa, n-am ce zice, mai mare plăcerea, dar cu Coana mare, vai de capul meu !„

Fragmentul de mai sus este relevant pentru dinamica piesei, destine, poziţii sociale, viaţa în sine, umor, zâmbetul autoarei şi a timpului, pe strada Londra, ca la Londra  şi strada trece prin centru vieţii noastre de fiecare zi, dar –

„ Peste încremenirea generală coboară încet, CORTINA „

 

Constantin Stancu  

Vizualizări: 23

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor