Viaţă de unică folosinţă

 

M-am născut învins,

Pentru că mi s-a dat o viaţă de unică folosinţă.

Mă târăsc ca un melc,

Port în spate cochilia protectoare a eului,

Las  în urmă o dâră de sânge.

Unii au încercat să-mi sfâşie sufletul,

Ori să mi-l murdărească strivindu-l cu bocancii,

Dar el, divinul, 

Nu poate fi distrus.

Loviturile m-au întărit,

Am devenit mai puternic,

Cicatricele m-au imunizat.

Dar ce folos, dacă mi s-au dat:

O viaţă de unică folosinţă

Şi o moarte de unică folosinţă!

 

 

 

Omul fără urme

 

Merg tacticos pe asfalt, prin faţa Carrefour-ului

din aproopierea  Gării de Nord,

târându-mi gândurile ca pe o sacoşă cu rotile,

paşii mei nu lasă nicio urmă.

Trec print-o băltoacă băhnită, prin

faţa Clădirii Parlamentului,

paşii mei nu lasă nicio urmă.

Intru în parcul Cişmigiu,

părăsesc aleea, mă afund în noroi,

revin pe asfalt,

paşii mei nu lasă nicio urmă.

Ajung  în faţa Teatrului Naţional,

Mă apucă disperarea, îmi tai degetul cu lama

Şi-mi ung tălpile cu sânge.

Iată că acum paşii mei lasă urme,

alerg haotic în extaz,

cineva de la balconul Hotelului Intercontinental exclamă:

Nebunul ăsta scrie cu urmele paşilor săi,

Eu nu exist şi nu am existat!

 

 

 

 

 

 

                                                                    Lucian Gruia

                   Ţara fantomelor

 

Din cei trei răscolitori de tomberoane

care trec zilnic pe la blocul nostru,

de pe strada Apusului din Bucureşti,

unul lipseşte.

Ce s-a întâmplat cu el?

S-a spânzurat, i-a fugit nevasta cu altul.

Nu, el nu a murit atunci, m-am gândit.

Ci a murit mult mai devreme,  când

a fost nevoit prima dată să răscolească prin gunoaie.

 

Din cele trei târfe din parcarea tirurilor, pe autostradă,

una lipseşte.

Ce s-a întâmplat cu ea?

A murit bătută de un client nebun.

Nu a murit atunci, m-am gândit,

ci mult mai devreme, când s-a prostituat întâia oară.

 

Din cei trei muncitori care locuiesc pe scara blocului meu,

unul a devenit şomer şi după o vreme s-a aruncat de la etajul patru.

El nu a murit atunci, ci mult mai devreme,

când şi-a pierdut locul de muncă.

 

Din cei trei ţărani bătrâni, vecinii soacrei mele din satul Buştenari,

niciunul nu poate să-şi mai lucreze pământul,

unul a plecat în pădure şi s-a aruncat în puţul unei sonde vechi,

el nu a murit atunci,

ci mult mai devreme,

când nu-i ajungea pensia să plătească aratul şi insecticidele.

 

Dar îmbuibaţii ăştia de patroni, politicieni, bancheri

îmbogăţiţi peste noapte,

care se bucură de viaţă

şi ne calcă în picioare,

sunt cu adevărat vii?

Inconştientul lor nu e mort în adâncuri?

 

Oare nu suntem morţi cu toţii?

Am devenit un popor de fantome,

dar ne-a  rămas o singură consolare:

vom fi primii la Înviere!

 

                                                                           Lucian Gruia

 

 

 

Vizualizări: 89

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor