ziua a câștigat cu forcepsul lumina lui martie
mă dor mâinile și-n somn, mi-e sufletul prins în copci
micile agrafe aruncă cu felinare zburătoare pe canalul aortei
cine sunt eu? în hrisoavele cărei cetăți nezidite-mi dorm strămoșii
iubitori de-a zidi palate din raze de lună? duhuri ale munților, străvezii precum timpul
pe cărările invizibile lăsând o urmă de lup
iubeau tăcerile - poartă dincolo de care doinea înțelepciunea
mă trezesc în fiecare zi când soarele-și scapără primele boabe de tămâie peste jarul nocturn

pianul e măsuța mea de mahon, răceala vampirică a clapelor îmi îngheață degetele
strivite între șinele lui do și ale umbrelor sale
îmi adun tristețea și mă lepăd de ea,
o ard în grămezi ruginite, pe întinderea albă a foii veghez o plasă în care să sară peștii
sub blocurile de gheață, sub întinderea mată sunt eu
mă scot din întunericul în care mă cufund câteodată așteptând

mai locuiește cineva în Dacia Felix?
(tărâmul acela făgăduit, acel El Dorado dacic; acum înțeleg, oamenii s-au perfecționat
să distrugă, atâtea mașinării să smulgă munților dinții și din palatele lor subterane tot chihlimbarul și ambra)
scutură clopoței și-n timp ce naivii își iau porția cu ochii la spectacol,
în spatele scaunelor un teatru de umbre linșează inocenți

cine spune că artiștii sunt gigantici se înșeală
artiștii sunt ultimi liliputani exilați pe-o planetă mirosind a pustiu
abia dacă ajung la glezna unui muritor de rând - acest împietrit colos din coasta vreunui Rhodos
artistul e o iederă care se cațără pe turlele indiferenței devenind boltă
protejându-ne să nu ne smintim, să nu ne pierdem bruma de luciditate
artistul e un Mowgli prins de piciorul elefantin al publicului
circ și pâine, consumism și fracturare
ar trebui să învățăm ce e abstinența
suntem rădăcini de ging seng, floare de colț și lavandă
o mică rezervație de delfini și nuferi
eu? cine mai sunt în acest început de primăvară?
o boabă de mazăre într-un bol decorativ. încerc să trăiesc simplu.

privită din față, pădurea e înfricoșătoare, neagră, din spate, e o maternitate de muguri ce scâncesc
îți mulțumesc, Doamne, pentru înțelepciunea cu care ai supus pământul să ne fie doică
pentru ochiul verde al frunzei, acest lingou vegetal, acest cercel bizantin, această cină a necuvântătoarelor, acest caviar al pădurii
cotlonul de șobolan al griului a amuțit.

nu-i așa că iarna e cea de-a șaptea zi? în care pământul s-a gătit de odihnă,
iarna e o duminică din cristale swarovski, o imensă sală de oglinzi à la Versailles
mi-e dor să mă trag cu sania pe colina unui crin în paradis

Vizualizări: 46

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Mihaela Popa pe Iunie 7, 2014 la 11:04pm

semn de admiraţie

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor