Ţăran(Foto de aici)

El a avut grijă de ăi bătrâni. Fuseseră trei frați. Numai că, odată cu trecerea timpului, când se măriseră, ceilalți doi se răspândiseră la oraș. Se domniseră, veneau din ce în ce mai rar la părinți. Persoane ocupate!, lucrau în fabrici și uzine. Acasă era greu, trebuia să te duci noaptea până în fundul curții ca să te ușurezi, să te speli cu apă rece la lighean, să tremuri dimineața pentru că jarul s-a stins peste noapte și soba era rece. Marin, fratele mai mic, rămăsese la coada vacii, cum îl ironizau frații, când mai apăreau fugitiv, aducându-și aminte de satul natal și de cei doi oameni care le erau tată și mamă. Preluase îngrijirea părinților, din ce în ce mai bătrâni și bolnavi, cu dragoste. Și cu acea resemnare a țăranului român în fața destinului. I-a îngrijit, i-a spălat când au devenit nevolnici, i-a îngropat când au plecat într-o lume mai bună. A avut noroc de o muiere vrednică, care n-a crâcnit, fiindu-i alături de el în toate bucuriile și necazurile. Îl durea, însă, sufletul când auzea același oftat, la fiecare sfârșit de săptămână.

- Nu vin nici azi, Mărine. Or fi avut treabă, săracii! Da’ tare ni-i dor!

- Lasă, nu te mai frământa. Sunt eu aici!

- Știu, Mărine, știu. Că fără tine…

Durerea, care se întrezărea în oftatul mamei, îl înnebunea. Palmele mari al bărbatului, asprite de munca la câmp, se încleștau nervos. Și le ascundea, repede, la spate, ”să nu mă vadă mămuca, n-are rost să o mai necăjesc și eu”.

- Noroc că ți-ai făcut casă lângă noi, Mărine. Altfel, viermii ne mâncau. Să fii sănătos băiatul mamii, și tu și Măria. Ai avut noroc de o femeie vrednică și noi de noră bună. Mulțumim lui Dumnezeu!

Căsuța lui Mărin se întindea dincolo de gardul părinților. Prim – secretarul comunei îi dăduse în folosință o bucată de pământ, pe care să-și facă o căsuță. Nu era cine știe cât teren, dar fusese mulțumit. Chiar dacă știa că, în fapt, curtea făcuse parte din ceea ce, pe vremuri, era proprietatea părinților, grădina din spatele casei. Pământul părinților fusese confiscat cu japca de comuniști, după ce se instalaseră la putere. Le luase tot. Și terenul de la câmp, și pe cel de lângă casă. Bătrânul înjura, când își aducea aminte de anii de colectivizare.

- Tu-le crucea mamii lor de nenorociți! Poate dacă n-ar fi venit ei la putere și nu ne-ar fi furat pământul, ar fi stat acasă și frații tăi, n-ar mai fi căutat slujbe la oraș.

- Tată, vezi să nu te audă cineva ce vorbești!

- Da, să mă audă, jigodiile!

- Tată!

- Lasă-mă băiete, lasă-mă! Mă doare sufletul când văd ce nedreptăți au făcut. Mergem la muncă toți patru, ca niște slugi. Cică muncim pământul care e al CAPului. Pe dracu, ne muncim propriile pământuri. Sau care au fost ale părinților noștri. Acuma? Muncim pentru ei, mulțumiți că ne dau o coajă de pâine. Știi cine e mare ștab acum? Ăla mai puturos care n-a fost în stare să-și cumpere o bucată de pământ și s-o muncească. Știu eu ce spun!

- Asta e, tată, da’ nu te mai supăra. N-avem cum să ne împotrivim.

Își ridicase casa cu mâinile lui, ajutat de Măria și de tatâne-su, pe atunci încă în putere. Acolo, în căsuța cu geamuri mici, în care trebuia să te apleci ca să nu dai cu capul de pragul de sus al ușii, în două cămăruțe strâmte adusese pe lume Măria copii. I se luminase ochii când devenise tată. Și mai zidise alte două camere, să aibă copiii unde învăța, fără să fie deranjați de boroscodeala lui Marin și Maria. Se înfoia în pene la fiecare sfârșit de an școlar, când fata și băiatul veneau acasă cu coroniță. Copiii erau lumina ochilor, bărbatul înalt și masiv, cu palme aspre dar cu ochi blânzi și suflet curat, se uita la ei ca la soare. Când ambii au devenit profesori la școala mare din comună, nimeni n-a fost mai mândru ca el în tot satul. Iar când le-a pregătit nunta, a crezut că se topește de fericire. Era atât de fericit! Se căsătoriseră cu doi colegi de cancelarie, și ei tot profesori. Cine mai era ca Marin? Când veneau cu toții la masă, la sfârșit de săptămână, casa de umplea de voie bună. Iar nepotul pe care i l-a dăruit fata, i-a adus fericrea supremă.

Bucuria avea să-i fie înegurată în scurtă vreme. Într-un an, cei bătrâni s-au stins în tăcere, unul după celălalt. Doar veșnicul lor oftat, chiar și în prag de moarte, amintea că le era dor de acei care nu-și găsiseră, niciodată, timp să-i vadă. La înmormântarea tatălui parcă au stat mai mult dar la a mamei, frații au venit pe fugă, în ziua înmormântării. Erau ocupați, asta le era veșnica scuză. Îmbrăcați cu haine frumoase, ferchezuiți, nici măcar nu l-au întrebat dacă are cu ce să-i înmormânteze. Părea firesc ca Maria să servească masa, să se ocupe de pomană iar Marin de înmormântare. Doamnele lor, decolorate, blonde și cu cârlionți, cu unghiile roșii, strâmbau din nas, șoptindu-le bărbaților să nu zăbovească prea mult. Le așteptau apartamentele confortabile și calde. Nu le plăcea casa bătrânească, mirosind a mucegai, cu scaune descleiate care scârțâiau din toate încheieturile și paturile înalte din lemn, vechi de când era lumea.

Era decembrie când Marin și-a luat rămas bun de la ultimul părinte. Ușile, deschise în permanență de oamenii din sat care veneau la pomană, făceau ca aerul rece să pătrundă nestingherit în casă, asemeni unui musafir nepoliticos care nu avea nevoie de permisiunea nimănui să intre.

- Doamne ce frig e aici! Noi nu mai stăm, răcim naibii. Puteai și tu să faci focul, Mărie!, a apostrofat-o una dintre cumnate, țuguindu-și buzele date din belșug cu ruj.

- D-apoi cum să fac foc, Doamne ferește! Ce vorbă-i asta! Aici a stat trupul mămucii până am dus-o la cimitir.

- Bine, bine! Cum zici tu. Ce facem, dragă, mergem?, cumnata a dat din mână a lehamite, făcând-o pe Maria să se simtă cea mai netoată femeie din lume.

- Mergem, mergem! Apăi, Mărine, ce facem cu casa bătrânilor?, fratele cel mare a întors discuția către un alt subiect care îl interesa.

- E cazul să vorbim acum? Abia s-a răcit mămuca, s-a încruntat Marin.

- Păi acum, dară!. De câte ori crezi că mai venim pe aici? Suntem ocupați, nu ca voi.

Discuția despre moștenire a rămas în aer. Marin insistase să se facă după trecerea celor patruzeci de zile. Așa cum era datina creștină.

- Să tracă Sărbătorile și vorbim după aceea, a stopat Marin o discuție care îl durea. Și-apoi, mare avere, ca să ne batem pe ea! O căsuță veche și o fărâmă de pământ.

Ar fi vrut să jelească în hohote. Se stăpânea de dragul Mariei și al copiilor, care îl înconjurau. Plânsul, care se încăpățâna să se nască la colț de ochi, era ucis pe furiș cu dosul palmei. Frații nu avuseseră nici o lacrimă pentru cea plecată. Cât despre nevestele și copiii lor, nici n-o cunoscuseră prea bine. Vizitele la țară fuseseră rare și scurte, erau bucureștence, nu le plăcea simplitatea din casa socrilor. La ce să te aștepți! Până la urmă, frații au fost de acord să amâne discuția despre moștenire. Oricum, Crăciunul și Anul Nou stăteau să bată la ușă, nu mai era timp să o rezolve. Nici nu știau ce vor face, legile comuniste erau aspre și dure, nu aveai voie să deții în proprietate mai mult de o locuință. Și, cu toții, aveau câte una.

La sfârșit de decembrie, când oamenii s-au revoltat și l-au dat jos pe omul urât de toată țara, Marin era acasă, în jurul sobei. Abia se aciuase la căldură, toată dimineața grijise la animale. Maria broda o față de pernă pentru Mihai, nepoțelul lor. Copiii, care aveau apartament la blocul din sat, au sosit și ei în grabă. Ore în șir, Marin a stat cu nasul lipit de televizor să afle ce se întâmplă. Avea emoții pentru frații și nepoatele lui, domnii și doamnele de la oraș.

- Doamne, Mărie, să nu li se întâmple ceva!

- Lasă, Mărine, o avea Dumnezeu grijă de ei!

- Tată, nu te mai frământa! Dacă ar fi invers, nu cred că vreunuia i-ar păsa de noi, a îndrăznit fata să-i deschidă ochii. Au venit așa de des pe la bunici, că nici nu-mi cunosc verișoarele, unchii și mătușile prea bine.

- Nu vorbi cu păcat, draga mea! Hai să ne rugăm pentru toată lumea, a stopat Maria un adevăr ce plutea de multă vreme în casă, dar care l-ar fi durut pe bărbatul neliniștit, cu ochii țintă în ecranul televizorului.

Revoluția a amânat și mai mult împărțirea casei. Se auzea că se dau pământurile înapoi.

- Să mai stăm, poate primim și ce le-a confiscat babacilor, a spus fratele cel mare.

- Și de casa bătrânească cine să aibă grijă până atunci, Gheorghe?, a îndrăznit Marin. Că se dărâmă dacă n-o îngrijim. Plus că trebuie plătit impozitul.

- Păi nu ești tu colea, cu Măria? Doară n-ai vrea să venim noi de la București să avem grijă. Marin a tăcut, așa cum tăcuse de fiecare dată în fața indiferenței fraților. Și-a înghițit cu greu oftatul, ”Am început să semăn cu mămuca, oftez mereu.”

Când a apărut legea că se dau înapoi pământurile confiscate pe vremuri de comuniști, frații din București se duseseră și ei în altă lume. S-au stins amândoi, unul după celălalt, de parcă îi atrăsese dincolo oftatul mămucii pe patul de moarte, murind de dorul, neîmplinit, de a-și lua rămas bun de la toți băieții ei.

Nea Mărin ar fi putut să facă cerere numai în numele lui. Pe cei de la București nu-i interesa pământul. Nepoatele nici nu-și aminteau chipul bunicilor. Și ele strâmbau din nas, încă de când erau mici, când mai veneau în căsuța micuță și inconfortabilă, la fel cum o făceau și mamele lor. Nu l-a lăsat inima. A pus în cerere pe toate nepoatele. A insistat să fie puse chiar și cumnatele, îi spuse lui cineva că au și ele dreptul, dar acestea n-au vrut cu nici un chip să-i dea actele de stare civilă, ca să completeze dosarul. Le cam enerva moșul insistent care le călca pragul, mirosind a grajd și bălegar. Nici cu nepoatele n-a avut viață ușoară, a scos actele de la ele cu forcepsul.

- Cine dracu o să-l muncească? Nouă nu ne trebuie. Poate tata, dacă mai trăia, să fi vrut. Noi, însă, ce să facem cu pământul? Mai costă și impozit, să știi că n-avem de gând să-l plătim!, l-a apostrofat nepoata de la fratele cel mare, croitoreasă la o fabrică de textile. Soră-mea, nici atât. Și nici vară-mea, ambele au plecat în străinătate, imediat după revoluție. Au slujbe bune, nu le văd dând cu sapa.

- Și cu casa bătrânească ce să fac?

- Fă ce vrei. Ți-am zis, nouă nu ne trebuie. Mare valoare, o casă care stă să se dărâme, cu o palmă de pământ dimprejur și niște teren la câmp. Ce să spun! Gata, ia-ți actele și pleacă! Mai avem și altceva de făcut, cumnata l-a alungat, fără să vrea să audă de moștenirea de la țară.

Marin a tăcut, îndurerat. Era pământul părinților, cum ar fi putut să le facă să priceapă?

- Nea Mărine, ești prost dacă le pui pe cerere. Fă cererea numai în numele matale, l-a sfătuit o doamnă de la primărie. Legea spune clar, cine nu face cerere, e declarat renunțător la moștenire. Că nu este lege care să spună să stai tu cu fundul pe cuptor sau la coafor și-ți aduce statul pământul la poartă. Lasă-le boalii de nepoate, nu vezi că nu le pasă? Nu le-a păsat niciodată de voi, cum nici fraților tăi nu le-a păsat de părinți.

- Nu pot! Mă bate Dumnzeu. Așa e drept.

Ani buni, nepoatele din București n-au mai dat pe la țară. Nici la botezul lui Mihăiță, nu fuseseră. Erau ocupate, veșnic cu treabă. Mărin, și el din ce în ce mai nevolnic, lucra pământul cu Maria și copiii. Pe titlu de proprietate erau trecuți cu toții, așa cum fusese hotărârea lui, dar la muncă, erau mai puțin. El plătea taxele, avea grijă de căsuța de alături, văruia, îndrepta gardul vechi, cosea buruienile care năpădiseră iarba și florile mămuchii. Le-a tot rugat să vină să facă moștenirea pe casă însă rugămințile lui s-au pierdut în nepăsarea lor. Le suna în fiecare toamnă, să vină măcar să-și ia produsele de pe teren. Degeaba. Satul le făcea greață, pământul le producea silă. Le deranja până și telefonul primit de la Marin. Noroc că ginerele și nora erau harnici. După școală, veneau cu toți patru să-l ajute.

- Tată, mamă, avem de discutat o problemă, i-a adunat Cristina, într-o sâmbătă.

- Ce-i, fata mamii?, a întrebat, Maria, neliniștită. De ce v-ați adunat cu toții? Ai ochii plânși.

- Avem probleme cu Mihai.

- Ce probleme?, a sărit și Marin, e abia un copil.

- Mamă, stai jos! Și nu plânge. Nu v-am spus până acum pentru ca să nu fiți îngrijorați. Am tot sperat că sunt greșite analizele dar…A fost diagnosticat cu leucemie. E o boală grea, teribilă, se moare, mamă din asta. Poate scapa dacă îl operăm. Numai că medicii de la noi nu știu sau nu vor să se bage. Trebuie să-l operăm în străinătate! Am găsit o clinică în Italia care a acceptat cazul lui.

Mâna Mariei a rămas încleștată pe gură. Voia să țipe, să urle. ”De ce, Doamne, de ce? N-am făcut rău nimănui, niciodată. De ce ne pedepsești”. Lacrimi amare îi curgeau în neștire pe față, fără să le poată opri.

- Mărie, stăpânește-te! Numai de bocetele tale n-are Cristina nevoie,! aspru, Marin a stopat și durerea lui, care dădea, nebună, să iasă afară din gâtlej. Cristina, cu ce te putem ajuta?

- Tata, știu cât ții la pământul de la bunici. Mă doare să-ți cer asta, dar Mihai…

- Vindem, tată, vindem tot! Numai să se facă băiatul sănătos. Știu sigur că mămuca și tata, de acolo din cer, sunt de acord.

Pământul se scumpise foarte mult. Pe la poarta lui Marin se tot opriseră samsarii, încercând să îl facă să vândă. Îi refuzase de fiecare dată. ”Pământul nu se vinde!”. Acum era hotărât să îl dea chiar și sub preț, numai să facă rost de bani pentru salvarea lui Mihăiță. Aveau pământ într-o zonă scumpă. În jurul celor trei hectare, moștenite de el și nepoate, se făcuseră zeci de case. Se schimbase moda, domnii de la oraș se mutau la țară.

- Nu trebuie să-l vinzi pe tot, tată. Ajung vreo cinci mii de metri. Ne-a dat niște bani și celălalt bunic. Numai că e nevoie și de semnătura celor din București.

Marin și-a pus din nou hainele cele bune, pe care le îmbrăca doar duminica la slujbă, și a plecat să bată la ușa cumnatelor. Le-a convins greu. Voiau să mai aștepte, să crească și mai mult prețul. Într-un târziu, au fost de acord, cu veșnicul strâmbat disprețuitor din nas. Au acceptat numai atunci când Marin le-a promis că, odată cu împărțirea pământului, se va face și moștenirea după ”ăi bătrâni”, în care el avea să cedeze cota care i s-ar fi cuvenit din casa bătrânească.

Din Italia au venit, repede, procurile necesare din partea celorlalte două nepoate de pe titlu. Marin era mulțumit, găsise și cumpărătorul care era de acord să-i dea toți banii pe un antecontract încheiat la notar, urmând să facă actele definitive mai târziu. Au făcut moștenirea, partajul și, Marin, vânzarea, în aceeași zi. Cristina a plecat în Italia cu Mihai și telefonul primit de acolo l-a făcut cel mai fericit om de pe pământ. Operația reușise, Mihai se simțea bine. Sigur, mai urmau luni de convalescență în spital, apoi tratamente pentru care Cristina trebuia să îl ducă tot în Italia. Dar nu conta. Marin vânduse hectarul de pământ, pe care îl primise în partaj, în totalitate, asta fusese pretenția cumpărătorului. Avea banii necesari. Nu le mai rămăsese decât palma de pământ din jurul casei, însă erau liniștiți. Maria hotărâse să renunțe la rondurile de flori, avea să pună peste tot legume. În plus, aveau amândoi pensia de la CAP. Nu era mare dar ce conta?, niciunul dintre ei nu fusese vreodată pretențios. Se rugau să fie nepotul sănătos, era singurul lucru care îi interesa.

Când încă Cristina era în Italia cu Mihai, la spital pentru recuperare, Marin și Maria s-au trezit cu o vizită neașteptată.

- Bună ziua, unchiule. Am venit să ne arăți pământul nostru! Avem cumpărător la el dar nu știm ce și unde să le arătăm. Cele trei nepoate stăteau în pragul ușii. Machiate strident, încălțate cu pantofi cu tocuri. Rezemau, zeflemitor, ușa, vorbind cu un ton apăsat, ca și cum ar fi ordonat.

- Sunt 15 ani în care nu v-a interesat unde este, a îndrăznit Maria să ridice vocea. L-ați pus pe omul meu să renunțe la partea din casa mămucii, știind că se grăbește să vândă pământul, că n-are timp să se certe cu voi prin judecăți. Nu vă este rușine? N-ați îngrijit niciodată pe tata și pe mămuca, nu v-a interesat de ei cât au trăit, de înmormântare sau de pomeni. Nici voi, nici părinții voștri. Ați lăsat totul pe umerii lui Mărin. Cât despre casă…Nici măcar n-ați avut bunul simț să veniți vreodată să dați un var, să o îngrijiți, să tundeți iarba din curte. Se dărâma dacă nu era omu’ meu. Acum aveți tupeul să vă arate tot el pământul?! Să vi-l arate Mărin? Da’ voi de ce nu știți unde este?

- Auzi, tușă, tu să nu te bagi! E moștenirea de la bunicii noștri, n-ai tu vreun drept. Așa că vezi-ți mai bine de cratițele tale, de vacă și de găini, că la asta te pricepi!, a ridicat tonul una dintre nepoate Ia vezi!, să nu vă facem socoteala câte produse ați ridicat de pe pământul nostru în anii ăștia.

- Lasă, Mărie, lasă, s-a auzit glasul blând al lui Mărin. Mă duc să le arăt. Ca să nu ne bată Dumnezeu altfel. Vedeți că v-am pus grâu pe el, e al vostru.

. -Festivalul-Secerisului--la-Ampoita--Spectacole--concursuri-si-traditia-cununii-din-spice-de-grau(Foto de aici)

Vizualizări: 168

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Lili Craciun pe Ianuarie 27, 2015 la 8:44pm

Vă mulțumesc!

Comentariu publicat de Viorel Tăutan pe Ianuarie 27, 2015 la 6:19pm

Mi-a plăcut! Curge naraţiunea, dialogurile sunt bine realizate, subiectul e "cu lipici". Două sau trei erori de percepţie a unor expresii stereotip sunt scuzabile în atari situaţii. Impecabil Creştin este prsonajul principal! Mai rar aşa OM! Tot mai rar!

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe Ianuarie 27, 2015 la 2:29pm

Repercursiuni rurale. Le citim cu aceeași nostalgie, căci toți am trecut prin ele. Remarcantă expunere, felicitări!

Comentariu publicat de Gabriela Mimi Boroianu pe Ianuarie 27, 2015 la 9:17am
Recitită cu aceeași plăcere!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor