Dulce mamă, luminoasa vieţii mele călăuză,

Tu a cărei umbră sfântă o evoc la orice pas,

Dac-aş şti că al tău suflet ar putea să mă auză

Plângerilor mele toate într-un ţipăt le-aş da glas.

*

Îmi spuneai odinioară, mângâindu-mă pe frunte:

„E frumoasă poezia, dar te lasă nemâncat.”

N-ascultai a ta povaţă, fiindcă poate şi-un grăunte

De mândrie înmuiase glasul tău când m-a certat.

*

Şi cu inima de mamă iubitoare, care ştie

Să-ntrevadă viitorul, îţi plăcea să mă priveşti

Stând pe gânduri noaptea-ntreagă, să cioplesc o poezie

Făurită spre mărirea limbii noastre româneşti.

*

Pentru mine păstrai toate mângâierile de mamă.

Când eram copil la patu-mi vegheai nopţile târziu,

Uitai boală, somnul, toată dureroasa vieţii dramă,

Ca să spui poveşti cu zmeii răsfăţatului tău fiu.

*

Socoteai c-o să m-aştepte toate gloriile-n lume,

Nu era ca mine altul.O fecioară de-mpărat

Trebuia să mă iubească. Şi-auzind doar al meu nume,

Chipul tău cel trist d-odată s-arăta mai luminat.

*

Şi-am crescut ca şi toţi fraţii, în iubire şi credinţă.

Prunc, hrănitu-m-ai cu lapte de la sânul tău cel sfânt.

Tânăr, ai sădit în gându-mi a virtuţii conştiinţă,

Şi, poet, mi-ai pus în suflet inspirare şi avânt.

*

Tu, ce-n visul tău de mamă, mă vedeai atât de mare!

Dac-ar fi din cer asupră-mi ochii blânzi să ţi-i cobori,

Şi-ai vedea cât plâng şi sufăr şi ce sânt, ai fi în stare

De durere şi de milă înc-o dată să mai mori…

*

Te-ascultai, şi fruntea mândră mi-o nălţai întotdeauna,

Nici prostiei, nici măririi nevoind să mi-o-ncovoi.

C-un sarcasm şi cu un zâmbet de-am ştiut să-nfrunt

furtuna,

Iată-mă cu ghete rupte prin zăpadă şi noroi.

*

De-am iubit, la pieptu-mi dânsa n-a vrut capul să şi-l

culce,

Dar nici eu n-am plâns cerşindu-i mâna albă de copil,

Ci, privind-o cu durere, într-un cântec trist şi dulce

Am închis pentru vecie nestatornicu-i profil.

*

Peste faţa mea lăsat-au anii urma lor adâncă.

Am iubit măcar? Sau poate avui timpul să trăiesc?

Totuşi pe mireasa albă o aştept şi astăzi încă

Şi, văzând că prea-ntârzie, plâng simţind că-mbătrânesc.

*

Unde-i, mamă,-nvingătorul ce vedeai cu drag în mine?

Poate dulcea ta iubire m-a-nvăţat să fiu copil,

Şi-am rămas copil şi astăzi, pe când corpul e în mine

Ca palatul unui rege mort de veacuri în exil.

*

Dar pe pragul cărţii-n care vin de scriu a vieţii dramă,

Amintirea ta pioasă mă-ngenunche şi-o slăvesc;

Şi rupând din al meu suflet acest plânset îl ursesc

Ca să poarte al tău nume, printre veacuri, scumpă

mamă!

*

1904, Noiembrie, Piatra N.

Vizualizări: 101

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor