Intalnirea, inca din aceasta lume, a generatiilor indepartate in timp are ceva magic in ea. Privirea unui strabunic de-o varsta cu vremea, uitat pe aceasta lume de o moarte prea ocupata, catre un stranepot de curand ridicat in picioare printre rudele mai vechi si mai binecunoscute este incarcata de priviri curioase ale altor si altor strabuni, trecuti la cele vesnice. Mai apropiat de mortii familiei decat cei vii ai ei, strabunicul inca in viata imprumuta ochii obositi si altfel deveniti cam nefolositori, pentru ca – prin ei – strabunii de dincolo sa-si poata vedea lastarul acesta care continua astazi un lant inceput odinioara de ei.

            Lepadata de luminile linistitoare ale lumii cunoscute si incarcata in schimb de taine grele venite din lumi mai inalte, privirile strabunicului care nu vrea sau nu poate inca sa se duca cerceteaza ochii celui mic. Prin ei, adanc, cauta intelesul drumului lui. Copilul, nici el cu toate barierele lasate intre cele doua lumi, iesit proaspat dintre strabuni la randul lui, se lasa cercetat ca cel venit cu gand de pace, ca cel constient de menirea si rostul sau.

            Privirea unui strabunic aproape adormit catre stranepotul sau de curand trezit pe lume este ca o predare de stafeta.           

In anul in care fratele meu si cu mine am fost mutati definitiv la Tintea, intre unchiul Vasile – fratele bunicului Ticu – si noi, nu exista gard. De pe hotarul gospodariilor incepea casa noastra, si peretii casei erau singura delimitare. De la poarta si pana la casa-hotar, limita terenurilor o pastrau niste visini randuiti unul langa altul. In spatele caselor, in gradini, granitele erau usor de pastrat, pentru ca viile aveau randuri drepte si lungi.

Ne intelegeam foarte bine cu nea Vasile si cu tanti Cateluta. In curtea lor era un leagan, facut de nea Vasile pentru cei doi copii ai lor – mari la vremea la care soseam noi doi acolo – Liviu si Nicoleta. Ciprian nu punea prea mare pret pe acest leagan, dar mie mi se paruse inca din primele zile foarte romantic. Ma asezam in el incolacita toata, cu picioarele sub mine, si ma leganam incet, imaginand tot felul de povesti si de personaje in ritmul lui lent. Nu stiam inca sa scriu, dar capul imi era plin de carti.

            Tot in curte la nea Vasile inca mai era in picioare ultima ramasita a casei strabunicilor: o bucatarioara. Acolo, pe un pat care mi se parea nefiresc de inalt, isi ducea ultimele zile mami – mama bunicului Ticu si a lui nea Vasile.

            Mami nu a lasat in inima mea aceeasi urma puternica pe care a lasat-o strabunica Simina. Probabil din cauza ca nimeni nu mi-a povestit niciodata nimic despre ea. E drept ca am prins-o in viata, dar pentru mine, mami va fi intotdeauna o batranica mica intr-un pat nefiresc de inalt. Mama si tata ma indemnau sa mai trec pe la ea atunci cand ma duc la leagan la nea Vasile. Imi spuneau ca e batrana, ca ii face placere sa ii deschida cineva usa, ca e bucuroasa sa ma vada.

-Ce trebuie sa fac? intrebam.       

-Nimic. Doar sa treci pe la ea, sa mai vada si ea pe cineva. Noi suntem ocupati, si ea e foarte singura.

Imi luasem asadar obiceiul sa deschid incet usa misterioasa a batranei bucatarioare. Spuneam “saru’mana”, si deja ma obisnuisem ca mami sa nu-mi raspunda.

-Nu te aude, imi spunea tata, seara cand povesteam. Spune-i mai tare.

Dar mami nu imi raspundea nici daca o salutam foarte tare. Sau poate ca doar mi se parea mie ca salut tare, dar inima mea intimidata de atmosfera incarcata de timp a incaperii inneca glasul subtire.

Dupa ce ochii mi se obisnuiau cu semiintunericul din odaie, inaintam spre pat. Mami facea un efort ca sa ridice pleoapele grele, si mi se uita in ochi.

-Esti a lui Adi? intreba, iar glasul ei imi intarea convingerea ca mami vine din alta lume.

Nu parea firesc ca o fiinta de varsta ei sa aiba glas in lumea aceasta.

-Da, spuneam, dand din cap in acelasi timp, in speranta ca daca nu ma aude, macar ma vede si imi intelege semnele.

Mami mai inchidea ochii o data, si eu ma speriam ca a murit. Imi tineam respiratia si ma gandeam ce este de facut?

-Vii de la scoala? ma pomeneam ca ma intreaba din nou mami, cu ochii pironiti asupra mea. Parea ca in perioadele in care inchide ochii isi recapata fortele, intre doua intrebari.

-Nu sunt inca la scoala. In toamna asta o sa intru.

Mai ramaneam in tacere cateva minute, eu incremenita in mijlocul odaii si mami moarta in patul ei cel inalt. Apoi invia din nou si-mi spunea:

-Acuma du-te. Sa mai vii.

Ieseam incet si ma duceam la mama:

-Am fost pe la mami.

-Si ce face?

-E obosita, spuneam, dupa o clipa de gandire. Respira greu.

-A vorbit cu tine?

-Da.

-Bine. Sa te mai duci pe la ea, mai spunea mama, ridicand si coborand capacele de pe la cratite.

Nu stiu cand a murit mami. Dar stiu ca la un moment dat am putut sa-i raspund la intrebarea “esti la scoala?” cu un “da” foarte mandru, care a facut-o sa-mi sustina privirea mult mai mult decat de obicei. M-a cercetat atunci ca si cum ar fi vrut sa inteleaga cat timp a pierdut. Vedeam perindandu-se prin ochii ei incetosati multe alte fetite din trecut, stand drepte in fata ei si raspunzand intrebarii:

-Esti la scoala?

Dupa ce a facut evidenta tuturor fetitelor care ii trecusera vreodata prin viata, mami a inchis ochii, obosita, si a concluzionat de la hotarul dintre doua lumi:

-Tu esti a lui Adi.

La cinci-sase ani nu stii cum esti. Nu stii cum te vad ceilalti. Fara raportarea la cei din jur, suntem intotdeauna pierduti. Mama mi-a oferit, fara sa stie, un prim indiciu asupra unei caracteristici a mea. Intr-una din zilele in care ma cuibarisem in leaganul lui nea Vasile, cu picioarele sub mine, cu papuceii lasati jos, in iarba, si in ritmul adormit al leaganului compuneam in minte carti – intr-una din aceste zile spun, a aparut mama dintre visinii de pe hotar. Venea zambind drept spre mine. Cand a ajuns la leagan l-a oprit cu mana si mi-a cuprins umerii, adunandu-ma intre sanii ei micuti:

-Aici erai, cumintica mamii cumintica.

Asta este toata amintirea. Cateva clipe care pentru mine au insemnat o usa deschisa – pentru prima oara – catre MINE.

Toate cuvintele rostite pana atunci de vreunul dintre parinti sau bunici, pentru cate un nou cunoscut, cuvinte de genul “e foarte cuminte, e foarte desteapta, ne ajuta la treburi, e intelegatoare”, nu avusesera nicio greutate pentru mine. Stiam cumva ca sunt cuvinte de complezenta. Intelegeam ca asa trebuie vorbit despre copii, de fata cu strainii de familie. Nu mi le insuseam cu adevarat ca fiind ale mele – toate acele calitati. Dar doua clipe in care mama m-a cautat si m-a gasit, cu bucurie, nu pierduta pentru totdeauna cum se speriase deja, ci scriind in gand povesti in leagan la nea Vasile, au avut darul de a ma dezvalui pe mine mie insami. Am inteles ca felul acela de a ma purta denota in mod cert cumintenie.

Cum totul este relativ, cumintenia ca si calitate nu a pus niciodata stapanire pe mine. Momentul acela a aratat doar o alta fata a mea. In general, astazi cand ma pot raporta la mult mai multe astfel de momente, pot spune ca am fost mai dintotdeauna independenta: hotaram singura ce este cel mai bine sa fac, si apoi urmam hotararea luata cu tenacitate. Uneori, hotararea luata de mine coincidea cu ceea ce stiau mama si tata ca e mai bine pentru mine. Alteori, unele nu aveau nimic a face cu altele. Si, in functie de momentele traversate, eram catalogata ca ascultatoare si de ajutor, sau incapatanata si nesupusa.

Vizualizări: 181

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Ilona Braica pe Octombrie 30, 2013 la 5:18pm

Mi s-au perindat in minte imagini cu toate bunicile si matusile mele batrane. Eu nu mi-am cunoscut strabunicii, abia daca ii puteam zari in cate o poza veche, aproape stearsa de vreme, ai un fel de a descrie totul de o cumintenie rara, asa cum mama ta te-a descris.

Fiica mea e si ea cumintica mamii, dar are si incapatanare cat incape. Iti seamana foarte mult!

Ai un suflet sensibil, plin de generozitate si felul tau de a fi se regasete in ceea ce scrii, pentru ca de fapt ce e scrisul nostru altceva decat trairile noastre traduse pe hartie?!

Nici nu mai are rost sa adaug superlative, pentru mine ceea ce ai scris e perfect si citesc totul ca un cititor nu cu ochi critici. De altfel la ceea ce am citit pana acum nici nu cred ca ar fi ceva de criticat! Bravo!

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 12, 2013 la 9:04pm

Scrisa, de asemenea, cu drag, doamna Mihaela. Multumesc pentru citit si apreciere.

Comentariu publicat de Mihaela Popa pe Octombrie 12, 2013 la 8:56pm

emoţionant!

citit cu drag

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 9, 2013 la 10:23pm

Multumesc mult, doamna Fulvia, pentru cuvintele frumoase.

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 9, 2013 la 8:10pm

Va multumesc pentru apreciere, doamna Dorina.

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 9, 2013 la 8:09pm

Multumesc frumos, doamna Agafia. Si eu si Mami...

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 9, 2013 la 8:06pm

Doamna Daniela, multumesc din suflet. Frumusetea este in ochii celui care priveste.

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 9, 2013 la 8:04pm

Inca o data multumiri, domnule Adrian.

Comentariu publicat de HALAS ELENA DORINA pe Octombrie 9, 2013 la 7:43pm

Emotionant si frumos . 
Felicitari !

Comentariu publicat de Agafia Dragan pe Octombrie 9, 2013 la 5:44pm

Multa sensibilitate, emotie si iubire, frumos text si bine scris, felicitari

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor