Analizând poezia lui Hölderlin, filosoful Martin Heidegger stabileşte caracteristicile specifice ale locuirii omului în lume, în armonie cu pământul, cerul, divinităţile şi împăcaţi cu moartea. Acestă tetradă, cum o numeşte filosoful, este alcătuită oarecum, în viziunea mea, din patru cuburi alăturate pe un plan, rezultând locuirea pe planeta Pământ: „În salvarea pământului, în primirea cerului, în aşteptarea divinilor, în călăuzirea muritorilor se petrece locuirea ca acea împătrită ocrotire a tetradei”. (Martin Heidegger –Originea operei de artă, Ed. Univers, Bucureşti, 1982). În concepţia filosofului german, omul dobândeşte locuirea autentică după ce devine  conştient şi îşi acceptă condiţia sa de fiinţă muritoare. A locui este similar cu a cultiva pământul şi de a culege roadele. Locuirea laică, asupra căruia stăruie Heidegger, implică şi construirea care mai desemnează:  edificarea, întreţinerea, ocrotirea, îngrijirea în vederea existenţei autentice/cu rost pe pământ, pacea şi libertatea. Ion Spânu, în cartea sa de excepţie, Meşterul fiinţei.  Prolegomene la o nouă interpretare a dramei „Meşterul Manole” de Lucian Blaga (Ed. Dionysos, 2012), deplânge faptul că Heidegger, în teoria locuirii, nu s-a oprit şi asupra spaţiului sacru pe care îl reprezintă biserica. Casa oferă omului locuire, găzduire dar tetrada: pământ – cer – divini – muritori, rămâne neîmplinită. Filosoful german interprezează şi mănăstirea doar ca un campus de chilii care oferă găzduire şi ocrotire. Dar biserica, în care se petrec ritualurile religioase şi rugăciunile, aflată în centrul compelxului monahal, reprezintă altceva. Pentru  Ioan Spânu mănăstirea simbolizează centrul lumii iar biserica axa acesteia, prin care se realizează comunicarea pământ – cer şi astfel tetrada se împlineşte, orânduindu-se vertical. În problema destinaţiei construcţiei, constă diferenţa dintre Legenda Mănăstirii Argeşului (mănăstire) şi drama Meşterului Manole (biserică). Din Dicţionarul de simboluri, elaborat de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant (vol. I, Ed. Artemis, 1994), Ion Spânu alege pe cele care numesc biserica Mireasa lui Hristos sau compară incinta sacră cu fecioara Maria, adică pe cele care conferă construcţiei creştine simbolismul matern. Biserica este construită de om, în biserică omul devina gazda lui Dumnezeu, găzduirea sa este temporară, Dumnezeu este amfitrion. Reţinem din acest expozeu că  prima moarte o reprezintă chiar naşterea din pântecele mamei, iar a doua, reîntoarcerea trupului în pământ.  Prima moarte (naşterea) ne conduce la suferinţă în timpul vieţii, a doua, la eliberarea spiritului de corpul efemer. Ambele ritualuri se petrec în biserică (botezul şi funerariile). Am trecut până acum în revistă, pe linia amplificării ontologice, două tipuri de locuire: laic-terestă şi sacră-edenică. Ne-a mai rămas un tip de locuire, locuirea cosmică şi sferică, vizând absolutul. Pe aceasta o regăsim în versurile poetului Marin Dumitrescu. Volumul Sfera, antologie de poeme (Ed. Betta, 2014), cu o prefaţă profesională semnată de Aureliu Goci, ne uşurează munca întrucât ne permite să desprindem viziunea poetului asupra lumii. Sunt selectate poeme din volumele: Tratat de pace cu moartea, Simfonia materiei, Muntele la care se adaugă un grupaj de Inedite. Locuirea cosmică, desprinsă din lirica lui Marin Dumitrescu, însumează doua aspecte: geneza locuinţei care este întregul univers şi trăirea cu uimire a miracolului existenţei. Geneza şi existenţa cosmosului sunt consecinţele legilor universale, care constituie „motorul imobil” ontologic. Momentul zero porneşte de la punct, de la marea explozie termonucleară, Big Bang: „Şi punctul este gol de stele/ Şi e naştere de lumi divine” (Mecanica cuantică-Simfonia materiei). Poetul se consideră martor al istoriei universului şi nu greşeşte, întrucât atomii de la geneza lumii se regăsesc şi în trupul său.  În momentul genezei: „...se aude singurătatea reală/ şi cosmică a materiei nestructurate,/(...)//... un gol imens în jurul meu şi eu, în centrul lui;/ Nu era nici timp şi nici lumină, era trist,/ Dar existam chiar dacă eram al nimănui” (Simfonia materiei-partea întâi). După explozia termonucleară, universul se extinde cu viteza luminii în toate direcţiile generând sfera care devine tema principală a liricii lui Marin Dumitrescu: „Mă aflam în faţa unei sfere şi mă închinam;/ Nu văzusem niciodată atâta măreţie;/ O viaţă-ntreagă atâta am putut să strâng, să am:/ Gândul, care mi-a dăruit această sferă, mie.” (Într-o noapte, gândul...- Tratat de pace cu moartea) Toate sunt sferice în universul său: punctul, corpurile cereşti, ochiul, universul, până şi gândul. Sfera reprezintă echivalentul spaţial al roţii plane. Roata s-a născut din rostogolirea primului copac tăiat şi lipsit de crengi, în epoca aurorală a omenirii. Între sferă şi punct e o afinitate electivă întrucât sfera are un singur punct de contact cu planul. În acest univers născut dintr-un punct infinit energetic, sau de o valoare finită dar foarte mare, divinitatea nu poate fi căutată decât în interior şi reprezintă, după Marin Dumitrescu, ansamblul legilor cosmice: „Iar dacă ar trebui/ Să-l caut pe Dumnezeu,/ Ar trebui să cobor în microcosm,/ Pentru că el a existat înainte (Aşa să ştii-Simfonia materiei). Odată cu mişcarea se naşte şi timpul: „Odată cu mişcarea s-a născut şi timpul meu,/ la început era numai al meu şi era lent/ Îi simţeam eternitatea ca pe un adânc mereu/ Şi numai gândul o număra, fiind atent.” (Simfonia materiei-partea întâi). Cu electricitatea se naşte lumina: „sarcina electrică, misterul/ care/ dinadins/ a împins/ tot cerul/ în mişcare,// (...)// S-aprins materia, ardea pe clape/ Lumina începea să se întâmple,/ Timpul, îngrozit, fugea să scape,/ Sângera şi el rănit la tâmple.// Ardea materia, ardea atomul blând,/ Gândul se topea, ardeam şi eu,/ O infernală forţă mesteca în foc, râzând/ Şi fulgera mereu.” (Simfonia materiei-partea a treia). Dar universul nu avea conştiinţă de sine şi atunci, poetul, s-a substituit Stăpânului legilor naturii, aşezându-se chiar în centrul lumii: „Am dat naştere, fără să fi vrut, gândului/ Şi l-am acoperit cu toată noaptea înstelată/ Şi pentru prima oară, cosmosul/ A avut conştiinţă de sine” (Filosofie-Tratat de pace cu moartea). După alte ere, Pământul s-a răcit şi a apărut viaţa, programată de aceleaşi legi universale, întrucât nimic nu este întâmplător: „Plante verzi au mucegăit pământul/ Şi sfântul mucegai/ A creat cu apa şi cu focul şi cu vântul,/ pe pământ un rai.” (Simfonia materiei-partea a cincea). Sensul suprem al vieţii îl reprezintă dragostea, condusă de legea atracţiei universale: ”...Câtă bucurie am simţit, visând, în piept,/ Că vom fi pereche, în lumea mare, eu şi ea;/ (...)// Eu eram particula bărbat, înconjurat de gânduri/ Şi ea particula femeie, care mă iubea în cer,” (Simfonia materiei-partea întâi). După cumc ştim din teoria relativităţii, în urma exploziei termonucleare, galaxiile se îndepărtează una de alta, fenomen marcat de deplasarea spre roşu a spectrului luminii. La Marin Dumitrescu spectru alunecă invers, spre violet, indicând, paradoxal, un univers care şi-a încheiat extinderea şi a început concentrarea materiei, fenomen care va avea drept consecinţă o nouă explozie termonucleară şi naşterea unui nou univers. Încheind capitolul genezei să urmărim locuirea cosmică imaginată de Marin Dumitrescu. Poetul consideră că existenţa reprezintă minumea supremă şi este fericit: „Şi nu ştiam să plâng de bucurie că exist.// (...)// M-am iubit din prima clipă.../ (...)// Şi deodată gândul, mi-am explicat în gând,/ Că nu sunt aşa de singur, având cu mine gândul/ Şi că altcineva, ca mine,/ ar fi putut să fie stând/ Şi am plecat în cosmos, cu gândul căutându-l.” (Simfonia materiei-partea întâi). Pământul reprezintă raiul: „Într-o zi, intrai,/ Cu gândul/ Chiar în rai;/ Umblându-l.” (Poem- Muntele) Aici, poetuil se simte fericit ascultând tăcerea, adică muzica stelelor  a căror sfericitate induce sacralitatea:  „Muzica e a doua parte a înţelegerii;/ Fără muzică nu ar exista îngeri” (Muzica-Muntele). Rostul omului stă în cunoaştere, efortul gândirii este imaginat ca un urcuş pe munte: „Înţeleg ceea ce văd mergând, pe munte,/ Şi ceea ce aud atent, pe munte/ Şi ceea ce gust mâncând, pe munte/ Şi ceea ce pipăi, pe munte.” (Muntele). Cum apare tetrada heideggeriană în locuirea cosmică a lui Marin Dumitrescu? Pământul şi cerul sunt sferice. Divinitatea şi ea, fiind difuzată omogen în spaţiu şi eternă în timp. Moartea e naturală şi necesară, mioritică: „... şi desigur că eu am venit mult mai târziu./ Însă foarte demult, de o eternitate întreagă,/ Şi pentru aceasta, îi mulţumesc argintiu,/ Morţii mele, care mi-e dragă.” (Mult mai târziu- Tratat de pace cu moartea). În concluzie, în sferă, elementele tetradei sunt contopite şi distribuite uniform în toate direcţiile. Dragostea le uneşte şi conduce pe toate. Stilistic sunt mai multe aspecte de discutat. Originalitatea poetului constă în transpunerea lirică a legilor universale. Când reuşeşte să le transfigureze estetic, atinge cote fascinante, sublime:  „Doar lumina ştie să călătorească şi doar ea/ Se îndepărtează de propria ei naştere, arzând./ Timpul trece rece, cum trec eu, pe lângă ea;/ Pe lângă lumina lungă, luminând.” (Lumina- Tratat de pace cu moartea). În general, primul volum antologat este mai îndelung şlefuit şi aici găsim o densitate mai mare de poezii memorabile. În volumul Simfonia materiei, deşi există mari poeme cosmogonice importante ca mesaj, există şi multe texte eseistice, enunţiative: „Informaţia genetică/ A oricărui organism viu/ O întâlnim/ la nivel celular.” (Similitudini). Volumul Muntele cercetează sfera din punct de vedere gnoseologic, fără să mai aducă surpize. Din poeziile inedite se poate remarca aventura Copacului migrator care şi-a smuls rădăcinile şi care, după îndelungi peregrinări cosmice revine şi se aşează în faţa poetului. Ineditele anunţă un nou volum mai bine transfigurat estetic. Criticul Aureliu Goci consideră că Marin Dumitrescu este singurul poet contemporan român care reînoieşte firul cosmogonic cu poezia lui Eminescu. Şi concluzionează în prefaţa cărţii: „Aproape necunoscut, fără nici un suport promoţional şi cu totul în afara razi d eacţioune a criticii, Marin Dumitrescu se conturează deja ca unul dintre cei mai importanţi poeţi ai începutului de mileniu.” Pe postcoperta cărţii, Eliza Roha subliniază: „Evident, poetul induce ideea că se află pe un canal de comunicare superior, dezvăluindu-ne misterele vieţii şi ale universului.” Până să se împlinească previziunea enunţată de Aureliu Goci, Marin Dumitrescu va mai călători prin univers: „Deasupra gării îmbătrânea dumnezeu,/ Doar eu eram tânăr şi încet,/ Nu ştiam unde merg, dar mă înghesuiam la ghişeu/ Să îmi cumpăr aiurea, prin cosmos, bilet.” (Gara-Simfonia materiei)

 

 

 Lucian Gruia

Vizualizări: 413

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Terezia Filip pe Iunie 26, 2014 la 9:07am

Cred  că Marin Dumitrescu în peregrinările sale lirice și cosmice  prelungește sau amplifică simbolismul geometric al sferei într-o  modalitate  similară cu aventura lui Nichita Stănescu.

In ”intervalul” heideggerian,  toate formele viețuirii omului pe pământ,  inclusiv biserica -  topos sacru - sunt subsumate și presupuse ca aferente.  Conceptul de interval presupune, cred, tocmai dimensiunea pe care omul și-o cucerește în timpul existenței sale, raportându-se permanent quadri-dimensional  - la cer și Divinitate, la pămât și semeni, iubind instaurând, ocrotind și călăuzind  lucrurile în sensul curgerii lor firești. 

Comentariu publicat de ioan-mircea popovici pe Iunie 26, 2014 la 4:17am

in toata povestea acesta

se vede

de la o posta

omul rational

si rece

precum bila albastra

din Pont

"Şi punctul este gol de stele/ Şi e naştere de lumi divine"

iau un vers

la intamplare

precum precedentul

si zic

e loc si de inima

Comentariu publicat de Benoni Todica pe Iunie 26, 2014 la 3:08am

Frumos! De asta ar trebui sa se ocupe omenirea, nu de razboaie.

Comentariu publicat de MARIN DUMITRESCU pe Iunie 26, 2014 la 12:56am

Mi-ar trebui o sută de ani să mă desprind de Nichita...și săracul de mine, nu știu cât mai am de trăit, deși sunt încă tânăr. Îi mulțumesc maestrului și prietenului Lucian Gruia !; spun asta, pentru că mă așteptam să mă dojenească. Știu că nu ar fi avut pentru ce, dar...criticii, o fac din când în când și din prietenie... Cert este că m-am simțit de două ori Marin Dumitrescu.

Comentariu publicat de Dominique Iordache pe Iunie 25, 2014 la 11:25pm

Felicitări, Marin Dumitrescu!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor