Marin Preda – “…Sunt fericit in nefericirea mea…”

 

     „... Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc despre moartea naturală, care adesea e o dulce ispită. Înainte de a fi depus aici în această celulă, din care nu voi mai ieşi decât pentru a intra într-o captivitate perpetuă, în plimbările mele solitare pe la marginea oraşului, pe poteci, uitându-mă în jos şi privind pământul, un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la început de dragoste pentru el, pământul negru, tăcut, liniştit, apoi de atracţie, de dorinţă, un fel de melancolie, de nostalgie blândă, de a mă culca pe el şi a rămâne acolo întins pentru totdeauna...”

                                ( Cel mai iubit dintre pământeni – Marin Preda )

 

 

     În fiecare an, la fiecare 5 august, se mai aşează câte un an peste cei 88 trecuţi deja de la naşterea romancierului Marin Preda, dar şi peste cei 30 scurşi de la moartea sa violentă, survenită nefiresc pe 16 mai 1980 şi prefigurată ideatic cu mult înainte de scriitor într-o cugetare: „... Mai bine un sfârşit cu groază decât o groază fără sfârşit...”. Sfârşitul acesta  „obscur”, cum l-au considerat toţi apropiaţii şi biografii săi, pus de autorităţile vremii pe seama „ asfixiei mecanice” ( înecare în propria vomă ) a fost infirmat ştiinţific după 1989 de reputatul doctor Şerban Milocoveanu, fără ca, totuşi, Justiţia să-şi spună cuvântul pînă acum şi fără ca braţul lung al LEGII să-i prindă sau să-i pedepsească pe asasini. Istoria umanităţii se poticneşte adesea neputincioasă în faţa acestor „găuri albe”, sărind peste ele şi mergând mai departe, precum s-a observat nu demult în cazul morţii lui Lech Kaczynski, preşedintele Poloniei, aproape de aeroportul din Smolensk. Se pare că „timpul nu mai avea răbdare” cu dânsul, urmaşul lui Moromete, cel care împlinise 58 de ani, sfidase ce puţini îndrăzniseră să sfideze şi se ridicase, măreţ şi strălucitor, deasupra timpului său.

 

     „ Am mai avut de a face cu anchetele şi justiţia şi am mai fost condamnat, dar nu pe viaţă şi nu fără speranţa de a ieşi curând. Nu fusese chiar curând, dar nici prea târziu ca să nu pot uita. Acum însă descopăr cu groază că ei, cei care mă interogau, erau liberi ( şi asta se vede din pofta cu care îmi consemnau depoziţia, acele infame gesturi ale fiinţei animalice care se simte trăind fără oprelişti, gestul cu care aplicau o ştampilă, răsfoitul hârtiilor, mâncatul unui sendvici, înghiorţăitul unui pahar cu apă, scârţâitul scaunului sub trupul voinic, ancorat bine în realitate, uitatul pe fereastră, căscatul, râgâitul, gândul la muierea tânără pe care o va strânge în braţe la noapte ), iar eu nu voi mai fi niciodată ca ei, toate gesturile mele vor fi sau îmi vor reaminti că sunt condamnat să nu mai fiu liber până la moarte...”

                              ( Cel mai iubit dintre pământeni – Marin Preda )

Vizualizări: 217

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor