Elevul  Ion C Gociu, clasa a II-a

     Liceul Comercial Târgu Jiu –

         Anul școlar 1946 - 1947

 

                        AMINTIRI DESPRE EPOPEEA

                        TEZAURULUI ROMÂNIEI

                      DE LA UN MARTOR OCULAR

 

Iarna dintre anii 1946 - 1947 a fost   copleșitoare. Dumnezeu parcă a vrut să confirme zicala care prezice că, „după o vară secetoasă urmează o iarnă grea și invers!”

 În vacanța   de Crăciun, revenit în casa în care m-am născut, traiul mi-a fost plin  de bucuriI și împliniri copilărești. De când ne sculam preocuparea noastră era să înfulecăm ceva bunătăți din carne de porc prăjite în tigaia de tuci și să ieșim pe dâmbul plin cu zăpada căzută noaptea, încă neumblată. Ce altceva  aveam de făcut, decât să ne dăm cu săniuța? …că de coaste pentru așa ceva nu duceam lipsă. Erau și sărbătorile Crăciunului care înviorau satele prin venirea acasă a celor plecați la muncă.

 Din vară, îl rugasem pe tata, care, rupându-și un timp din concediul lui destinat treburilor gospodărești, dintr-o scândură din lemn de fag ne înjghebase o târlie (doi tălpici uniți prin patru scânduri orizontale) și ne rezolvase dorința  atât de necesară pe timpul cât ținea vacanța de iarnă, de la Crăciun până după Sfântul Ioan Botezătorul. Ba mai mult, ca să alunece mai ușor, pe tălpile săniuței ne fixase, bătute în cuie, două benzi de tablă provenite de la ambalajul din lemn al unui balot.  Porcul fusese tăiat, vacile și caprele nu mai trebuiau duse la păscut pe izlaz; acum erau hrănite cu fân, ghije (păstăi uscate de fasole) și coceni, și erau scoase din bătătură numai o dată pe zi pentru adăpat la puțul din marginea drumului, în fața casei.

Ca toate îndeletnicirile frumoase, timpul vacanței se scursese repede. A trebuit să mă întorc la liceu, luând calvarul de la capăt. Acasă lăsasem pe cei doi frați mai mici, pe mama, bunica și mârtanul Pârtoc, partenerul meu de pat pe timp de noapte, cărora le duceam dorul.

 

                                          *

 

N-au trecut două săptămâni de la începerea cursurilor și aveam trei zile consecutive libere, care începeau cu ziua de vineri, când se sărbătorea 24 ianuarie ziua Unirii Principatelor Române. Dorul de casă și faptul că bunica era bolnavă, cu speranțe slabe de a ieși în primăvară (în acel an pe 5 februarie a murit) împreună cu sora mamei mele, voios am plecat spre casa pe care abia o părăsisem, unde știam că eram așteptat de frate-meu și alți copii să ne dăm cu săniuța.

Drumul dus-întors, cale de 30 km. între cele două localități, se parcurgea mergând pe jos. Deși aveam doar 12 ani și șapte luni, pentru mine acest efort nu constituia o povară.

La plecare din oraș spre casa părintească în ziua aceea vremea era geroasă, dar frumoasă. A doua zi (sâmbăta) s-a mai înmoinat și spre seară s-a așezat iar pe ninsoare care, pe măsură ce trecea timpul devenea tot mai apoasă.

La întoarcere spre târg - eram un grup de patru persoane - aveam de parcurs un drum lung și greu, mai anevoios din cauza ninsorii umede ce nu se mai oprea și a tristeții care mă apăsa. Pârtia se înfundase, zăpada vânturată ne venea în piept și încălțările mele, opinci cu nojițe din piele de porc, ofereau cale liberă apei să intre în voie până la piele. Ciorapii din lână tricotați de mama într-un cârlig, complet uzi nu mai aveau menirea de a-mi proteja picioarele de frig. Numai obișnuința și tinerețea făceau ca tălpile să nu-mi înghețe. Fiind zi de duminică, n-a trecut pe lângă noi nicio sanie, că de mașini nu era vorba, și nici cu alți călători nu ne-am întâlnit de parcă am fi mers prin Laponia.

 

Până acum v-am grăit destule dar nu am precizat drumul pe care mergeam. Locul casei părintești de la care mă întorceam se afla în satul Văianu din comuna Ciuperceni și aproximativ  90 la sută până la oraș era Șoseaua Națională Târgu Jiu – Turnu Severin.

Când am trecut de satul Telești, zăpada ce pica din ceruri s-a transformat în lapoviță. Hainele mă apăsau tot mai mult, de grele ce erau. Podul de peste Bistrița, pe atunci construit din lemn, ne-a primit tăcând în adormire sub zăpada care-i netezise grinzile. Acestea nu mai răsunau ca pe timpul verii când erau atinse și numai de o talpă de om.

 

                                         *

 

Ne apropiam de Buduhala când am fost scoși din gânduri și aduși la realitate de un zgomot puternic de motor de mașină, o speranță, ce venea pe drumul dinspre Brădiceni. Era departe. Am grăbit pașii să ajungem înaintea ei la intersecția cu drumul nostru, de care eram aproape. Speram că observându-ne cât suntem de istoviți     și făcându-le semn să oprească, ne vor lua. Era un camion mare și semăna cu cele pe care le văzusem la regimentul de lângă liceul unde învățam. Știam că sunt marca Skoda, nume ce-l aveau afișat în față, pe grila radiatorului.

Degeaba am le-am făcut noi semn cu mâinile, că în afară de un claxonat să ne ferim din calea lui și un fum de motorină împroșcat prin țeava de eșapament, cu altceva nu ne-au onorat. Ne-a făcut totuși un serviciu. În urma lui, omătul fleșcăit a fost înlăturat și au rămas două dâre/poteci pe care puteam merge fără grija de a mai aluneca.

I-am înjurat pe neomenoșii din cabină care nu ne-au băgat în seamă să ne ia și pe noi sub prelata de deasupra caroseriei – că, am zis noi, …acolo nu incomodam pe nimeni!

N-am apucat să ne dezmetecim și din spate a părut alt vehicul ce semăna leit cu cel ce trecuse. Am făcut semn să ne ia, dar am fost tratați de șofer ca și cel dinaintea lui, cu o claxonare.

- Bă, ăștia precis sunt d’ai armatei, a zis tanti Măria, sora mamei mele care venea și ea la Târg unde lucra la Fabrica de țigarete. Era femeie la 25 de ani, văduvă de război. Bărbatul îi murise în bătălia de la Țiganca și încă îi mai ducea dorul, că nu vrea să se mai mărite.

Și uite așa au trecut pe lângă noi o coloană de mașini militare care    n-au răspuns dorinței noastre, …de a ne lua în caroserie. Cabinele erau pline, dar din cauza aburelii de pe  geamuri, n-am distins figurile persoanelor din ele. Da’, ne-au făcut un favor. Au îndepărtat zăpada până la macadam și mie nu-mi mai alunecau opincuțele.

A… nu v-am precizat. Deși eram în clasa a II-a de liceu, - clasa VI-a de acum - în iarna aceea am mers la școală încălțat în opinci că bocănceii primiți de la bunică, deși păreau ca noi, de vechi ce erau se rupseseră de nu se mai puteau repara. Erau ai fratelului mamei, cu patru ani mai mare ca mine și-i încălța numai la Paște și la Crăciun. La Sânpetru și Sântămarie mergea desculț, că era vara. Bocancii erau ținuți în podul casei într-o ladă cu de toate de prin odaie, lucruri care erau de prisos.

Când am ajuns acasă, la gazda unde locuiam, tata mă aștepta cu căldură la propriu și la figurat. De ce nu mersese cu mine? Cred că avea dreptate mama! …Maria Răgălie, ajutoarea lui de la mașina de tăiat tutun,  era nemăritată și erau trei zile libere.

 

                                         *

 

Povestea tezaurului adus la  Tismana și depozitat în peștera de lângă Mănăstire o aflasem de când s-a petrecut acțiunea. Băiatul unui vecin din sat, ca soldat la jandarmi  era încadrat în regimentul/detașamentul de pază în Valea Mănăstirii.

Se zice că un secret  este ținut numai când îl cunoaște o singură persoană. Ceea ce se spune se confirmă. Mutarea tezaurului   la Tismana constituia un mare secret al României, mai ales că în Țară intraseră trupele sovietice, dar despre prezența lui acolo, aflasem și eu.

 Întâmplarea cu deraparea/răsturnarea mașinii încărcată cu lingouri pe rambleul   podului de peste râul Bistrița din Peștișani s-a răspândit imediat. S-a împrăștiat vorba că a avut urmări nefaste pentru Bancă. Din gură ’n s-a dus vestea că …s-au  pricopsit unii care au dat năvală; că apa era mare, că soldații erau mai mult morți decât vii și până să-i scoată din mașină au dispărut niște saci plini cu bani de aur. Unii dintre hoți chiar s-au îmbolnăvit de friguri și de grija cocoșeilor, altul ar fi murit că s-a atins de „ochii dracului” … vorbea lumea prin sate despre cei bănuiți că ar fi fost acolo.

 

                                         *

 

Prin anii ’70 când eram ofițer activ,   la o petrecere de sărbătoare, în cerc restrâns, cu ofițerii din comandament și comandanții de unități, unde, ca la petrecere se discutau vrute și nevrute, venind vorba despre Tezaurul Țării, le-am povestit ceea ce ați auzit și domniile voastre. Se făcuse liniște. Printre meseni erau și cadre din alte zone ale țării, care, abia atunci au aflat de odiseea Tezaurului României după Cel de al Doilea Război Mondial.

Spre surprinderea mea, comandantul Regimentului 77 Art. a.a. regretatul colonel Cornel Scrădeanu, care mă ascultase gânditor, deși nu era cazul, s-a ridicat în picioare și cu nostalgie a început să povestească.

Redau succint:

-„Tovarăși ofițeri, vreau să știți că atunci eram sublocotenent și comandantul regimentului mă numise comandantul gărzii care însoțea una din mașini. Tovarășul maior Gociu, cu povestea dumnealui, îmi răvăși niște amintiri din tinerețe, trăite, dar pe care, sincer să fiu, le uitasem.

 Înaintea acestei activități, din mai multe unități am fost selecționați câțiva ofițeri și în secret, am fost dădăciți până la exasperare de încrederea ce ni se acordă, de misiunea ce o aveam de îndeplinit, de păstrarea secretului.

 Din depozitul cu aur, în prezența unor domni cu o ținută impecabilă, înainte de a fi așezate în mașină, primeam pe bază de semnătură containere numerotate și sigilate.  Erau grele și se impusese a se manevra - când se mutau din locul lor - de parcă ar fi avut fulminat de mercur. N.m. cel mai puternic exploziv de inițiere. Drumul era greu și de la Tismana până la gară în Târg, deplasarea dura și câte o oră, poate chiar mai mult. Îl admir pe tovarășul maior despre acuratețea amintirii, dar vreau să precizez că, din mașina răsturnată în apa Bistriței nu s-a luat nici un șfanț, iar gurile căscate  care, auzind ce s-a întâmplat, chiar dacă ninsoarea abundentă nu mai înceta,  curioase să vadă, veniseră spre locul respectiv precum graurii la vie. Garda  și-a intrat în rol. Cu automatele Orița îndreptate spre ei, în drum,chiar în fața lor, în poziția gata de tragere, sătenii au fost ținuți la distață sub amenițarea, „că cine va îndrăzni să mai facă un pas înainte va fi împușcat.” Auzind somația, mulți dintre ei, în special femeile și copiii au fugit la casele lor. În scurt timp militarii din garda mașinii înclinată mult, dar nu răsturnată cu roțile în sus, care din fericire n-au pățit nimic, a fost întărită cu militari din paza celorlalte mașini venite din spate. În râu, din caroserie nu căzuseră toate lăzile cu saci și lingouri. Câte au fost nu-mi aduc aminte că la acea mașină era comandant un coleg de al meu. În dute-vino pe un drum comunal, pe timp de iarnă călcat numai de sănii, din cauza greutății mașinilor și a pământului îmbibat cu apă, rambleul de la capătul podului a cedat sub roțile skodei în greutate de câteva tone. Seara târziu , cu efective aduse special, totul fusese rezolvat.”

 

Aceasta este amintirea mea despre un eveniment petrecut într-un moment când a avut loc strămutarea Averii Neamului la care din întâmplare am fost martor.

 Oare, câți or mai fi?...

 Ion C. Gociu,   Târgu Jiu, oct. 2015

 

                             _______

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

   NOTE BIO- BIBLIOGRAFICE

 

  ION C. GOCIU, născut la 10 Mai 1934, în comuna Ciuperceni, județul Gorj.

Absolvent al Școlii Medii Tehnice Financiare, specialitate finanțe-bănci - Târgu-Jiu, al Școlii Militare Tehnice de Artilerie și Chimie - Sibiu și al Universității Naționale de Apărare „Carol I”  - București.

Este membru al Societății Scriitorilor Militari - București, al Ligii Scriitorilor - Cluj,  al Societății de Gestiune a Drepturilor de Autor OperaScrisă.ro - București, al Asociației Cercetătorilor și Autorilor de Carte Documentară „Alex. Doru Șerban” și al Cenaclului Columna - Gorj.

 

Cărți publicate:

Din Văianu la Toronto (Editura Paper Print Bussines - București, 2010), Cireșe amare (Editura Fundației Constantin Brâncuși - Târgu-Jiu, 2011), Maia vol.I (Editura Societatea Scriitorilor Militari - București, 2012), Maia vol.II (Editura Societatea Scriitorilor Militari - București, 2013), La vârsta senectuții (Editura Societatea Scriitorilor Militari – București, 2014, coautor  „Copilul nedorit” (Editura Societatea Scriitorilor Militari – București, 2015). Autor în: Antologia Scritori Gorjeni - Târgu Jiu, 2015, Antologia Starpress pentru românii de pretutindeni  - Râmnicul Vâlcea, 2014 și 2015

Reeditări: Maia roman în două părți (Editura Tipo Moldova, OPERA OMNIA - Colecția ROMANUL DE AZI>>, 2013, Cireșe amare, ediția a doua revăzută și adăugită (Editura Tipo Moldova – Iași, OPERA OMNIA - Colecția PROZĂ SCURTĂ CONTEMPORANĂ>>, 2014 și Din Văianu la Toronto, ediția a doua revăzută (Editura Tipo Moldova, OPERA OMNIA - Colecția ROMANUL DE AZI>>, 2014.

Colaboreazăcu ziarul Gorjeanul (pagina de cultură) și revistele: „Portal Măiastra, Caietele Columna, Miracolul de Brădiceni, Trârgu-Jiu, Vatra veche - Târgu-Mureș, Singur -Târgoviște, Starpress - Râmnicu Vâlcea și Sămănătorul - Tismana. Participă la lucrarea - Studiul  „Facerea și corpul în Știință și Artă”,  coordonator – lector univ. dr. Ion Popescu-Brădiceni, Antologiile revistei Singur – Târgoviște, 2014, Antologia „Limba noastră cea română, Starpress – Râmnicu Vâlcea, 2014 și 2015, Antologia „Scriitori gorjeni, 2015 – Târgu Jiu. 

 

 

 

                                      _________

 

 

 

 

                  

 

 

                             

 

 

 

Vizualizări: 61

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor