MATRICEA

Rămas în zona poeziei, Nicolae Uţică îşi intitulează simplu noua carte de poezie, de fapt o antologie : POEME. Cartea a apărut la Editura „ FOCUS „ – Petroşani 2007 şi în spatele ei se află chiar autorul care adună sentimente mai vechi, cuvinte care i-au marcat viaţa, versuri care rup monotonia anotimpului.

Autorul simte nevoia să ne prezinte matricea cărţii, de fapt o atenţionare asupra aventurii spirituale care se petrece în veşnicia fiecărui poem. Matricea e, până la un punct, un argument poetic şi poate fi un fragment dintr-un poem vechi, de la facerea lumii: Cuvântul – Sămânţa; Gândul – Rădăcina; Omul – Tulpina; Spiritul – Coroana.

Această matrice pune în mişcare volumul şi dă viaţă versului. Deşi, aparent, simple consideraţii spirituale matricea îndeamnă la meditaţie, la ruperea ritmului zilnic de viaţă şi pătrunderea în grădină, poate tema preferată a lui Uţică, cu gândul la Grădina Eternă din care venim şi prin care ne-am schimbat prin putere divină.

„ … neajunsurile lumii zăcând / răstigniri în teologie / biciuiri ale Lui / Întâiul / lângă grădina Absolutului / cutezanţa paralelelor idee – lacrimă / şi tu / rezemat de marele încotro . / „

Evident că ideea lacrimă este efortul de a rămâne lângă planul lui Dumnezeu de salvare.

De fapt Uţică evadează din lumea sa din Valea Plângerii, din Petroşani, prin poemele sale, face ocolul pământului cu gândul său şi cu versul, rupe zidurile istoriei pentru sine şi familia sa, pentru cei care îi înţeleg zicerea. Despre istorie impresia e una a falsului, a manipulării prin imagine, iar oglinda nu mai reflectă realitatea, de parcă suntem chemaţi să ne pierdem identitatea şi legătura cu noi înşine:

„ … Cât timp îţi va trebui / să înţelegi că doar / Dumnezeu oficiază / căsătoria ta cu eternitatea . / „ – în Cronos şi istoria.

Dar impactul vremurilor asupra omului se poate observa şi în poemul „ Fotografia „ dedicat memoriei lui Anton Uncu, sau în poemul „ Atlet al mizeriei „ – dedicat memoriei lui Ion D. Sârbu, unde se poate înţelege mesajul legat de bătăliile pierdute, de durerea care afectează mitologia zonei şi invizibilele piramide care marchează timpul pentru această întrecere la care sunt invitaţi atleţii mizeriei.

Volumul este marcat de poemele scurte purtând titlul Flash, care poartă un număr ca pe străzile marilor metropole, repere de suflet pentru autor, poeme prin care se leagă de cer, de divinitate, spărgând mizeria poemului zilnic care macină viaţa omului, poeme care aduc scurte raze de putere şi lumină în colţul uitat de lume care este Valea Jiului, sunt resturi de la lumina primară prin care Dumnezeu a făcut lumea. Uţică le acceptă în forma lor simplă şi profundă, la limita dintre rugăciune şi profeţie, în starea umilă de iluminare pe care omul o poate primi prin har divin, datorită Cuvântului scris, rostit, trăit, murit, înviat. Poemele acestea sunt stâlpii pe care se sprijinesc volumul şi viaţa poetului şi viaţa în general, ca mod de a fi a luminii îmbătrânind.

„ Pe aici prin / ziua de mâine / pe unde am lăcrimat / şi am rupt tăceri / vor veni gropari / să-mi ceară pâine / lovindu-şi trupul / de ziua de ieri. / „ – Flash 1, poem dedicat memoriei lui Petre Ţuţea.

De reţinut aceste fulgerări în plină lumină ca pătrunderea omului de către puterea divină.

De fapt poetul are şi memoria marilor oameni ai Scripturii, ca Adam sau Noe, Abel sau Cain, în plin peisaj cu lună, recurge la temele Eclesiastului, la cele din Numeri, cărţi care au marcat istoria lumii.

Etern dor de Noe / străluceşte în lună / tăcerea pruncilor / poate să ne-o spună / - Remember.

Dorul poetului după vremea de început este magnetul care atrage poemul ca poem, fiinţa tânjeşte după anotimpul Edenului în care pruncii lui Adam încercau să înveţe să meargă prin Grădină, la limita dintre lumină şi păcat.

În toate însă Uţică simte clipa de har, clipa care ne marchează dorul nostru după matrice, legătura cu Dumnezeu, sensul existenţei:

Clişee cu livezi / covârşitoare naştere / măr căzut din pom / sărutul Lui / argument existenţial „ – Clipa de har.

… Şi ce poate fi mai eliberator decât imaginea livezilor în care s-a ivit fructul oprit, primul flash de bine şi de rău în acelaşi timp.

Poetul a renunţat la fraza elitistă a poemului academic cioplit de vreme, preferă fraze scurte, esenţiale, care să spargă zidul şi să facă şi ne facă ieşire la gândul curat al zicerii cu fiinţa.

Pe ultima copertă a volumului Nicolae Uţică a pus despre sine următoarele:

Din 1976 se stabileşte în Valea Jiului. În 1979 se căsătoreşte cu o momârlancă, Ileana, închizând parabola apartenenţei sale la neamul geto –dac.”

Uţică este un generos, o fire receptivă la problemele esenţiale ale lumii şi sincer prin versul său, transmiţând un sentiment de împăcare şi dorul după eternitatea cea de toate zilele.

Constantin Stancu

Vizualizări: 5

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor