Memorialul unei uriaşe tragedii umane europene- Infernul holocaustului. Monografie polivalentă Autor Filip Tănase

GENERALITĂŢI

Cele mai bune scrieri despre oameni sunt cele care au trecut examenul timpului, al locului şi au pus amprenta gândirii umane pe ţinte vii la scară mare, acum la scară universală când lumea nu-i împărţită în tabere cu excepţia unor minţi bolnave care nu se iau în calculul ecuaţiei opiniilor.

Cine crede că-n societate nu-i nevoie de a trăi în comparaţie, acel om este un introvertit care nu trebuie nici el luat în ecuaţiile cunoaşterii , cântăririi şi evaluării în natura umană.

Azi 18 09 2010 am depăşit 82 de ani şi într-o încărcare emoţională a amintirilor bune şi rele, dar mai ales de emoţiile date de teama firească a două boli care nu iartă şi nu uită, nu fac nimănui privilegii, am început să folosesc mai bine cântarul comparaţiei la care m-am referit.

Dar totuşi există o diferenţă, una e să mori acasă în patul tău şi alta e să mori sănătos şi uneori şi tânăr în cuptoarele infernului nazist al holocaustului.

Iată pe scurt circumstanţele puse pe cântarul ecuaţiei celor două variante de a te stinge, o prefer pe a mea care-i mult mai agreabilă.

Cântarul acesta mi-a dat impulsul revederii băncii de date culese din cărţile citite despre holocaust şi la conjugarea lor cu tot ce ştiam dintr- o viaţă despre holocaust.

M-am resolidarizat cu suferinţele victimelor căzute-n cuptoarele morţii şi cu cei care au avut norocul să fie scoşi şi eliberaţi de armatele naţiunilor unite şi am creionat prezenta monografie.

Cu această ocazie mi-am depăşit condiţia de trecere de la umor la această nouă stilistică a condeiului.

*

Puncte de contact între subiecte

*

Precursorii care m-au determinat să-mi reprofilez muzele pe alte traiecorii şi pe o altă stilistică artistică înainte să încerc acel contur al comparaţiilor au fost următoarele:

1.Comentariile unor doi indivizi neşcoliţi încărcaţi de confuzii şi de incultură, potrivit cărora holocaustul n-ar fi existat în realitate.

2. Lectura făcută zeci de ani de mine după artişti celebri ai condeiului din care am cules şi stocat date esenţiale o viaţă despre istoria şi infernul holocaustului.

3.Detalii de fineţe descrise cu o răbdare îngerească şi cu talent remarcabil de un vecin de curte, unul din prizonierii holocaustului din lagărul Auscwitz Dl. Ing. Beno Scwartz , confrate în munca mea de cercetător ştiinţific.

4.Dialog la distanţă cu o artistă de condei românesc şi european doamna Lucreția Berzintu.

5. Informaţii tot pe viu de la alţi foşti prizonieri din alte lagăre naziste care-l vizitau pe Ben cu care el a fost vecin de curte din cartierul Căuzaşii vechi.

6.Un imens număr de filme americane, ruseşti , celebrul film “Procesul de la Nuremberg” în care protagoniştii crimelor naziste le dezvăluiau pe viu.

7.Holocaustul românesc cu pogromurile de la Dorohoi (1 iulie 1940), Iași (27 – 29 iunie 1941), București (23 ianuarie 1944) și deportările forțate a evreilor din Bucovina de sud începând cu 9 octombrie 1941, care s-au succedat în timpul meu.

Dispreţul pentru această barbarie pe care nu mi-am pus amprenta din imaginaţie sau dintr-o emoţie fictivă de împrumut este axat pe ţinte vii.

*

Criteriile de structurare a lucrării

În linii mari sunt toate informaţiile prin care mi-am făcut imagine la foc mic şi nu sub presiunea unor circumstanţe emoţionale de moment, cu excepţia părţii a doua care este una artistică în care mi-am propus să şterg lacrimile şi rănile urâte lăsate de holocaustul nazist şi românesc care a lăsat multe milioane de victime în Europa.

*

Partea artistică

Am s-o proiectez în două segmente separate, unul dedicat regretatului meu amic şi mare erudit Beno cu ţinte care vizează tocmai erudiţia lui şi a emoţiilor şi artelor cu care şi-a şlefuit vecinii de curte, el venind în curte direct de la Auschwitz.

Cultura şi inteligenţa lui scăpărătoare precum şi marea lui modestie m-au făcut să dedic acestui erudit- Universul spiritual al modestiei.

Al doilea segment al monografiei de faţă este dedicat artiştilor estradei români şi evrei care au gustat din paradisul cârciumioarei Operetei numită Broasca verde care a fost până în anul ‘60 Parnasul şi Olimpul unde s-au lansat cu multe creaţii mulţi artişti ai arcuşului, al penelului precum şi mulţi studenţi din Teatrul Casandra, cel care a devenit Academia de teatru şi film.

Liniştea şi pitorescul sălii de creaţie din spatele acestei cârciumioare a rămas un vis de paradis cu valuri de amintiri, iar eu condeierul şi decanul lor de vârstă păstrez amintirile despre ei şi pentru mine.

Monografia de faţă s-a inspirat ca gen de stilistică din vestitul film polonez tot cu acelaşi nume(Holocaust) care persiflează holocaustul nazist din Polonia şi în care se pune mitraliera pe ridicolul nazist tot prin mijloace artistice pe scene şi ecrane, umorul şi comedia fiind arme de luptă inteligente împotriva abuzurilor şi inepţiilor nazismului german din timpul holocaustului.

Cea mai eficientă cale de sfidare a dispreţului nazist arătat este- haz de necaz în care am introdus polivalenţa, inclusiv imagistica în arta vorbelor, stilistica înnoitoare care-mi aparţine, ca prim înaintaş şi îndrăgostit de ea.

Imagistica este pentru mine o armă de luptă împotriva bătrâneţii, a sărăciei şi a bolilor care mă aşteaptă să dau colţul.

*

Jocul contrastelor în diversitate şi universalitate

Exerciţiu în jocul de imagini

A citi fără să aplici poate fi după caz nefolositor, dar a aplica fără să citeşti poate fi după caz dăunător şi-n anumite cazuri poate fi catastrofal, excepţia confirmă regula.

Nu poţi să iei decizii şi să tragi concluzii fără să ai informaţii, iar calitatea acestora depinde de cantitatea, calitatea, modernitatea şi mai ales de oportunitatea informaţiilor.

În construcţia acestei lucrări au funcţionat toate cascadele enunţate, de la tragic la paşnic şi până la armonia finală a expresiilor artistice folosite în exemplificarea contrastelor.

Urmărind această linie de gândire, monografia este proiectată pe toată gama sortimentală intrată în ecuaţia înnoirii cu momente tragice din arhiva cazonă şi până la momente sentimentale, artistice, de inginerie şi arhitectură a sufletului.

Monografia are intercalări de filozofie şi doctrină estetică, cu momente de suspans care vizează scena şi ecranul, momente de divertisment care intră împreună în această simfonie a nuanţelor, ţintelor şi imaginii artistice care încheie scenariul special al monografiei.

În esenţă, păstrând amintiri despre alţii, lăsăm amintiri pentru noi care intră în peisajul monografiei în tablouri diferite dar care se conjugă într-o formă de corelare multiplă.

În funcţie de diversitatea datelor şi varietatea notelor de fundamentare utilizate, monografia de faţă este împărţită în două părţi şi anume:

*

Prima parte

*

Holocaustul în date şi ţinte statistice

*

Geografia comentariilor a doi magnifici oameni de cultură

Doamna Lucreţia Berzintu şi dl. Dr. Dan Brudaşcu

Mulţumesc spiritului meticulos al doamnei Lucreția Berzintu căreia nu-i scapă nimic şi niciodată. Îmi place şi apreciez din plin o asemenea colaborare.

Redau mot-a- mot comentariile, aşa cum au fost formulate între doamna Lucreţia Berzintu şi d-nul dr. Dan Brudaşcu.

*

Stimate domnule,

Don Felipe,

Am citit fragmentele despre Holocaust (am atașat totul împreună) și am unele comentarii, daca-mi este permis:

1. Nu se includ aici deportările în lagare germane de la Auschwitz - Bikernau. Acolo au fost deportați români din Transilvania când această zonă geografică nu mai aparținea României, ci Ungariei, și vinovăția o poartă autoritățile maghiare și germane. Daca ați citit articolul meu despre Holocaust, postat pe 9 octombrie 2010 în Rețea, acolo am precizat că:

- Ziua Holocaustului românesc este pe 9 octombrie, în fiecare an. Anul acesta, pentru că ziua de ”9” a căzut sâmbătă, s-a hotărât ca ziua comemorării să fie pe 11 octombrie 2010.

S-a ales această zi (9 octombrie) deoarece pe 9 octombrie 1941 au început deportările forțate, în vagoane de marfă încuiate, a evreilor din Bucovina de sud, teritoriu aflat și atunci și acum sub administrare românească, deportări organizate și înfăptuite de către Antonescu. România nu a fost ocupată de Germania ca să fi fost lipsită de vinovăția Holocaustului, ci a fost un aliat de nădejde.

În primele trei zile, 9 -11 octombrie 1941 au fost deportați în Transnistria peste 5000 de evrei (Suceava, Solca, Burdujeni, Ițcani), după un raport al Prefecturii Suceava. A urmat 9000 de evrei din Dorohoi, Rădăuți, Darabani, Mihăileni ș.a. Deportat la vârsta de 5 ani, scriitorul Norman Manea scrie despre eveniment în romanul autobiografic ”Întoarcerea Huliganului”, Polirom,2003.

- În fragment va referiți la Holocaustul nazist însa Ziua Internațională a Holocaustului este pe 27 ianuarie (data eliberarii lagărelor de exterminare Auschwitz - Birkenau).

Israelul comemorează Ziua Holocaustului pe 19 aprilie. Data aleasă de israelieni este legată de un moment eroic al Holocaustului, 19 aprilie 1943, izbucnirea revoltei în ghetoul din Varșovia.

2. Despre Octavian Goga, cred că are și el partea lui de vină privind antisemitismul, executând cele impuse de regele Carol al II-lea:

Citez dintr-un interviu al meu luat d-lui dr. Dan Brudascu.

Lucretia Berzintu: Ca politician de extremă dreaptă, fost prim ministru pentru 44 de zile (28 decembrie 1937 - 11 februarie 1938), Octavian Goga încalcă Constituţia din 29 martie 1923 şi obligaţiile internaţionale asumate de România şi publică la 21 ianuarie 1938 Decretul 169 de revizuire a cetăţeniei, astfel fiind defavorizaţi 225.222 (36,50%) dintre evrei, care şi-au pierdut cetăţenia, ei fiind consideraţi străini fără paşaport. Astfel Octavian Goga devine naţionalist, xenofob, cu vederi fasciste şi antisemit (informaţie luată de pe Internet). De ce credeţi că a acceptat un guvern naţionalist, acest tandem, Goga - Cuza? Oare acest fapt, i-a umbrit pe undeva opera literară, chiar dacă nu are nici o legătură una cu alta?

Dan Brudascu: Informaţia dvs., deşi exactă, este incompletă şi unilaterală. Şi anume, i se pune responsabilitatea lui Goga ceea ce, în realitate, a făcut regele Carol al II-lea şi acoliţii lui. Şi Legea la care vă referiţi, dar şi alte legi vădit antisemite, au fost impuse de acest rege criminal.

O cunoaştere completă a vieţii şi activităţii lui Goga ar scoate în evidenţă şi ajutoarele acordate de el, de cele mai multe ori din buzunarul propriu, multor scriitori, actori sau oameni de cultură evrei, ca şi colaborarea lui, inclusiv în consiliile de administraţie a numeroase companii private, alături de o serie de evrei destul de cunoscuţi în epocă. Nu întâmplător, în 1922, în antologia în idiş a lui Segall, apar şi poezii de Goga. Aşa cum preciza un scriitor român, Goga nu a urât pe nimeni. El a avut, însă, aprige dispute cu oameni politici sau ziarişti veroşi, inclusiv din rândul minorităţilor etnice. Ulterior, fără o suficientă aprofundare a realităţii, unii istorici literari îndoctrinaţi sau aserviţi politic, au formulat false acuzaţii de extremist sau naţionalism la adresa lui. Deci, cred eu, nu trebuie să ne grăbim să formulăm acuzaţii grave, până nu este cunoscut adevărul, sine ira et studio, cum spuneau latinii.

Eu, personal, nu am urmărit niciodată să-i găsesc scuze sau justificări sau să îi fac uitate unele fapte sau greşeli. Dar nici nu pot admite proferarea la nesfârşit a unor neadevăruri sau minciuni. Nu doar despre el, ci, în general, despre orice alt moment sau personalitate din istoria noastră naţională. Cred că, dacă suntem realişti şi oneşti, putem să ne scriem noi istoria punând pe fiecare în locul ce îl merită cu adevărat, pentru toate faptele lui.

Admit orice observaţii, susţinute de dovezi certe, nu de sloganuri de inspiraţie doctrinară, de orice fel ar fi ea. Goga a făcut, e adevărat, multe erori ca om politic. Dar în cazul la care vă referiţi, dvs. să nu uitaţi cine era şeful statului. Citiţi şi interviurile date în epocă de Carol al II-lea unor importante publicaţii vest europene. Dacă el nu ar fi dorit acest lucru, ca şef al statului, avea posibilitatea de a respinge orice decizie sau act normativ cu valoare antisemită. Nu uitaţi, vă rog, nici relaţiile lui personale şi ale fiului său, Mihai I de Hohenzollern cu Garda de Fier, participarea lor, frecventă, la unele manifestări sau reuniuni legionare.

Ca om politic, lider al unui partid mărunt, ca să se poată afirma, Goga avea nevoie de îngăduinţa şi sprijinul regelui. Iar după încredinţarea demnităţii de prim ministru, trebuia să admită şi măsuri aberante gândite şi dispuse la Palatul regal, de monarh şi camarila lui. Asta era atmosfera din România momentului. Evident că, admiţând astfel de aberaţii, şi Goga devine automat vinovat. Dar măcar acum să avem curajul să rostim tot adevărul. Iar adevăraţii vinovaţi de toate aberaţiile şi abuzurile acelor vremi să fie cunoscuţi şi sancţionaţi de posteritate, fiecare după faptele lui personale. Altfel, riscăm să perpetuăm aceeaşi optică defectuoasă, de ordin doctrinar, deci unilateral sau

dezinteresat,care a făcut atâta rău pe aceste meleaguri.

- Cum se explică acest rasism al lui Octavian Goga, când el însuși a fost minoritar, eliberat de sub asuprirea habsburgică?

- Cred că în răspunsul de mai sus, găsiţi explicaţii suficiente. În plus, un element care nu a mai fost menţionat. După renunţarea la calitatea de francmason, Goga a făcut mari erori politice, nemaibeneficiind de sprijinul şi recomandările Francmasoneriei.

- Care este esenţa jurnalului politic al lui Octavian Goga?

- Vă referiţi la jurnalul politic al său din anul 1931, cel pe care, în perioada când ne-am cunoscut, am încercat să îl public.

- Da!

- Se referă la una din cele mai dramatice perioade din Istoria ţării. Are în vedere multe din faptele ce au făcut posibilă revenirea în ţară, în 1930, a aventurierului şi morganaticului rege Carol al II-lea. Este extrem de critic şi chiar neîndurător cu acest individ fără scrupule. El radiografiază şi comportamentul principalelor personalităţi şi partide politice faţă de Carol înainte şi după revenirea lui în ţară. E un text extrem de util cunoaşterii unor adevăruri grave.

După cum cunoaşteţi, am reuşit să public, la Timişoara, un singur capitol. Apoi a intervenit cenzura vremii, care a interzis complet tipărirea. În plus, poate la recomandarea Securităţii, jurnalul original a dispărut efectiv. La acel moment am bănuit, pe nedrept un istoric literar bucureştean de acest lucru. Mult mai târziu mi-am dat seama că fapta aparţinuse altcuiva. http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/JURNALISTICA/Interviu%20cu%20Dan%20Brudascu%20de%20Lucretia%20Berzintu.htm

3. Referitor la ceea ce am spus eu, cei bolnavi cu capul...

Citez din articolul meu: ”Numai un om bolnav psihic poate să nege existența Holocaustului”. Adică e de înțeles ca omul bolnav psihic sa nege Holocaustul, el neștiind ce face - nu pentru că am fost conciliantă, cum scrieti - ci pentru că omul bolnav psihic este iresponsabil.

*

E salutară munca dumneavoastră spre educatia populatiei, de cunoastere a istoriei adevarate, inclusiv cea negra - antonesciana, chiar daca nu ne place si regretam cele întâmplate. Scopul e unul singur: Răul să nu se repete!

Cu deosebita pretuire,

Lucretia Berzintu

*

Precizare

M-am străduit să păstrez concizia acestei lucrări din respect pentru autori, am redat-o mot-a-mot aşa cum a fost formulată, dar n-am pretenţia că am spus totul şi las cititorului libertatea să facă lectura pogromurilor(Dorohoi, Iași, București) și a deportărilor din Bucovina de sud, în care vor putea întâlni date suplimentare privind acest aspect al holocaustului românesc.

Mai fac deasemeni precizarea că munca prin care m-am străduit să fac o lucrare completă este proiectată în partea a doua a lucrării în care este concentrată în minimum de cuvinte şi maximum de sens holocaustul general nazist din Europa. La acest aspect se referă documentaţia uriaşă în care m-am referit la aspecte multiple, polivalente şi polinuanţate ale infernului holocaustului internaţional utilizat de nazismul german.( Îi sfătuiesc pe cititori să nu ocolească această lucrare la care s-a muncit mult şi cu rezultate clare).

*

CAPITULAREA GERMANIEI FĂRĂ CONDIŢII

Învăţarea istoriei de la făuritorii ei

Naraţiile lui Beno Scwartz

*

Circumstanţe post belice în căminul artelor din Căuzaşii vechi.

*

Nazismul german capitulează fără condiţii la 9mai 1945

După două luni de refacere, prizonierii infernului sunt trimişi la vetrele lor, amicul meu Beno nu s-a mai întors în Ardeal, pentru că-i muriseră părinţii-n lagăr şi gospodăria părintească era destrămată.

Beno vine la Bucureşti în bow- vagon şi este repartizat într-o anexă a căminului artelor, nu în căminul propriu zis, unde eram şi eu cazat.

Aici am început să învăţ istoria infernului la foc mic, în fiecare zi câte puţin, în reprize, de la Beno, unul din prizonierii care trăise infernul.

Beno făcuse istoria, eu o scriam. Era un moment fantastic, istoricii celebrii aveau să ne urmeze peste aproape doi ani.

Beno începuse să-şi scrie amintirile triste în note mici pe care mi le dădea să le citesc.eu, puneam întrebări pentru că el făcea şi omisiuni, care erau completate de alţi doi tovarăşi de suferinţă. Acum îmi dau seama că noi scriam împreună istoria unui infern, a unui iad proaspăt căzut.

Îşi reproşa că deşi era un talentat narator, nu avea talentul scriitorului şi- mi sugera să-i pun în imagini artistice naraţiile lui.

Aşa am învăţat povestea lui şi ale altor nefericiţi care erau cazaţi acolo şi care uneori interveneau cu amănunte care-i scăpau lui Beno.

Aşa se face că învăţam istoria acelui infern fără profesor, de la începuturile istoriei . Tot aşa se face că de abia peste doi ani au început să scrie istoria holocaustului scriitori celebri, iar Beno şi cu mine, nişte amatori o luasem înaintea acestora.

Povestirile lui Beno le-am numit povestirile lui Hoffman şi Beno mă încuraja tot aşa cum mă încurajează d-na Lucretia Berzintu care e balsamul meu care-mi dă viabilitatea scrisului meu de acum.

*

Filmologia o luase înaintea istoricilor.

*

Am început să mai învăţ din filmologia americană, franceză, rusă, mai întâi despre atentatul împotriva lui Hitler(încercarea nereuşită a colonelului Staufenberg)

Am văzut filmul: Procesul de la Nuremberg în care principalii protagonişti principali recunoşteau cu îngâmfare toate crimele, dar se justificau că acestea erau ordinele fuhrerului şi că-n armată ordinul nu se discută.

După doi ani au apărut puzderii de cărţi despre holocaust , moment când în linii mari învăţasem această istorie de la Beno şi cei doi camarazi ai lui care-l vizitau în căminul artelor.

*

Punte între subiecte

*

Eu venisem acolo ca evadat din propria gospodărie a tatei dată coanei Aglaia în folosinţă, adică mătuşa mea căreia aşa-i spuneam: mătuşa Aglaia şi care a renunţat la cei care îngrijeau grădina de zarzavat, lăsând-o în grija mea. Începusem să scriu câte ceva şi coana Aglaia mi-a spus: ieşi diavole de acolo şi treci la muncă în grădină, deşi foloasele le trăgea ea. Mi-am luat ciornele cu mine şi-am evadat în căminul de la Căuzaşi, unde mi-am finalizat scrierile.

Aşa l-am cunoscut pe Beno şi tot acolo Beno m-a declarat scriitor cu perspective. Beno venea din lagăr cu un uriaş bagaj de cunoştinţe însuşit de la multe somităţi, eu nu venisem cu nimic. Acolo am terminat versurile pentru cântecelul : Pe malul mării când apare luna”şi unele poezii care începuseră să facă senzaţie. Beno a fost balsamul meu care m-a încurajat.

Tot Beno mi-a sugerat să scriu un post holocaust pentru prizonierii infernului, dar unul vesel, umoristic de suflet. Eram şocat, nu ştiam ce vrea Beno, dar i-am spus că nu pot face aşa ceva că nu mă pricep şi-atunci a început să noteze el repere umoristice scoase pe viu din micul imperiu al lui Toulouse Lautrec. O să vedeţi cine este jupânul Toulouse Lautrec.

Beno încercase să-mi zică Tănase, a zbicit din nas şi mi-a zis Felipe şi Felipe am rămas.

Doamna profesoară de latină a mai pus prefixul don şi l-am păstrat cu plăcere cu toate că eram permanent în jenă financiară.

Am rămas cu un prieten , un dascăl şi un mic idol Beno Scwartz.

*

Anexa căminului artelor Justin Georgescu(din calea Griviţei)

Paradisul amorurilor lui Toma Caragiu

*

Peste un an mergeam în altă anexă a căminului mare, numită Iustin Georgescu unde Beno mi l-a prezentat pe Toma Caragiu care m-a ridicat într-o mână de la podea şi i-a zis lui Beno: bravo artistule ai şi aghiotant.

Eu am roşit şi când Caragiu m-a lăsat la sol i-am spus gigantului : da maestre, dar un aghiotant fără simbrie.

Data următoare ne-a chemat Toma la tratament de amfitrion cu o colivă aromână pe care am mâncat-o pe nerăsuflate, era extraordinară la care Toma mi-a zis să-i zic bogdaproste, iar eu fâstâcit de emoţie i-am zis mentorului nostru săru-mâna, de atunci m-a pus să cânt la pianul staţionat pe hol, era un prilej să auzi divele cum înjurau după care pianul a fost transferat la Căuzaşii vechi. A fost adus unul nou şi plasat într-o sală de repetiţie, sală ajutată de cultul mozaic în care s-a adus o chitară, acordeon şi alte instrumente muzicale. Beno a învăţat să cânte la toate iar eu la niciunul.

Toma avea mulţi duşmani cu ciocul mic şi de la el am învăţat că: cine crede că are merite şi n-a cunoscut invidia n-are nici un merit.

*

Notă

Am structurat istoria amintirilor aşa cum a fost şi nu după nişte rigori depăşite de vreo metodologie, ci în funcţie de legăturile lor circumstanţiale originale şi mai ales de valoarea sentimentală a conjucturii narative care ţine sigur pasul cu lanţul amintirilor, singurele cu care rămânem.

*

Micul imperiu şi micul paradis din căminul Căuzaşii vechi al lui Toulouse Lautrec

Femeia de serviciu şi paznicul erau plătiţi din buzunarul jupânului Toulouse Lautrec, căminul nu era sprijinit nici de cei din aripa regală şi nici de firava putere comunistă, nu ştiu şi nici n-am înţeles vreodată şi nici n-aveam de unde înţelege, eram prea mic şi politica n-o înţelegeam.

Era cam tot aşa haos, haos pe care acum îl înţeleg, atunci nu puteam.

Puţinul personal plătit de Lautrec nu-i spunea decât- jupâne, nu cunoşteau semnificaţia acestui nume, erau câteva monumente de incultură şi prostie.

Jupânului i-a zis aşa un mahăr de la cultură care era şeful lui şi i-a zis aşa pentru că arăta ca un trunchi de copac retezat şi unul mai lipsit de gât decât domn’ Pedro Roman.

Avea o mască facială îmbuibată în slănină umană, ochi mici şi vicleni cu mimică plimbăreaţă şi cu o gestică contrastantă jucăuşe, aşa încât oricâtă chirurgie aş fi făcut în cutele sufletului său crud nu l-aş fi putut defini niciodată. Era un exemplar de cameleon perfect.

Discrepanţa fundamentală era că nu era nici cult şi nici ageamiu, avea câte ceva din toate dar era şiret ca o vulpe, cunoştea bine multe şmecherii, una gândea, alta spunea şi cu totul alta făcea.

Beno mi-a adus multe cărţi de cultură şi artă franceză, le primea gratis de la un mare bibliotecar ce-l mai vizita uneori şi căruia Beno-i zicea: maestre. Era vorba de Eram Petrovici, eruditul de la care-am învăţat în căminuldin Căuzaşii vechi.

Eruditul Eram îşi creştea găinile în fundul grădinii, el a murit în două luni de un cancer galopant. Toată averea lui de galinacee a rămas lui Lautrec ceeace l-a ajutat pe jupân să facă ceva îmbunătăţiri. El a tras apă curentă sus şi a făcut o ţâră de lux când mai sprijinea câte-o pupază în perioada afirmării, dintre care una era ciripitoare la Gabriel Marinescu prefectul poliţiei capitalei, pe care mahărul a făcut-o secretară şi era gata s-o ducă la altar dacă Lautrec n-o turna mahărului, ocazie cu care acesta n-a mai vrut-o.

*

Paradisul verde din curtea “imperiului” Lautrec

Exista o imensă discrepanţă între mizeria dintre chiliile noastre şi curtea aia interioară care era un vis de paradis, de care se ocupa tot jupânul Toulouse Lautrec care era opărit când cineva-l numea aşa.

*

Ce a însemnat o traistă de ouă proaspete(cu miros de coteţ)

Beno mă provoca mereu la momente umoristice,( el ştia că eu sunt un nefericit umorist care trebuia să fiu provocat de el sau de alţii) şi mi-a sugerat să-i cer scuze lui coana Aglaia. El a cumpărat din bugetul asigurat de cultul mozaic trei basmale cu care m-am dus la ea , i-am pupat spăşit mâna, i-am spus mătuşe şi-n compensare mi-a zis: hai du-te şi ia nişte ouă din coteţ.

Aveam pregătit un coş de papură care era la modă atunci, unul cu ornamentaţii luat din curtea miracolelor de pe Blănari.

M-am dus s-o întreb câte ouă trebuie să scot din coteţele lui tata şi cum micuţa Aglăiţa sforăia, n-am deranjat-o am luat toate ouăle şi le-am dus lui nea Tomiţă, căruia i-am spus: astea-s din curtea noastră, ceeace era adevărat.

Speram să mă lase să încerc o ţâră la pian o simfonie a lui Gâgă, dar pianul era încuiat sub lacăt de secretarul UTM, aşa că n-am avut noroc.

Ratând şansa cu pianul mi-am amintit de ea după ce pianul dat la casare a ajuns fără acte în Căuzaşii vechi.

Când am vrut să cânt la pian Beno mi-a spus las-o baltă că scula asta nu-i pentru tine.

Am terminat-o aşa cum am terminat-o şi cu mătuşa Aglăiţa pe care o uram şi n-am iubit-o niciodată.

*

Întâlnire de comă cu Dl Hirsch, cu dl. Rothman şi Nae Cârlig

Era să uit că Toulouse Lautrec este poreclă şi că pe jupânul căminului Căuzaşii vechi îl chema de fapt Nae Cârlig şi dacă-i pronunţai numele şi nu-i spuneai Lautrec erai un om nenorocit. Într-una din zile vine Leon Rotman, vecinul meu de curte cu dl. Hirsch de la cultul mozaic. Când domnul Hirsch i-a spus: domnule Nae, acesta nu i-a dat nicio atenţie, dar când Beno i-a suflat să-i zică-maestre Lautrec, domnul Cârlig era opărit(beat mort) şi i-a spus maiestate- aşa te plac. De-atunci nu i-a mai spus nimeni niciodată, decât Lautrec.

De teama de a nu amesteca amintirile dau acum cu mare întârziere catrenele dedicate în memoriam marelui Toma Caragiu care nu venea la Cârciuma Operetei, era mereu urmat la filmările de la studio-ul Sahia de Beno Schwartz care-i făcea grafică, coloristică şi altele.

*

În memoriam- nepreţuitului şi regretatului Toma Caragiu
*
Ca o cometă fără coadă
Cutremurul te-a scos din firmament,
Plângeau şcolarii de pe stradă
Că brusc, s-a stins o mare de talent.
*

S-au scurs de-atuncea 30 de ani
În România ai şi azi doar fani,
Erai fermecător, fără horror
Un munte
-
ntotdeauna de umor.
*
Succese ai avut din plin
Că ai jucat mereu sublim,
Ai câştigat celebritate
Mereu vei fi eternitate.
*
Chiar dacă ninge, dacă plouă,
Rog generaţia cea nouă,
Lua
ţi
pauză cu saltimbancii
Priviţi: ”Actorul şi sălbaticii.”

*

Pitorescul şi poezia din Paradisul lui Toulouse Lautrec

Dacă facem abstracţie de nevoile şi starea sordidă a săracilor în chiliile din Căuzaşii vechi nu putem face abstracţie şi de paradisul verde, de vegetaţia luxuriantă a curţii interioare a căminului din Căuzaşii vechi.

Caragiu care n-a mai dat pe-acolo după ce şi-a terminat facultatea, pentru că era suprasolicitat de filmologie, le-a deschis capul multor artişti care au găsit acolo o sală de repetiţie şi o casă de creaţie fără costuri.

Până a terminat facultatea (în anul trei şi patru Beno i-a invitat aici pe mulţi artişti care s-au afirmat şi şi-au luat zborul), mulţi artişti vocali-Luigi Ionescu, Norocel Dimitriu şi mulţi alţii au trecut pe acolo, cucerind apoi estrada românească.

Toulouse Lautrec se lăuda că el i-a făcut artişti până-n primăvara lui ’48 când a dat ortu’ popii după o beţie zdravănă, aşa încât toţi debutanţii au primit găzduirea la "broasca verde" până în anul’60 când s-a demolat micul cartier Independenţei în care funcţiona şi neuitata cârciumioară a artiştilor de estradă.

POGROMURILE MILITARE DIN ROMÂNIA

Pogromul de la Iaşi

După
Wikipedia

Pogromul de la Iaşi din 27 iunie 1941 şi până pe 29 iunie 1941 a fost unul din cele mai violente pogromuri din istoria evreilor, iniţiat fiind de autorităţile publice împotriva cetăţenilor de etnie evreiască din oraşul Iaşi. În conformitate cu datele prezentate de autorităţile române, în cele trei zile au fost ucişi 13.266 de evrei.

În ziua de vineri, 27 iunie 1941, Ion Antonescu a telefonat comandantului militar de la Iaşi, Constantin Lupu şi i-a ordonat să cureţe Iaşul de evrei. Autorităţile române (poliţie, jandarmi, membri ai serviciului român de siguranţă), cu concursul unei părţi a locuitorilor oraşului, au comis crime şi jafuri la adresa evreilor din Iaşi. Mii dintre aceştia au fost ucişi în casele lor şi pe stradă, alte mii au fost arestaţi şi duşi la sediile poliţiei. Lazăr Rozin, care avea doar paisprezece ani în iunie 1941, relatează:

„Au intrat în casa noastră, urlând şi jefuindu-ne toate bunurile. Ne-au poruncit să ieşim cu toţii din casă, inclusiv mama şi surorile mele. Am ajuns la secţia de poliţie şi pe drum am văzut cum oamenii erau bătuţi şi cadavre de evrei erau înşirate pe străzi.”
—Mărturia lui Lazăr Rozin, arhivele de la Yad Vashem, grupul de înregistrări 0,33, dosarul 7211.

În următoarea zi, «Duminica neagră», soldaţii români au împuşcat mii de evrei care fuseseră încarceraţi în secţia de poliţie.

Aproximativ 4.000 de evrei, strânşi din toate părţile oraşului, au fost înghesuiţi în vagoane şi camioane de marfă. «Trenurile morţii» au fost închise ermetic şi au circulat dus-întors între mai multe gări din Moldova. Trenurile erau păzite de trupe germane S.S. Nimeni nu avea voie să se apropie de trenuri în gări, să le dea apă sau să le deschidă pentru a lua aer. Din cauza mirosului cadavrelor şi a mizeriei rezultate ca urma condiţiilor inumane la care au fost supuşi, aproximativ 2.650 de evrei au murit de sufocare sau de sete, iar alţii şi-au pierdut minţile.

Pogromul de la Dorohoi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Pogromul de la Dorohoi a avut loc la 1 iulie 1940. Oficial s-a stabilit că numărul celor uciși a fost de 53 (și încă zeci de răniți). Evreii localnici și mai mulți autori (istoricii Carol Iancu, Jean Ancel, Lya Benjamin etc.) susțin însă că numărul celor uciși a fost însă de 165 până la 200. Potrivit istoricului Dinu C. Giurescu [1], în 2 iulie 1940, militari aparținând Regimentului 3 grăniceri Pază, abia întorși din Basarabia, "...unde au avut dificultăți foarte mari cu evreii de la nord de Prut... s-au răzbunat", la Dorohoi. Numărul victimelor a fost de 40 de evrei morți și 15 răniți, printre aceștia fiind și militari evrei aparținând armatei române. Ordinea a fost repusă în drept de alte trupe ale armatei române după ce generalul Constantin Sănătescu a descoperit, din întâmplare, atacul desfășurat împotriva soldaților români de origine evreiască și împotriva evreilor locali.

Pogromul de la București

De la Wikipedia

Pogromul din București a reprezentat o serie de manifestări violente și crime împotriva evreilor, care au avut loc în timpul Rebeliunii legionare din ianuarie 1941. Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România afirmă că pogromul „nu a fost un eveniment izolat, rupt de atmosfera opresivă și de persecuțiile tipice din statul național-legionar, ci punctul culminant al evoluțiilor evenimentelor”.

În zilele 21-23 ianuarie 1941, la București, a izbucnit o revoltă legionară, condusă de Horia Sima, împotriva conducătorului, generalul Ion Antonescu. În același timp cu rebeliunea, legionarii au inițiat și condus cel mai mare și mai violent pogrom împotriva evreilor din istoria Munteniei.

...................................................................................................................................

Primăria comunei Jilava

La Primăria Jilavei au fost aduși evreii care au supraviețuit primei executări din pădurea Jilava și printre ei au fost rabinul Zvi Gutman, cantorul Osias Copstück și doctorul Eugen Solomon care a venit să-și caute fratele. Nu sunt date cu privirea la torturile la care au fost supuși din cauză că aproape toți au fost împușcați și au murit. Rabinul Gutman, care a supraviețuit și celei de-a doua acțiuni de execuție, a fost bătut și i s-a smuls părul din cap și din barbă[13].

Masacrul de la Jilava

Cadavre de evrei în pădurea Jilava

90 de evrei, dintre cei torturați în centrele legionare de tortură, au fost încărcați în camioane, duși în pădurea Jilava, dezbrăcați și împușcați în cap. A doua zi, unii legionari s-au întors la fața locului pentru a aduna îmbrăcămintea celor uciși și lucrările dentare de aur.[14].

Printre evreii asasinați în pâdurea Jilava au fost farmacistul Alexandru Solomon, vicepreședinte al comunității, cantorul Templului Coral, Ioshua Cuperștic și Iacov și Iosef Gutman, fii rabinului Zvi Gutman. Rabinul Zvi Gutman a fost împușcat de două ori, dar a supraviețuit. Alt fiu al rabinului Zvi Gutman, Efraim Gutman, este rabinul sinagogii "Iacov și Iosef Gutman" la Tel Aviv[15].

Masacrul de la Abator

O ceată de legionari a luat 15 evrei de la centrul de tortură de la Prefectura poliției capitalei, i-au dus la abatorul capitalei și i-au împușcat în ceafă[16]. Câteva trupuri de evrei au fost introduse în clădirea abatorului și atârnate de cârligele folosite pentru vite. Unor cadavre li s-au scos intestinele și au fost puse în jurul gâtului[17].

Cunoscutul scriitor Virgil Gheorghiu consemnează în “Memorii” (Ed. Gramar 1999, pag. 523-524) următoarele: “În imensa sală a abatorului unde boii sunt agățați cu cârlige pentru a fi spintecați, erau suspendate acum cadavre de oameni goi. Era un spectacol oribil care întrecea în cruzime orice imaginație. Pe unele cadavre era însemnat cuvântul “CUȘER”. Erau cadavre de evrei... Sufletul mi-e murdărit. Mi-e rușine de mine însumi. Rușine, pentru că sunt român ca acei criminali din Garda de Fier.”

Filip Tănase

Vizualizări: 151

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor