MINTEA DE PE URMĂ .... ŞI EFICENŢA EI ÎN ISTORIE

          Mintea de pe urmă a românului este o sintagmă lapidară, ironică şi sentenţioasă, din acelea care definesc sapienţa populară formată-n secole şi milenii. Cu pregnante conotaţii  sancţionare, enunţul vizează rodirea tardivă a minţii omeneşti ori obiceiul de-a înţelege lucrurile post factum, adică după consumarea lor. Pentru acelaşi tip de situaţii înţelepciunea populară are şi alte sentinţe la fel de ironice şi de sugestive, După ploaie, chepeneag! Cât de  lapidare,– şi memorabile! – cele două enunţuri esentializează ironic o întreagă filosofie de viaţă aplicată  unor situaţii mai mult sau mai puţin similare, eşecuri ori succese tardive, adesea inutile, din care individul merită să-nveţe pentru totdeauna ceva....

         În accepţiune populară, omul rodeşte în existenţa sa, şi el precum copacul iar fructele sale sunt deciziile şi faptele înţelepte şi benefice atunci când sunt realizate la timp, în concordanţă cu experienţele traversate, cu educaţia, cu circumstanţele, cu timpul social şi istoric în care se află individul. Mintea de pe urmă nu vizează însă vârsta individului, căci se ştie că mintea umană e mai rodnică şi mai  benefică la maturitate şi senectute. Cum mintea e fructul fiinţei, binefăcător  când  individul dă soluţii bune unor fapte şi experienţe mai mult sau mai puţin dezirabile, sintagma are şi un al doilea sens, subtil. Ea se referă şi la capacitatea umană de-a-şi sincroniza sapienţa cu evenimentele pe care le trăieşte şi faţă de care trebuie adesea să ia pe loc decizii rapide şi bune, oricât de inconvenabile ar fi cestea. Dacă, dimpotrivă reacţia acesta se întâmplă abia târziu, rodul minţii riscă să fie un fruct puţin amar, mai puţin reuşit, mai degrabă o mimare a sapienţei  decât o decizie benefică  pentru individ şi societate.

          Prin urmare când cineva adoptă o atitudine, propune o soluţie optimă circumstanţelor, când rezolvă bine o problemă, e vorba de mintea ce rodeşte bine şi la timpul potrivit, şi nu la urmă, cândva, după – post factum. Dimpotrivă, când cineva adoptă o atitudine sau o decizie, bună în esenţa ei, dar tardivă, după consumarea faptelor, atunci soluţia e formală, superfluă, ineficientă. Atunci vorbim de mintea de pe urmă. Dacă mintea ce acţionează la timp, este responsabilă cu deciziile bune, eficiente, în schimb mintea venită târziu, după, este mai întotdeauna numai pe jumărate eficientă şi de multe ori, chiar deloc.

             Aceste sintagme înţelepte se vor fi născut din experienţa milenară, căci realul românesc fie el trecut sau prezent, ne dă frecvent asemenea pilde ce echivalează cu soluţiile tardive, care nu mai au ca efect decât un impact formal asupra realităţii pe care mintea umană e chemată – nu-i aşa  nu numai să o guverneze, ci să o îndrepte pe calea bună.

         Bunăoară, când un sportiv important moare, ori când pierdem irecuperabil o vedetă sau o personalitate publică, oficialităţile noastre de la vârful societăţii se trezesc brusc, aşa ca dintr-o amorţeală ori dintr-un fel de autism, şi încep să exercite gesturi protocolare, dar evident, nu foarte sincere câtă vreme atitudinea aceasta  nu e constantă şi consecventă, ci una de circumstanţă.. Se depun coroane la catafalcul celui dispărut, ba chiar se varsă lacrimi, se ţin discursuri şi se mimează preţuire, regrete, aprecieri, – tardiv, din păcate! – generoase redefiniri ce finalizează cu un bene merenti, acordat cu graţie, post factum ori post mortem. S-a întâmpalt în cazul morţii unui fotbalist, când l-am văzut pe preşedinte vărsând lacrimi şi conferind post-mortem un titlu important în semn de recunoaştere a valorii celui dispăprut, în cazul funeraliilor poetului Adrian Păunescu, în cazul morţii liderului ţărănist Ion Diaconescu etc. Nimic nepotrivit, în aparenţă, cu prezenţa autorităţilor supreme la aceste ceremonii, dimpotrivă toată aprecierea.

          Unde apare însă contradicţia situaţiei ce pare a ilustra sintagma cu mintea de pe urmă? Ei bine, atâta timp cât personalităţi valoroase trăiesc în realul nostru, alături de noi şi de autorităţi, printre şi cu noi, decidenţilor politici şi administrativi le sunt şi le-au fost mereu indiferente, – dacă nu cumva ostile? – rămânând neatenţe la prezenţa, munca şi valoarea lor, la contribuţia, la ideile, demersurile ori la aspiraţiile lor. Prea suntem obişnuiţi, noi toţi, oameni comuni şi oameni politici, din mefienţă, din rezervă şi dintr-o prost înţeleasă şi prost exercitată superioritate a funcţiei ori a poziţiei, ori dintr-o eronată percepţie a modului în care ne practicăm profesia, sau funcţia pe care-o deţinem,... să-i ignorăm pe cei de lângă noi, valoroşi, tăcuţi, unici. Când, doar la urma urmelor recunoaştem valoarea unor personalităţi de mai mare sau mică anvergură, istorice, culturale, artistice, când numai după declamăm public susţinerea şi recunoaşterea lor, atunci e o problemă gravă, cu bunul-simţ, cu abilităţile de relaţionare şi comnicare, cu nivelul de cultură minim, probabil, cu  educaţia şi morala pe care ar fi dezirabil să le aibă decidenţii. Atunci evident, e vorba nu de mintea care rodeşte eficient la timpul potrivit, în ritm cu întâmplările şi cu valorile, ci despre mintea de pe urmnă.   

         Când vedem azi personalităţi  politice de vârf în trecutul recent, bunăoareă pe d-nul Ion Iliescu,  căruia nimeni nu-i poate contesta nici flerul politic, nici abilităţile dobândite în lunga carieră activistică, la şcoala de înalte studii politice, ori în exercitarea calităţii de preşedinte, acompaniind familia regală şi devenit susţinător al proiectelor Casei Regale, simpatizant al ei, ce să creadă publicul? Ne putem gândi tocmai la acest tip de reacţie, post-factum. Când în anii 90 am asistat uluiţi la asaltul maşinii regale de către trupe înarmate, la întoarcerea familiei regale din drumul spre Curtea de Argeş, la claustrarea ei ore întregi la Aeroportul Otopeni, la expedierea ostilă din ţară în acelaşi stil practicat de Dej şi Groza în ‘48, domnia sa era decidentul nr. 1 al ţării. Era acompaniat la putere de alţi demnitari deveniţi azi  simpatizanţi regali etc. Să le fi venit acestor domni decidenţi atunci, mintea aceea de pe urmă? Să-şi fi dat ei seama de cinismul şi mefienţa situaţiei din 90? de eroarea comisă atunci?

           Ne spunem, desigur: “foarte bine că politicii noştri şi-au revizuit conceptul de democraţie şi atitudinea faţă de regalitate”. Dar problema e alta: Cât de eficientă mai e azi pentru starea ţării, simpatia sau politeţea faţă de rege şi regalitate. Ne mai serveşte oare azi această recunoaştere tardivă? Mai produce acum acestă atitudine ţării noastre efectul benefic pe care, certamente, l-ar fi putut avea asupra ţării în toţi cei 20 de ani?

            Cred că în primul rând politicienii ar avea de învăţat ceva şi pentru totdeauna din aceste atitudini tardive, din aceste treziri târzii: a activa mintea cea bună la vremea cuvenită. Altfel istoria, realul în care trăim, se va derula mereu sub efectul numai pe jumătate sau deloc benefic al minţii de pe urmă.

 

 

 

 

 

Vizualizări: 294

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Ionel Petrisor pe Octombrie 31, 2011 la 11:16pm
SI la cel de mai sus ma bag si eu neintelegand batandul  selei respectiva nu este decat o o slabiciune ce nu prea mai merge la tras. Nu aruncati aluzia mea nu stiu pe unde ci la politica si politicienii dupa *98 si pina acum. Din toata dorinta despre democratie si libertate a individului,vanturata depe nu stiu unde si de catre "X" si "Y" nu sa inteles si intelege decat ca prin "democratie si libertate" fiecare poate sa faca ce vrea.si atunci ce treaba mai are mintea romanului de pe urma cand ce-a vruta are acum de peste 20 de ani si inca ii mai trebue mintea depe urma. Innapoi la Regalitate ? Respect pentru mostenitorii acestor titluri dar realitatea este ca mai bine ce-i ce isi aleg conducatorii prin votul lor sa deschida nu numai gura si urechile la ce li se spune ci framante un pic mai mult mintea atunci cand isi dau votul pentruca,tot dupa un proverb,Nu tot ce zboara se manaca ". Spun asta din experienta capatat si de unde am aplecat si de unde sant acum. De multe ori ma intreb unde sant ce-i ce peste hotare au vborbit de toate ce si cum sa fie in Romania si acum nu aud niciunul sa fie pe  undeva in politica de varf a tarii. Si inca unii au ramas pe unde au plecat,ca si mine de exemplu eu insa tinandu-mi gura gandidu-ma la pielea mea intai. Cam este Ioane,i-mi zic mie ca poate da cel de Sus si-ti vine mintea de pe urma chiar acum la batranete.
Comentariu publicat de caterina scarlet pe Octombrie 29, 2011 la 7:38am
am vrut să spun și eu câteva cuvinte dar am citit comentariul d-lui Munteanu Mircea și el cuprinde cam tot ce gândisem eu. dar...articolul nu e de prisos și e atât de frumos scris, desigur e pe undeva o încercare de analiză a situației penibile din țara noastră și s-a dorit o definire alui printr-o sintagmă definitorie luată din izvorul înțelepciunii populare dar acest izvor e destul de subțirel ca să pui pe el vapoarele lui Băsescu.
Comentariu publicat de Marina Stefan Zoltan pe Octombrie 29, 2011 la 6:36am
Comentariu publicat de Serban Ecaterina pe Octombrie 29, 2011 la 3:47am
Este un subiect pe care ar fi bine să medităm cu toții.Nu judec pe nimeni, însă ref la ”mintea cea de pe urmă” a politicienilor cred că mai degrabă ar avea o poleială de ipocrizie..”omul de caracter este nu numai coerent în purtările lui, dar exprimă individual umanitatea, în aceepția ei cea mai nobilă!”G.Călinescu.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor