În cadrul discuţiei despre Mioriţa- o nouă ipoteză de lucru am postat acest nou comentariu, trimis şi dnei Sînziana Batişte:

Mă gândeam, tot în legătură cu Mioriţa: Ia să vedem cum a abordat Mihail Sadoveanu, din contemporaneitate, în Baltagul lui, problema creştinătăţii în lumea pastorală. De la început trebuie făcută precizarea că MS plasează timpul acţiunii în secolul XIX, căci există în satul de munte un preot pe care Vitoria îl roagă să-i scrie răvaşe, să-i păstreze banii etc. Şi la urmă să slujească la înhumarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nichifor şi la praznic.

Însă trebuie observat imediat că motivaţiile pentru care Vitoria se pune în mişcare sunt: să-şi îndeplinească îndatorirea faţă de răposat şi să-i pedepsească pe criminali, recuperându-şi pe cât posibil paguba. Aşa prezintă Sadoveanu, la început de secol XX lumea pastorală de la noi, temeinic cunoscută de dânsul. Vom observa îndată că partea de credinţă se reduce la ritual, la datorie în faţa comunităţii, practic la aparenţe, nu este nicicum o constantă a aspiraţiilor spirituale pastorale. O lume aflată şi acum în arhaitatea ei precreştină, dominată de superstiţii, presimţiri, semne bune şi rele. În prima pagină a romanului, ca într-o uvertură bine articulată, Vitoria trece prin nenumărate stări, sunt înşirate una după alta nu mai puţin de 8-9 semne prevestitoare care îi spun că răul cel mare s-a întâmplat. Ar fi fastidios să le detaliez aici, însă este evidentă viziunea lui Sadoveanu cu privire la orizontul spiritual al ciobanului. Cu sublinierea că nu numai Vitoria dar şi Nichifor şi ceilalţi actanţi sunt oameni în toată firea, nu ciobănei adolescentini. Şi că toţi se conduc după legi străvechi, urmează trasee şi împlinesc ritualuri, fără vreo chemare specială pentru simbolistica Noului Testament. Doi ciobani îl omoară pe al treilea, „că-i mai ortoman”, asta e drept, dar nu e de găsit aici nicio simbolistică a trinităţii ş.c.l.; e ceva mult mai simplu, la nivelul bunului simţ, aş spune: doi inşi sau mai mulţi îl agresează pe eroul nostru anume ca să avem reprezentarea clară a ticăloşiei, a nedreptăţii, căci nu este nicicum o luptă dreaptă, unul contra unul, ci o mârşevie flagrantă, atacul din două părţi al sceleraţilor. Însă Vitoria nu se resemnează, cum ar fi pe placul celor ce văd în Mioriţa un decalog al resemnării, laşităţii, defetismului, ci are ca principal mobil al acţiunilor sale un sens practic punitiv imediat: să-şi răzbune soţul ucis şi prădat; câinele o dată regăsit îl ţine aproape, îl ia cu sine pe fiu, înarmat cu baltagul răzbunării, are grijă să existe mereu martori, în toate etapele demersului ei detectivistic. Slujba de îngropăciune şi tot ritualul creştinesc respectat întocmai nu crează decât cadrul formal, pe cât de adecvat altfel, spre a-i prinde în urzeală pe făptaşi şi a-i da morţii. Vitoria nu se gândeşte un singur moment că Dumnezeu îi va pedepsi pe răufăcători, că nu le va da spor de turme, că vor cunoaşte nefericirea, destrpămarea spirituală; că în clipa morţii Domul îi va prăbuşi în focul gheenei etc etc. Adolescent este doar fiul Vitoriei, însă nicidecum contemplativ, abstras, ci pregătit în orice moment să urmeze indicaţiile aprigei mame. Este încă o dată deosebirea dintre fond şi formă, fără greş intuită de Mihail Sadoveanu, coabitarea dintre fondul arhaic şi forma creştină, superpusă, la vedere. Şi doar atât. Nimic la Vitoria şi la ai ei din fervoarea credinciosului, nevoindu-se întru Domnul, mergând la mănăstire. Departe de aceasta, drumurile Vitoriei Lipan nu ocolesc defel cârciumile, unde se ospătează cu de toate şi nu uită o clipă de strategiile ei detectiviste. Pur si simplu, sâcâit de interpretările simandicoase, pe cât de aproximative sau chiar abuzive ale exegeţilor şi folcloriştilor, marele scriitor nu a catadixit să intre în polemici sterile, a evitat zădărniciile, ne-a dat în schimb o poveste credibilă, de mare putere expresivă, a ciobanului cu picioarele pe pământ, gata de acţiune, mereu pregătit să-şi apere turma nu numai de fiarele codrului ci şi de semenii hrăpăreţi, care în pustietatea munţilor, fără martori, cu atât mai mult îşi vor arăta firea aprigă, nemiloasă, a omului primordial, în stare de orice pentru a-şi asigura existenţa, propăşirea, de s-ar putea.

Revenind în mod strict la tema eseului meu, mi se pare în afară de îndoială că printre păstori se vor fi aflând şi firi contemplative, abstrase, etc; ba voi admite că anume aceştia sunt mai chemaţi spre creaţie, spre autoreferenţialitate, cu un termen mai nou. Însă tocmai acesta mi se pare contextul privilegiat în care, prevenit asupra primejdiilor, prudent în faţa oricăror mişcări suspecte, creatorul anonim al Mioriţei a izvodit testamentul său spiritual, la impactul ideii că el însuşi este trecător, că va exista pentru el ca persoană, oricât de târziu, un sfârşit pe acest tărâm al marilor emoţii existenţiale.

Ion Lazu

Vizualizări: 876

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Septembrie 29, 2010 la 12:50pm
Citind cele expuse de d-voastră, remarc faptul că ele sunt în acord cu modul în care este receptat " Baltagul " de către majoritatea comentatorilor, precum şi cu felul în care este prezentat în manualele şcolare.

Aş vrea să revin puţin asupra celor spuse de mine în postarea anterioară.
Ca simplu cititor, neavizat în probleme de folclor, cred că încercările de a străbate dincolo de primul strat al interpretării ( cel " oficializat " ) spre un al doilea, al treilea... spre originea motivelor, simbolurilor, sensurilor ascunse - sunt îndreptăţite si lăudabile ( mă refer la alte interpretări ale " Mioriţei " ). E o modalitate de-a descoperi unitatea în diversitate, de-a descoperi o matrice comună creaţiilor omeneşti, aşa cum fizicienii înaintează în profunzimile atomului.

Acelaşi lucru despre " Baltagul ".
Mi-am amintit de " treptele lumii sau calea către sine însuşi a lui MIHAIL SADOVEANU ", scrisă de Alexandru Paleologu.
De la bun început, autorul afirmă : " Baltagul " este o " Anti - Mioriţă "; pentru că, zice domnia sa : "...datele fundamentale ale romanului sunt punct cu punct la antipodul celor ale " Mioriţei ", opunându-li-se într-o simetrie desăvârşită, ce nu poate fi numai întâmplătoare ". Afirmaţie pe care o demonstrează. ( Motto-ul este o simplă capcană ).
În schimb, prezintă " Baltagul " ca pe un " roman iniţiatic, tratând în subtextul său. riguros coerent şi absolut fidel, o temă simbolică legată de unul din marile mituri ale umanităţii ". Se referă la mitul lui Osiris şi Isis, cea plecată în căutarea trupului destrămat al soţului ei. Îşi întăreşte argumentele cu referirile pe care le face la romanul " Creanga de aur ", de asemenea iniţiatic.
" Creanga de aur poate lua forme diferite. Bunăoară a unui baltag " - rezumă domnia-sa.

P.S. Nu mi-a parvenit textul d-voastră. Probabil dintr-o cauză tehnică.
Cu stimă,
Sânziana Batişte

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor