Locul în care ne naştem îşi cere întotdeauna drepturile asupra noastră, indiferent de timpul petrecut acolo după naştere. Este ca o amprentă încrustată în clipa celui dintâi ţipăt de fiinţă vie, ca un tatuaj adânc săpat în memoria încă neîncepută a noului născut. Pământul îşi strigă la rândul lui răspunsul la chemarea ascuţită a copilului venit pe lume, impregnându-i urechea pentru totdeauna cu sunetul glasului său. Sunt oameni care s-au născut într-un loc şi au crescut de la bun început în altul, dar în ureche şi adânc în suflet le-a rămas cel dintâi.

            Toţi dezrădăcinaţii poartă cu ei prin lume un pocal de piatră în cel mai tainic şi neumblat colţ al sufletului, în care îşi apără vreo primă amintire înceţoşată şi greu de desluşit în cuvinte a locului naşterii. Noi doi - cel mic şi cu mine - am locuit câţiva ani în locul în care ne-am născut.      

           Toată copilăria, bunica şi bunicul ne-au spus “fetiţă” şi “băieţel”, într-un fel în care oamenii probabil spun “aurul” şi “diamantul”. Păreau că pun respect în cuvintele acestea două. Atât de doriţi de copii şi obţinând cu aşa mare greutate unul al lor, bunicii mei au trăit cu un cult al copiilor. Pentru ei, noi eram cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-ar fi putut face vreodată acestei familii. Se purtau ca nişte oameni conştienţi că sunt binecuvântaţi. Nu ştiu în ce măsură ne-am purtat noi doi – cel mic şi cu mine – ca nişte binecuvântări. Dar indiferent de felul în care ne purtam noi, ei nu şi-au pierdut niciodată răbdarea sau credinţa fermă că suntem trimişi de Dumnezeu în dar.

           Doamna Teodorescu era educatoarea celui mic. Niciodată nu am auzit pe nimeni spunându-i “tovarăşa Teodorescu”. Se sustrăgea cumva regulii pe care noi doi – cel mic şi cu mine, vlăstare demne ale anilor pe care îi trăiam, cu capetele noastre de cinci şi şase ani pline de discursurile comuniste de la grădiniţă şi de la şcoală  - o păzeam cu atâta străşnicie, a apelativului impus în vremurile acelea. Pur şi simplu, fără să pot găsi o explicaţie, nu încăpea în cuvântul acela, “tovarăşa”. Părea prea mare pentru marginile lui.

           Cu zâmbetul pe care îl avea mereu desenat timid pe buze părea că încearcă să-şi scuze îndrăzneala ieşirii din tipar. Micuţă de statură, complet căruntă, cu mâinile uscate ca două crengi de copac, doamna Teodorescu umbla prin lume într-un cerc invizibil de bun gust şi eleganţă. În spatele ochelarilor fumurii cu rame groase se ascundea o Anastasie Romanov, pendulând între dorinţa de a-şi arăta şi aceea de a-şi ascunde originea.  

            Doamna Teodorescu   mergea dreaptă şi vorbea rar, rostind cuvintele cu atenţie, parcă mangâindu-l şi mulţumind fiecăruia pentru ajutorul dat. Era veşnic zâmbitoare şi calmă. Calmul, sau poate zâmbetul care îi aşeza pe faţă lumina înţelegerii a celor care au văzut şi au trecut prin multe, sau mersul drept – ceva din toate acestea îi dădeau un aer împărătesc.

            Grădinile noastre din spatele caselor erau despărţite de hotare imaginare. Rândurile de viţă-de-vie trase drept, ordonate şi paralele, de la pragurile caselor până sus pe dealuri făceau ca graniţa să fie uşor de păstrat. Primele trei rânduri erau ale bunicilor, celelalte erau ale doamnei Teodorescu. Ca două ace mititele care cos una de cealaltă două margini ale aceluiaşi veşmânt, noi doi făceam legătura dintre cele două vii, trecând de pe un rând pe altul în căutarea celor mai dulci struguri. La capătul rândurilor de viţă-de-vie, departe înspre dealuri, întreaga grădină se termina, pe partea doamnei Teodorescu, cu doi nuci gemeni, tineri. Eram îndrăgostită de nucii aceia.

            Copiii cu suflete încă neîncercate de decizii şi cu minţi încă neviciate de urmările propriilor alegeri aparţin lumii vii într-o măsură mai mare, mai lipsită de hotare, decât adulţii. Adesea, prin vene pare că le curge clorofila care îi uneşte cu lumea verde din jur. Terminaţii nervoase invizibile îi leagă de durerile şi de toate tainele copacilor pe sub care îşi încheagă joaca. La rândul lor, copacii îşi depăşesc limitele regnului, legând punţi de înţelegere cu minţile şi sufletele puilor acestei specii care influenţează cel mai tare soarta lumii vii: omul.   

            Petreceam mult timp sub nuci. Vara îmi plăcea lumina soarelui prefirată printre frunzele lor şi ajunsă jos ca o dantelă de lumină. Toamna îmi plăcea să privesc nucile proaspăt desprinse din aţele cojilor şi căzute printre frunzele galben-aurii de pe jos. Pe verdele ierbii, nucile de culoarea halvalei şi frunzele galbene formau un covor frumos colorat la care mă uitam câte o oră. Mă aşezam în iarbă şi priveam în jur. Mintea mea de copil construia scenarii la sfârşitul cărora nucii dragi ajungeau - cumva – pe partea noastră de vie, împlinidu-mi cel dintâi vis romantic: nimeni nu mă va despărţi vreodată de ei!

          Domnul locotenent era soţul doamnei Teodorescu.

 

 

          Toate războaiele lumii au săpat şanţuri adânci între cei care le-au purtat şi cei care i-au aşteptat să se întoarcă acasă. Cei dintâi au privit lumea, pentru totdeauna, prin ochelarii morţii-camarad, care deformează realitatea cunoscută, o descompun în piese mici pe care mai apoi le reasamblează într-un nou întreg. Ca într-o lume paralelă, totul în jur pare cunoscut dar funcţionează după reguli noi. Adesea, cel întors acasă după un război are priviri prelungi cu care pare să încerce a descoperi regulile acestei realităţi şi a acoperi taina cu care umblă prin lume: este, de fapt, aparţinător al altei realităţi, pe care însa nu o mai regăseşte, şi îşi doreşte cu disperare să se potrivească acesteia în care se află captiv.

         Domnul Teodorescu făcuse războiul. Fusese prizonier la Cotul Donului. Încercuiţi de trei duşmani – ruşii, gerul şi foamea – soldaţii batalionului comandat de locotenentul Teodorescu s-au hrănit timp de optzeci de zile cu nădejdea în Bunul Dumnezeu şi s-au încălzit cu gândul la cei de acasă. De ruşi îi apărau fluierăturile cu care se recunoşteau unii pe alţii, pe întuneric şi pe ger. Sistemul fusese pus la punct de locotenentul Teodorescu, în încercarea de a-şi ţine oamenii în viaţă. Dacă simţi mişcare, fluieri, cu arma la ochi. Camaradul îţi răspunde, moartea nu. Moartea nu fluieră – le băgase el în cap băieţilor săi. Dacă nu răspunde, tragi.

        Domnul Teodorescu nu s-a mai întors de pe front. A rămas la Cotul Donului, iar în locul lui a venit acasă domnul locotenent - un bărbat cu minţile rătăcite, speriat, trăitor al unei lumi în care trebuia să răspunzi fluieratului cu un alt fluierat dacă îţi era dragă viaţa. Doamna Teodorescu a zâmbit şi acestei încercări, amar dar împăcat. Inima ei a ridicat rugi de mulţumire pentru acest necunoscut cu chip drag pe care l-a primit înapoi, acasă, de pe urma războiului. Şi-a cumpărat un fluier de care nu s-a mai despărţit niciodată. Înainte de a intra în cameră, cu tava cu ceaiul de după-amiază, lua fluierul de la gât şi fluiera. Când îl căuta prin via întinsă până la dealuri, fluiera. Spaima domnului locotenent se domolea la auzul fluierului.

        În ultima vară petrecută în Galaţi am făcut, împreună cu bunica şi cu cel mic, o vizită doamnei Teodorescu, acasă. În curtea din faţa casei, iarba crescuse cuminte şi disciplinat, fir lângă fir, ca spinarea pieptănată a unei pisici blânde. Rândurile de flori păreau să nu iasă din desenul unui arhitect care creionase mai întai pe hârtie întregul plan. Toată grădina era brăzdată de alei discrete, de dimensiunile celor ale unei grădini japoneze. Şerpi molcomi de pietriş alb te invitau peste gazonul verde în orice loc ai fi dorit. Pasul se afunda între pietricelele curate cu un mic foşnet de cearşaf proaspăt apretat. Totul era curat în jur: pământul, iarba, florile şi aleile albe. Grădina era îngrijită de domnul locotenent.

            Din loc în loc, câte un pitic ca o surpriză străjuia vreun rond de nemţişori portocalii. Culorile lui vii îl făceau uşor de confundat cu florile din jur, aşa încât îl descopereai abia atunci când ajungeai chiar lângă el – ca şi cum ar fi fost viu cu un minut mai înainte şi ar fi ieşit singur să te întampine, încremenind la vederea ta într-o atitudine comico-politicoasă. 

            Chiar în mijlocul micii pajişti, un aspersor funcţiona cu un susur cuminte de pârâu de munte. Era primul aspersor pe care îl vedeam. Doamna Teodorescu s-a simţit datoare, în faţa privirilor noastre uimite, să dea câteva explicaţii bunicii:

-Soţul meu l-a facut. Ştiţi că el e priceput la… inginerii din astea.

            Tonul ei îşi cerea scuze pentru umbra de mândrie care scăpase între cuvintele acestea despre un soţ atât de priceput. Şi atât de drag, se putea simţi asta. A zâmbit cu modestie şi a mai dat bunicii câteva detalii, la care însă nu am mai fost atentă. Observasem scările casei, pline de ghivece înflorite şi de pitici coloraţi. Am aruncat o ultimă privire, peste umăr, piticilor ascunşi în iarba grădinii, care păreau acum doar promisiuni ale unei case încă plină de multe alte surprize. Când am păşit pe terasa din faţă, casa ne-a zâmbit. Avea acelaşi zâmbet ca şi doamna Teodorescu.

             Într-un colţ al canapelei din sufrageria aromată, aşezat uşor în penumbră, domnul locotenent a luat parte tăcut la întreaga vizită. Cu cel mai firesc aer din lume, doamna Teodorescu a luat fluierul de la gât şi a fluierat o dată scurt pe când urcam cu toţii scările casei. Dinăuntru i-a răspuns o altă fluieratură. Când am intrat, domnul locotenent ne aştepta zâmbind. Bunica era vădit încurcată, întrebându-se probabil dacă fluierătura fusese suficientă pentru toţi cei care ne aflam acum în prag, sau fiecare trebuia să treacă prin acest ritual. Noi doi nu găseam nimic nefiresc în întreaga situaţie. Clipa părea că va rămâne atârnată pentru totdeauna de candelabrul bogat din tavan, ţinându-ne pe toţi captivi şi nemişcaţi.

           Cu multă eleganţă, cărunta doamnă Teodorescu a reluat o discuţie începută de ele amândouă afară, indicând cu gesturi discrete bunicii un fotoliu pe care o invita să ia loc. Am fost serviţi cu dulceaţă de casă în farfuriuţe dantelate şi apă rece în pahare de cristal încrustat, aburite. În timp ce noi doi am avut voie să cercetăm întreaga casă – plină de bibelouri fine, lucrate manual, unicate, total diferite de balerinele şi pescarii butucănoşi, scoşi pe bandele rulante ale fabricilor comuniste şi comercializaţi în sute de exemplare identice, în magazinele vremii – bunica s-a întreţinut cu doamna Teodorescu. Casa mirosea amestecat, pe jumătate cunoscut, pe jumătate ciudat, invitând simţurile la cercetarea aromelor. Lavanda cunoscută îmi trezea amintiri legate de şifonierele bunicii şi ale mamei, iar ambra misterioasă şi santalul complet necunoscut trimiteau minţii mele dulci făgăduinţe nedesluşite.

           Vizita se lungea şi răbdarea noastră se apropia de sfârşit. Cunoşteam deja toate cotloanele casei şi primisem chiar şi al treilea supliment la farfurioarele de dulceaţă. Ne plictiseam. O vreme ne-am distrat ascunzându-ne dupa perdeaua minunată de dantelă. Ne credeam invizibili pentru cei din spatele nostru, din casă. În faţa ochilor, sub ferestrele care începeau aproape de la podea, se întindea via. Ne-am strecurat binişor afară şi, odată ajunşi în iarba moale din curte, am rupt-o la fugă spre dealurile din spate. Străbăteam rândurile de vie precum înnotătorii culoarele din bazin, la concurs. Alergam spre nucii mei, nucii doamnei Teodorescu, iar gândul acesta îmi dădea aripi să-l întrec pe cel mic, ca şi cum aş fi vrut să-mi impun stăpânirea pe locul acela prin faptul că ajungeam prima.

          Via râdea împreună cu noi. Văzduhul ne făcea galerie. Undeva în faţa noastră lătra un câine. Chiuind şi încercând să găsim pe undeva noi resurse de energie pentru ultimii paşi până la capătul cursei noastre, nu am dat atenţie gândului care încerca să ne alerteze: noi nu avem câine. Nici doamna Teodorescu. Râdeam şi alergam. Loveam cu mâinile amândouă frunzele viţei-de-vie care ne ieşeau în cale. Joaca noastră a fost tăiată în două de un fluierat ascuţit, disperat. Câinele lătra din ce în ce mai aproape. Vedeam deja coroanele gemene ale nucilor mei.

          Niciunul dintre noi nu a apucat însă să facă ultimul pas, să iasă dintre rândurile de vie la loc luminat, sub nuci. Scena care se desfăşura în faţa noastră ne-a luat stăpânirea asupra propriilor picioare. Am rămas înlemniţi la capătul viei. Sub nuci, pe iarba tăiată de soarele prefirat printre crengi în dantele de lumină, domnul locotenent fluiera înspăimântat şi lovea cu furca un câine necunoscut. Întreaga scenă se desfăşura ascunsă ochilor noştri de spatele lat al bărbatului.

         Cel mic şi-a strecurat mâna într-a mea. I-am strâns-o cu putere şi am privit către el. Via îi acoperise ochii cu o frunză lată, aşa cum fac toate mamele cu copiii lor mici. Câinele lătra cu furie şi se zbătea la poalele trunchiului copacului. Domnul locotenent fluiera şi-l îndesa cu putere în pământ. Cel mic a ridicat mâna spre frunza care-i acoperea vederea. Din spate răzbăteau până la noi glasurile bunicii şi al doamnei Teodorescu, chemate degrabă în vie de fluieratul cel ascuţit. Mintea mea rostogolea comenzile una după alta: să-l opresc pe cel mic să îndepărteze frunza! Să fugim jos, în vale, spre casă! Să strigăm cât ne ţin puterile, ca să fim uşor de găsit! Nimeni însă nu reacţiona la comenzile ei: nici mâna mea, nici picioarele, nici gura.

        Întreaga lume devenise dintr-odată lichidă în jurul meu. Cuvintele ajungeau până la mine greu prin apa care mă înconjura în loc de aer. Le puteam vedea venind cu încetinitorul. Nu mă puteam feri de ele, pentru că apa îmi îngreuna şi mie mişcările. Eram prinsă în capcana lumii lichide. Câinele lătra din colţul lui cât îl ţineau puterile. Domnul locotenent muncea cu sârg şi spaimă. Câinelui îi dispărea din când în când lătratul, lăsând loc doar unui horcăit slab care părea al unui alt animal, mult mai mic, parcă pe cale să adoarmă.

        Apoi, lătratul furios al câinelui încolţit s-a auzit din ce în ce mai rar, până când s-a transformat de tot într-un schelălăit, ca un plânset de copil foarte mic. Domnul locotenent muncea în continuare.

        A urmat o tăcere adâncă. Lumea mea s-a cristalizat la loc. Aerul nu mai era lichid. Lucrurile au prins din nou viteză, precipitându-se spre mine. În jurul meu simţeam numai ochi invizibili care mă priveau. Simţeam nevoia unui răgaz ca să mă gândesc un pic la cele ce se întâmplau prea repede. Ultimele scâncete scoase de câinele îndesat de domnul locotenent cu furca în trunchiul nucului îmi încremeniseră inima în mine. Bărbatul a realizat, în tăcerea care se lăsase, că este cineva în spatele lui, şi a repezit spre mine o privire pe care mă îndoiesc că o voi mai vedea la cineva, vreodată, câtă vreme voi mai trăi. Era privirea chinuită a unui om forţat să omoare. Avea în ea spaimă, o groază nebună. Am avut impresia pentru o clipă că va fugi înfricoşat la vederea mea. Era desfigurat.

 

 

       Ne-am privit o sută de ani, ochi în ochi. Simţeam că nu mă pot mişca. Singurul meu contact cu lumea rămăsese mâna celui mic pe care o strângeam într-a mea.

       Ca o furtună, bunica s-a repezit din spate şi m-a înconjurat cu braţele, ridicându-mă la pieptul ei. Cu palma îmi acoperea creştetul capului, ca şi cum ar fi vrut să mi-l ferească de vreo nenorocire care ar fi venit de sus. Apărut de nicăieri, bunicul l-a luat în braţe pe cel mic, acoperindu-i la rândul lui capul copilului cu palma. Doamna Teodorescu a trecut fulgerător printre noi, suflând cu disperare în fluierul de la gât. Ca şi cum ar fi fost cel de-al treilea copil al întregii scene, domnul locotenent a fost prins în braţe protectoare de doamna Teodorescu. Privirea lui înspăimântată o căuta pe a ei:

-Nu a răspuns la fluier, a şoptit el. Nu era de-al nostru. Ai noştri fluieră. Moartea nu fluieră.

            Bunicul şi bunica au pornit printre rândurile de viţă-de-vie înapoi, spre casă, cu noi amândoi în braţe. Peste umerii lor, printre frunzele viei, am zărit pentru o clipă trunchiul însângerat al unuia dintre nucii gemeni. Nu ştiam: nucul sângerase şi el, îndurerat de moartea câinelui? Sau îndurerat de viaţa domnului locotenent şi a doamnei Teodorescu? Sau doar plângea cu lacrimi de nuc? Pământul sorbea însetat sângele şi lacrimile de nuc.  

            Nu mi-am mai petrecut timpul sub coroanele lor niciodată. Îmi era teamă că iarba ar putea avea memorie. Îmi era teamă că simpla mea prezenţă acolo ar putea stârni din nou totul. Locul fermecat a trăit de atunci înainte numai în sufletul meu, acolo unde trăiesc şi bunicii amândoi, şi doamna Teodorescu, şi bărbatul necunoscut întors de la Cotul Donului în locul soţului drag.    

 

 

          Amintirile pot fi uneori ca nişte bucle în timp în care rămânem captivi, învârtindu-ne pentru totdeauna într-un cerc închis, repetând la nesfarşit acelaşi şi acelaşi eveniment. Ca  să ne putem smulge din loc şi continua viaţa, renunţăm la o parte din noi, care rămâne prinsă în vraja cercului, şi plecăm mai departe cu marginile zdrenţuite.

          Când întoarcem capul peste umăr şi privim o amintire, dublura pe care am lăsat-o în urmă întregeşte, pentru câteva clipe, resturile cu care am decis să ne continuăm drumul.      

Vizualizări: 249

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Mihai Pamfil pe Decembrie 24, 2013 la 2:49pm

Zguduitoare povestea, magistrală scriitura!

Comentariu publicat de Alexandru MAGHIAR pe Decembrie 23, 2013 la 6:54pm

Mulţumesc

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Decembrie 23, 2013 la 1:48pm

Vă mulţumesc pentru lectură şi pentru aprecieri. Foarte onorată.

Comentariu publicat de Monica Rohan pe Decembrie 23, 2013 la 12:05pm

„şi plecăm mai departe cu marginile zdrenţuite.” Memoria locului persistă, imprimată de durerea ce „zdrențuiește” nu doar sufletul care se smulge din loc și pornește mai departe... și da, poate că memoria locului este „dublura” rămasă în urmă...  Da, „Moartea nu fluieră”... decât undeva/uneori...

Comentariu publicat de Mănăilescu Lucian pe Decembrie 23, 2013 la 6:17am

Între moartea câinelui şi viaţa omulkui, Dumnezeu este - de cele mai multe ori - singur şi trist...

Felicitări!

Comentariu publicat de Ilona Braica pe Decembrie 21, 2013 la 11:46pm

Nu mai are rost sa iti spun cat de mult m-a bucurat faptul ca am gasit iarasi ceva scris de tine!

Ador sa-ti citesc povestirile! Felul tau de a scrie ma transpune inca de la prima fraza in poveste si traiesc si eu alaturi de eroii tai tot ceea ce lor li se intampla,..o poveste trista, banuiesc ca si adevarata, o drama prin care trec multe alte familii ale caror fii sau soti se intorc de pe front.

Trist e si faptul ca cei doi copii inocenti au fost martori la asa ceva, dar nu ma pot opri sa nu ma gandesc la viata sarmanei doamne Teodorescu,...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor