Scotea bunica o hârtie mototolită din buzunar, în care erau învelite câteva prăjituri. De obicei cornulețe cu magiun tăvălite prin zahăr pisat ori pișcoturi încrețite făcute la mașina cu manivelă. Se atașau un fel de extensii care aveau diferite forme, învârteai de toartă, ca la tocat carnea și ieșeau prin tuburile de tablă biscuiți sprițați, crestați, pe care îi tăia cu cuțitul și-i cocea la foc repede.


Un aluat spornic, zicea. Din vreo jumătate de kilogram de făina ieșea o poală de pișcoturi. Erau mai bune peste vreo trei zile, după ce se frăgezeau în cămară, acoperite cu ștergarul în ligheanul cu buline roșii. Dar când venea cu ele în buzunarul cațaveicii cafenii, unde le ghigosea lângă batista în care înnodase câteva monede, era semn rău. Le scotea cu grija și le punea pe masă:
-Di la mort. Di sufletul lui, Dumnezău să-l ierte.

Era spaima copilariei mele când murea careva prin sat. Dacă auzeam tragând clopotele, ori era sărbătoare, ori trecuse vreun om pe lumea cealaltă. Vecinele știau pesemne calendarul și sărbătorile pe de rost. Ciuleau urechea, stăteau câteva clipe și se gândeau, apoi se aprindeau toate dintr-o dată:
-Oare cine-o murit?
De unde-or fi știut că nu era sărbătoare și că suise vreun suflet la ceruri, nu-mi explic. Ieșeau îndată pe la porți și strigau peste drum:
-Da’ cine-i?
-Apăi nu știm, om auzi noi mai încolo.

Vestea o aducea de obicei palamarul. Îl așteptau în fața bisericii să coboare din clopotniță. Apoi grăbeau pasul să împărtășească și celorlalți vestea că se mai dusese unul, cine era și când aveau să-l îngroape.
Se spăla bunica repede, își punea cămașa cu pui, tulpanul de mers la biserică, întindea batista pe masă și lega o mână de bani mărunți, înnoda colțurile și făcea un fel de bocceluță durdulie. Nu mă mai întreba dacă vroiam să merg cu dânsa ori dacă alegeam să stau singură în casă. Știa.
-Hai că nu stau mult, zicea. Vine bunic-tu de la lucru cu trenul de cinci, stai cuminte cu mâța și citește.
O așteptam la geam, netezind pisica tigrată, urmărind cu privirea cine mai trecea pe drum. S-or fi ducând și ei tot la mort?
Venea târziu, plânsă, cu buzunarul doldora de cornulețe și plină de povești. Bunicul o asculta dând din cap. El nu mergea decât rar, niciodată la priveghi. Poate la înmormântare.
Îi arătam prăjiturile și pisicii, dându-i-le pe la nas:
-Vrei?


***

Mă temeam de moarte. Era în firea lucrurilor, așa cum erau și nașterile, și nunțile. Dar după moarte nu mai venea nimic. Toate se mai puteau schimba pe lumea asta: copiii creșteau și se duceau departe, de nu le mai știa nimeni urma; cei însurați se mai despărțeau, se mai băteau, tot ei se împăcau și se iubeau la loc, fugeau cu alții, se întorceau acasă ori rămâneau pe drumuri, judecați la sânge. Dar moartea… ei , moartea… rămânea așa cum era și nimeni și nimic pe lumea asta nu mai putea s-o schimbe. Nu venise înapoi nici Bălanul, câinele ce păzea gospodăria, nici Pandele, motanul pe care-l călcase mașina care aducea buteliile de aragaz. Duși erau, drept în rai, cu tot cu sufletele lor bune.

Ne opream în cimitirul satului, să punem câte-o lumânare celor din familia noastră. Prima oară a fost un fel de recunoaștere, nu știam pe nimeni. Fotografiile îngălbenite cu țărani frumoși, îmbrăcați în straie naționale, erau ale unor oameni despre care nu știam nimic. Îmi părea că muriseră toți tineri.
-Ei, zicea bunicul, nu erau de vârsta asta când s-o dus pe lumea cealaltă. Dar așa le place oamenilor să-și pună pe cruce poze din tinerețe.
Din vorbe apoi le țeseam povestea, așa cum o auzisem, cum mi-o închipuiam.
Părinții lui fuseseră oameni gospodari și cinstiți: străbunica, o femeie înaltă cu ochi albaștri și cu părul întunecat rămăsese în mintea bunicului ca o sfântă. Se închina la mormântul ei ca la icoane:
-Tare bună femeie o fost mama. Nu ne-o bătut niciodată. Și tare mai iubea mâțele!
Oare pe căței și pe pisici unde-i îngropau?

Mergeam încet de mână și îmi arăta bunicul unde se odihneau mătușile lui, uncheșii, copiii răpuși de boli ori cei neascultători.
-Uite-i pe-aiștia doi, vezi?
Erau două cruci scunde, unite, de parcă se țineau de mână. Le mâncaseră ploile și arșița verii. Frate și soră, fugiți de-acasă la joacă pe apa înghețată, fără voia părinților. Era o zi cu soare și încet gheața slăbise, crăpase în fisuri subțiri care se răsfirau în jur ca niște picioare de păianjen. Alunecă mai întâi fetița sub apă, fratele încercă s-o apuce și s-o scoată afară. Dar îl trase și pe el apa sub pojghița ei amăgitoare, înghițindu-i pe amândoi.
Era plin de pilde și povești cimitirul satului. Cei care muriseră de moarte bună îmi trezeau firești păreri de rău. Socoteam câți ani trăiseră, după inscripțiile de pe cruce; treceam mai departe.
-Oricât de bătrân ar fi omul, parcă tot ar mai vrea să mai trăiască măcar o zi, așa să știi. Nu numai după cei tineri trebuie să plângi.
Mă uitam la crucile celor doi copii ținându-se de mână și după moarte. Le căutam cu privirea și din tren, când treceam prin dreptul cimitirului. Fusese de bună seama una dintre cele mai mari tragedii ale satului. Cum putea să nu mi se rupă inima?

Mi-era milă de mormintele neîngrijite, fără flori, cu iarba crescută sălbatic, cu buruieni încolăcindu-se pe cruci. Îl rugam pe bunicul să le aprindem și lor o lumânare. Și așa îi pomeneam amândoi pe cei duși și necunoscuți mie, toți parte a tinereții lui.

Pentru bunica, delimitarea era clară – cei buni se prefăceau în îngeri și zburau spre răi, cei răi și păcătoși – drept în iad, în focul veșnic și-n chinurile diavolești. În cazanele cu smoală și-n prăpastiile din care țâșneau flăcări.
Multe mai erau de pătimit acolo vezi-Doamne și mă străduiam să nu calc strâmb, să nu greșesc fatal, căci iadul, ca și raiul, era veșnic. Ca și moartea, nimic nu le mai putea schimba.
Îl văzuse ea o dată pe diavol, pe când era copil. Dormea la margine, soră-sa - la perete. O trezi dincolo de miezul nopții, un zuruit ca de metal. Deschise ochii și-l văzu cum stătea lângă vatra, jucându-se cu mânerul de la ușa sobei. Îl învârtea la stânga, la dreapta, el zăngănea.
Purta cizmulițe din piele cu pinteni zimțați, cam până la genunchi. Nu era mai mare decât un copil de doi ani. Avea coada păroasă, arcuită, cu un smoc în vârf, din care zvâcnea ca un cotoi. Dar ce-i rămăsese bunicii în minte fusese nasul lui lung și coroiat, ca acela al copiilor care spun minciuni.
Mi-l desenase pe ultima pagină a “Amintirilor din copilărie”, cu creion roșu. Ca să se încredințeze ca o să-l țin minte, îl făcuse mare cât încăpuse pe foaie, cu nasul uriaș, ca un sfredel și cu coada îmbârligată, ieșindu-i dintre picioarele subțiri, terminate în copite de oaie.
-Dacă n-ai s-asculți, el o să te ia la socoteală.
Era pedeapsa supremă și fără îndoială, finală. N-aveam de gând să sfârșesc în furca lui cu două coarne care cu greu încăpuse în pagina de carte, îl desenase prea mare, dar se înțelegea că duce ceva în labele cu gheare ca de vultur.
-Cu furca asta (căreia îi vedeam numai coada din pricina lipsei de spațiu) cu asta îi ia pe cei răi și-i arunca drept în Iad, în flăcările veșnice.
- Cum adică veșnice?
-Adică așa, că nu se mai gătesc niciodată. Necurații pun întruna pe foc lemne și cărbuni, flăcările ard în pălălai fără sfârșit în vecii vecilor și-i frig pe cei păcătoși.
Nu eram păcătoasa în mintea mea. Poate greșisem că mă străduiam să învăț mâța să meargă în două picioare ori că aruncasem cu pietre în ograda vecinului, după curcanii care se înfoiau de fiecare dată când mă vedeau în rochița roșie.
De iad mă temeam cel mai tare. Încercam să-mi imaginez cum ar fi arătat și mintea-mi întruchipa zeci de închipuiri.
Erau câteva scene desenate pe pereții bisericii din sat, cu păcătoși înlănțuiți, trași de necurați cu bice în mâini, îmi rămăseseră în minte ochii lor exagerat de mari, rotunzi și ieșiți din orbite. Alții își lăsau împăcați capetele peste truchiurile de lemn unde urma să li se taie capul. Ba mai desenase pictorul și un coș de nuiele alături, pentru căpățânile retezate.


***

Dacă era iad, însemna ca și raiul veghea deasupra-i, fără îndoială. Și prin moarte omul ajungea, după firea și purtarea lui, ori în ceruri, ori prin văgăunile înflăcărate din adâncurile pământului. Murind, aparținea uneia din lumile de dincolo, care în minte mea erau două.
Cum o fi fost când treci de pe lumea asta spre cealaltă? Cu mărunțișul înnodat în batista de bumbac a bunicii și dat morților, aveau să plătească vămile și dările vâslașului care-i trecea apa mare ce despărțea lumile.
Cât era de adevărat nu știam, dar aveam să aflu într-o noapte de iarnă, când trecând peste cuvântul bunicii, luasem pisica tărcată în pat, să-mi doarmă la picioare. Torcea sonor, de-o auzea toată casa și-o culcasem sub plapumă, să n-o vadă nimeni.
Parcă prevestea ceva noaptea aceea. Pe după perdea se vedea rotundă o luna galbenă, mare, răsărind dintre dealuri, luminând cu razele ei plita caldă, în care se domolea focul aprins de cu seară. Nu mă culcam niciodată cu fața spre sobă, de frica necuratului cu cizmulițe pintenate, care-ar fi putut apărea din senin, ca-n copilaria bunicii.


Și se făcea că mergeam printr-o iarba moale, înaltă, urmată de pisica ce zburda zglobie în urmă-mi. Ne mai opream să prindem fluturi, ea îi speria vrând să îi apuce cu laba prin aer, aruncându-se la picioarele mele, printre flori. Se tăvălea în iarba deasă și se dă peste cap, precum năzdrăvănii din poveste.
Deodată ajunserăm la o apă. Pe partea noastră, câmpul înflorit sub cerul sidefat al verii. Dincolo - prăpastii adânci, înnegrite, cărora nu le vedeam fundul. Copaci sărăciți de frunziș și cărări de lut uscat, străjuite de hațișuri.
Îmi înmuiam, ca și cum încercam să trec, picioarele în apă. O simțeam vâscoasă, mudară, încleindu-mi degetele. Însemna fără îndoială că treceam apa spre lumea morților, pe partea unde nu creștea nimic, pe pământul sterp, prabușit și el pe jumătate în prăpăstii.
Încercam să pășesc înapoi, dar apa aceea negricioasă mă cuprindea și îmi șerpuia printre degete, trăgându-mă dincolo.
Auzeam ca prin vis scheunări ascuțite, tânguitoare, venind parcă de prin văgăuni. Atât fusese pesemne, veneau să mă ia pe tărâmul morții, printre chelălăieli. Mă prinsesem cu o mână de-o creangă ce răsărise dintre maluri și n-aveam de gând s-o las, orice-ar fi fost. Mă zbăteam să rămân sub cerul meu, pe iarba mătăsoasă, lângă pisica ce fugea pe cărările albe, după fluturi. Dar apa se răcea și mă cuprindea toată, unsuroasă, aproape solidă.


Mă trezi primul cântat al cocoșilor. Se mijea de ziuă, iar luna era pe partea cealalta a cerului, la alt geam. Visul mă urmase în odaia cu grinzi vopsite în verde, la care mă uitam lung din pat, nedumerită cât de aievea simțeam încă umezeala apei din somn. Pășeam departe de ea, trăgându-mă înapoi în lumea reală. Și auzeam scâncetele înfundate, venind de undeva, parcă din adâncuri.
-Doamne, că mare ți-i grădina! o auzii pe bunica. Așa ceva n-am mai văzut de când sunt! Ți-am spus să nu ții mâța-n pat!


La capătul patului se născuseră peste noapte patru pui, dormind cuminți, lipiți de burta pisicii tărcate. Picioarele mele de copil, năclăite în pătimirile facerii, erau acoperite de-o mâzgă însângerată, aproape cafenie.
Așadar ei plânseseră. Nu fusese iadul cu vaietele lui și nu mă urmase apa ce despărțea lumile, în patul meu de copil. Se cuibarise la picioarele mele viața însăși, în scâncete surde, făcând loc pământului bun și soarelui, în dimineața ce se deschidea dincolo de fereastra albă, împodobită cu mușcate.

Vizualizări: 103

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor