Străbăteam podul lung cu motocicleta şi ajuns la capătul celălalt am zărit, în pâcla înserării o tânără femeie, care-mi părea cunoscută, păşind înfrigurată, cu privirea aplecată în pământ, să ocolească găurile din pavajul spart al trotuarului. Când am oprit în dreptul ei am văzut cum eşarfa albă îi acoperea puţin fruntea de boarea rece a văii. Am întors şi a ridicat capul numai în momentul când am oprit lângă ea. Am rugat-o să urce. Când se apleca să se aşeze la spatele meu, i-am surprins chipul tulburat. Dar uimit eram eu că o regăseam în postura de autostopistă, ştiind că făcea naveta cu autobuzul. Deşi eram şi eu încurcat de momentul unei astfel de întâlniri, că i-am ieşit înainte să o aduc mai devreme acasă cu câteva minute, mi-am stăpânit emoţiile şi continuam să o privesc cum aş cunoaşte-o de când lumea. Dar ce spun eu? M-am gândit, că poate aş cunoaşte-o după vreo câţiva ani de căsnicie. Până acasă am schimbat puţine cuvinte. Cred că era obosită, ori îşi ostoise cheful de vorbă, acel minim barem de comunicare dintre o asistentă medicală şi un bolnav, din motive străine mie, de plecase pe jos de la serviciu, să aflăm unul despre altul în ce lumi trăim, dacă mai avem ceva în comun, ori vorbea şoptit şi nu auzeam din cauza torsului înfundat al motorului. Se aşeză pe şaua motocicletei, îşi lipi trupul rece şi delicat de spatele meu şi mă cuprinse cu braţele ei firave, căutând cu degetele deschizătura de la piept a hainei pentru a se încălzi. Întotdeauna se ţinea de mânerul şeii când făceam vreo plimbare, de fapt foarte rare, din teama ei de motociclete şi şosele, însă acum se prinse de trupul meu şi se lăsă în voia întâmplării. Căldura ei plăpândă intra în mine, lent şi mă transpunea într-o stare străină trăirii mele obişnuite alături de ea, părea că un narcotic inoculat încet, acceptat cu surpriză cu o nesperată tandreţe şi drăgălăşenie, prea mult aşteptată şi uitată în dorurile noastre sfâşietoare. Motorul motocicletei îşi sincroniza bătăile şi vibraţia la valoarea chemării noastre lăuntrice, de unire şi contopire uitată în dorinţi. Mergeam lipiţi pe motocicleta care deschidea cu lumina farului o pârtie pe mijlocul şoselei. Lumina caldă ne chema tot înainte pe drum, în noapte. Trecusem de casa noastră de câteva minute şi ea nu făcuse nici un gest să opresc. În următoarea interesecţie am întors lin cu o înclinare de aripi ale zborului nostru vesperal. Acasă, în amândouă camere lăsasem paturile pregătite pentru culcarea copiilor. Am trecut dintr-o cameră în alta să văd unde s-au aciuat. Aveam un băiat de patru şi o fetiţă de şase ani. Amândoi erau băgaţi în pat, fata la margine, dezvelită. Când am învelit-o s.a trezit şi m-a întrebat de ce nu vine mama să doarmă cu ea, că dimineaţa pleacă devreme la serviciu cu autobuzul care o ia din staţia din faţa casei şi se întoarce seara târziu, că nici duminica nu-i acasă. Soţia era în hol şi se dezbrăca preocupată, aşteptând să spun ceva. Veni lângă noi, băgă palmele pe sub trupuşorul fetei şi o mută spre mijloc şi se aşeză la margine, trase pătura şi întinse mâna peste amândoi copii, îmbrăţişându-i. Îşi lipi obrazul de părul fetei, îl mirosi de câteva ori şi îi sărută căpuşorul, închizând şi deschizând ochii de câteva ori pentru a localiza şi recupera un tezaur nespus de drag şi scump ei. Adormi în câteva clipe. M-am retras, lăsând uşa întredeschisă pentru a evita să fac un cât de mic zgomot. Am trecut pe la bucătărie să iau o gură de apă rece să mă trezesc la realitate, dar apa mi se păru fadă şi neeficientă pentru a stinge incendiul declanşat în inima mea. Cine suntem noi oamenii de avem atâta putere de a răscoli şi face noi reguli în universul nostru lăuntric, remodelând în permanenţă un suflet pustiit şi pelerin spre esenţa şi simbolul iubirii? Dacă nu am putut-o judeca niciodată pe soţia mea de rigurozitate şi răceală în viaţa ei alături de mine, nu o pot judeca nici acum când ştiu că dăruirea ei este mai mult decât devotament pentru îngrijirea bolnavilor din spitalul unde lucrează, că şi-a închis izvorul de iubire mărturisită spre anume elemente ale vieţii de mamă şi soţie, pentru a se păstra întreagă printre cei cu adevărat suferinzi. Copiii se măresc şi-şi dau seama că locul de lângă ei, pe care l-a încălzit mama lor, se răceşte prin absenţă, ori prezenţă obosită. Am lăsat cana de apă pe masă şi vroiam în acest nmoment să beau altceva. Ori căutam băutura aceea obişnuită şi sigură de a face miracole din care sorbisem şi eu la începutul relaţiei noastre, care mă îmbătase de iubire? Am ieşit din apartament, pe hol. Locuiam cu chirie la o familie de bătrâni, într-o casă cu două nivele ce avea patru apartamente, mai mult, ne considerau copiii lor, pentru că ţineam unii la ceilalţi. Bătrânii trăiau momente de gelozie, bine disimulată, pe noi, fiindcă nepoţii lor adevăraţi îi vizitau din ce în ce mai rar şi când o făceau, copiii lor, nu-şi mai desfăceau bagajele, intrau în curte, se îmbrăţişau, schimbau câteva cuvinte uzuale şi mergeau mai departe într-o altă destinaţie de concediu. Bătrânii sufereau în taină, şi întârzierea soţiei mele lângă copiii noştri au folosit-o în avantajul lor. S-au apropiat de copii, simplu şi tandru, fără a le oferi nimic din ce sunt dulciuri sau jucării cerute de ei, ci s-au aşezat în locul mamei care trebuia să ridice jucăria scăpată jos şi să o şteargă ori să o sufle de praf, să alinte, să pună degetul ori palma întreagă pe locul unde s-a lovit copilul, iar dacă cel mic a scăpat un scâncet sau o lacrimă, să ostoiască zbuciumul lor copilăresc cu sărutul buzelor moi şi calde ca ale mamei.

Într-o zi de sărbătoare, fata posomorâtă şi fără chef de comunicare cu cei din familie, răspunse plângând bunicii că duminica este ziua ei de plâns, că toţi copiii sunt cu mamele lor, numai ea cu fratele ei, care nu o prea bagă-n seamă cu suferinţa ei, rămâne singură acasă. Bătrâna nu înţelese jocul fetei şi aşteptă lămuriri. Copila ne reproşă că măcar duminica mama să fie acasă cu ea. Că degeaba este în cursul săptămânii, că atunci are de lucru la curăţenie şi de făcut mâncare. Bunica o lăudă că reuşeşte să o însoţească peste tot şi o ajută la treabă, turuind din gură multe poveşti din timpul săptămânii. Îi reproşă că trebuia să fie profesoară, ştie ea de la o colegă de şcoală că mama ei, profesoară, este la clasă cu ea şi stă mai mult în familie, acasă.

Pe hol, la la parter, m-am întâlnit cu bătrânul, care părea tehui de insomnie. M-a, oprit să schimb câteva cuvinte, dar nu mă luă în seamă. M-am îndreptat către magazie să iau o sticlă cu vin rece, dar am greşit uşa şi am intrat în altă cameră, folosită ca spălătorie. Mi-am dat cu apă rece pe faţă. Mi-am scuturat palmele şi m-am îndreptat spre uşă. M-am împidicat de scheletul unui pat rezemat de perete, mi-am frecat locul impactului, dar aplecându-mă pe întuneric, m-am lovit la frunte năprasnic. M-am întors în loc şi am făcut câţiva paşi prin camera neluminată până am dat de mânerul unei uşi.

S-a auzit un clinchet de clanţă şi am simţit o bufnitură care m-a aruncat în stradă. M-am uitat la uşa prin care am ieşit şi am tras de ea, dar nu se deschidea, de parcă ar fi zidită. Am făcut câţiva paşi într-o parte şi într-alta a uşii, pe lângă zidul clădirii. Părea casa noastră, dar nu era a noastră.

M-am îndreptat privirea în sus, să văd vreun geam deschis, dar am constatat că lumina nopţii era difuză, ce venea de pretutindeni, dar şi de la becurile de pe stâlpii străzii. Ferestrele erau închise şi fără lumină. M-am întors cu faţa la stradă şi în loc de şoseaua care intra în oraş prin faţa casei mele, era acum un bulevard de capitală. Avea trotuare largi, cu straturi de flori şi castani cu coronament de câţiva metri. Am întors capul către clădirea din care ieşisem şi căutam uşa prin care am fost aruncat afară din timpul meu, dar în loc de una, vedeam zeci uşi. Pe câteva le-am luat la zgâlţâit, dar până la urmă mi-am rezemat trupul de zidul clădirii să pot percepe vibraţia vieţii lăsate dincolo de acest perete din teamă de a nu pierde firul drumului meu, devenit amintire.

M-am resemnat pe moment pentru a mă aduna şi priveam strada. După puţine minute am devenit conştient că o studiam, făcând comparaţii. În faţa mea am descoperit o esplanadă plină de verdeaţă, flori şi multă lume ieşită la plimbare pe înserat. Părea un mic fragment de film din viaţa unui oraş nord european, prin anii '25 - '30. Mulţi tineri în grupuri mici, vorbeau bucurându-se de atenţia domnişoarelor. Am ajuns la marginea trotuarului şi mă uitam într-o parte şi într-alta să văd reacţia lor la prezenţa mea acolo, dar nimeni nu mă lua în seamă. Mi-am coborât privirea pe mine şi am constatat că eram îmbrăcat în lenjeria de culcare, pijama, un halat subţire de bumbac de culoare verde, un fes alb, pe care în realitate nu-l purtam şi în picioare papuci din piele moale.

Încercam să mă furişez pe lângă ziduri, să dau ocol clădirii pentru a mai încerca o dată intrarea în casă. Pe cealaltă parte a clădirii era o străduţă puţin umblată, cu miros de urină de la câinii care îşi marcau zilnic, de mai multe ori, teritoriul, cu case pustii, degradate. Din ungherele unei case aproape demolate, lumina unei candele aşezate între cărămizi, pe o movilă de moloz, ce străbătea până la mine, era însoţită de o melodie eufonic-liturgică. Vedeam că acolo se aciuase un copil de vreo zece ani, aproape gol, doar cu nişte flenduri de haine pe el, în genunchi, intrat în extazul rugăciunii. Mă întrebam dacă nu cumva este un copil hindus venit din Indii.

Vocea interioară mă îndemna să merg mai departe, să nu deranjez copilul din meditaţie, pentru că este transpus, nu-i este foame, nici frig, el fiind încălzit de energia rugăciunii.

După ce am dat colţul casei mele, am ieşit din nou la esplanadă şi am constatat, spre uimirea mea, că aveam haine de preot. Întâlneam seminarişti, fete şi băieţi care mă salutau ceremonios. Le răspundeam pe măsura gentileţii lor. La capătul esplanadei, nişte cadeţi dresau un cal izabel. Am traversat şi am intrat în vorbă cu ei. Le sugeram cum să comunice mintal şi prin gesturi cu calul pentru a-i pune uşor şaua. Aproape că am fost în trecere printre ei, că nici nu-mi simţiseră prezenţa.

Întorceam capul şi priveam în urmă la grupul de cadeţi care conduceau cu mai multă dragoste şi înţelegere calul pentru dresaj. Erau îndemânatici de parcă între timp deveniseră instructori de călărie.

Mă întorceam spre casa mea, ca reper, un jalon într-o realitate pe care parţial o puteam controla conştient. Mergea, gândindu-mă să-mi aranjez gulerul cămăşii care mă strângea şi-mi aminteam de copilul care se ruga în extaz în credinţa lui, preocupat doar de legătura de iubire şi adoraţie către Dumnezeu. Din elementele lumiii fizice nimic nu mai avea importanţă decât devoţiunea şi iubirea lui supremă.

Mă descheiam la gât, dar hainele mele nu mai erau de preot. Mi-am revăzut pe mine hainele, uşor boţite şi mirosind a benzină şi fum de eşapament. Mi-am băgat palma udă sub cămaşă, la piept, răcorindu-mă. De unde apă rece în palma mea? Depinde de ce parte a zidului mă aflu, gândeam.

Acolo sau aici sunt tot eu, nu sunt oare despărţit între două lumi despre care simţurile îmi spun că trebuie, nu să le compar, să le izolez una de alta, ci să le unesc, ele fiind elemente complementare ale fiinţei mele.

Am căutat să-mi oblojesc rana făcută de rama patului, dar descoperisem locul unde mă lovisem la gleznă înainte de înserat cu pedala de la motocicletă. Într-un vârtej imaginea abia perceptibilă din oglindă dispăru. Apucasem doar să prind mânerul uşii prin care am fost aruncat în stradă. Am reuşit să intru în casă, am traversat din nou spălătoria, în sens invers, şi am început în fugă să urc treptele către apartamentul nostru.

Cu cana plină de apă împingeam uşa unde soţia mea dormea îmbrăţişată cu copiii. Când auzi fâşâitul paşilor mei, se întoarse şi se ridică la marginea patului, întinzând mâna după cana cu apă rece ce-i venea în întâmpinare. Mulţumesc, îmi spuse, zâmbind cald.

Am hălăduit în minte toată noaptea să găsesc răspuns la acţiunile noastre, căutând simboluri sacre ale firii umane, zid şi copil, credinţă şi iubire, dresaj şi modelare, căutare şi regăsire, ca să le descopăr toate într-un zâmbet cald şi un cuvânt de mulţumire pentru o cană cu apă rece.

Tot ce merita să rămână ca simbol, era această cană cu apă dăruită cu recunoştinţă celui de lângă tine, care nu-ţi spune niciodată cât de însetat de viaţă şi iubire este, restul nu mai avea importanţă, fiindcă totul era cuprins aici.

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Nuta Craciun (anana) pe Mai 18, 2010 la 12:03pm
lectura textului relaxeaza si odihneste, in ciuda framantarilor personajelor, ramai la sfarsit cu sentimentul acela ca cineva a trecut prin visele tale si ti le-a inviat...
e atata decenta in stil, in exprimare, incat te incarci pozitiv, e o buna lectie de scriere si o lectura tare placuta... cel putin pentru mine.
scris cam pe fuga commul meu imi cer scuze, dar o sa revin, sunt multe lucruri care-mi plac aici

cu apreciere
Nuta Craciun

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor