Scrisori de dragoste în răcoarea dimineţii…

 

 

Lörinczi Francisc-Mihai şi Lorinczi Maria-Daniela abordează, în volumul de poezii Michelangelice. Scrisori de dragoste, Editura „CronoLogia” – Sibiu, 2012, tema profundă a relaţiei dintre bărbat şi femeie, ca persoane complementare una alteia, prin lentila iubirii. Volumul are doi autori, o singură stare.

Acest joc, deasupra deasuprelor, este unul care sparge gheaţa timpului. Poemele se atrag, se cheamă, se resping, se caută, sunt pereche şi formează întregul. Ele urmează modelul celor doi, amprenta umană se vede în versuri, poemele devin fiinţe vii, iubirea celor doi le-a dat viaţă.

Ei nu experimentează, ei trăiesc poezia cu sinceritate, ca un fapt de viaţă, depăşind motivaţia literară. Există multă sinceritate în versuri, atracţia fizică este depăşită de tensiunea spirituală a regăsirii fiinţei în cealaltă fiinţă pereche.

Titlul este semnificativ, aminteşte de Michelangelo Buonarroti şi sonetele sale de dragoste, de secretul relaţiei care sparge tiparele, însă cartea de faţă e mai degrabă o epistolă despre dragostea naturală dintre el şi ea, tensiunea rămâne ca o aură din care picură lumini. Din acest motiv, aparent banal, volumul de versuri are o valoare importantă, pune balanţă normalul ca normal într-o lume în derivă.

Francisc-Mihai şi Maria-Daniela au un motto profund, preluat din Cântarea Cântărilor (Biblia), ca semn că tema este esenţială şi jocul lor a fost luat în serios. Probabil că în poezii au fost prinse stări unice, stări care i-au marcat pe cei doi (în prezent sunt căsătoriţi, sunt scriitori cu opera în plină expansiune, formând o familie solidă).

Poeziile sunt în oglindă, pe două coloane, fiecare vers ar putea continua cu versul din poezia imagine, se oglindesc în argintul cuvintelor atinse de brumele înalte ale dragostei. Există aici un simbolism care duce la valorile creştine, în Templul de la Ierusalim existau două coloane, nu aveau un rol arhitectonic, ele reprezentau frumuseţea lui Dumnezeu. Există o ţintă înaltă în poezii, arcuită peste sufletele celor doi, bolta unică a îndrăgostiţilor, care depăşeşte timpul special pe care l-au primit în dar. Ei îşi aleg peisajul liric cu atenţie, natura face parte din cuvinte, anotimpurile dau ritm poemelor, culorile profunzime, rugăciunea rotunjeşte mesajul, miresmele se leagă în simfonie, îngerii ating cu aripi de argint vorbele, semnele, dansul de dragoste dinamizează mesajul de dragoste, ei speră la o perfecţiune visată, îşi duc povara iubirii cu demnitate, se simte liniştea stelelor în vocale, grădina este prezentă simbolic, raiul e mai aproape decât se crede…

Mihai începe dansul cuvintelor: „De-ş scrie acum/ aş face-o/ cu toate miresmele deodată” – Maria-Daniela răspunde: „Sunt ceea ce îţi doreşti – Întrebări ale cerului/ căzând cascade”.

Din această paradigmă a dragostei, cititorul simte pulsaţia fiinţei sunt boltă: este chemat pământul ca martor la dragostea dintre el şi ea, gânduri care străbat arborii, poate sunt aripi, seara picură linişte, cerul ca o rană deasupra omului copleşit de sentimente, ea aşteaptă Grădinarul care poate culege petalele, coborâre în înălţime, sensuri schimbate, frumosul se adună pe roua sufletului, este un cer de înaltă lumină din miresme – toate trimit spre naivitatea artistului copleşit de frumosul din lume, o poveste spirituală din care cei doi nu pot evada. E aici un tablou asumat de un  pictor naiv, inundat de culori şi forme speciale, marcând esenţele.

Totul devine serios, în final, are loc descoperirea cuvintelor scrise în cer, cu foc: „Călătoresc/ cu Dumnezeu/ ascultând ploaia” (Maria-Daniela). Ori alte semne: „Te regăsesc/ şi în cafeaua/ pe care o sorb” (Francisc-Mihai).

În acest joc reţinem:

El: „În braţele tale/ sunt/ acasă.”

Ea: „Cu picurii luminii/ te îmbrăţişez,/ prinţ al luminii”.

Cei doi au reuşit să prindă misterul dragostei în scrisorile lor. Deşi sunt aproape, comunicarea se face prin distanţarea în mijloacele literare, ei tind spre infinit apropiindu-se, se încăpăţânează să trăiască eternitatea unei clipe.

„Stau la masă/ cu Dumnezeu/ şi privim ploaia” – spune el…

„Călătoresc/ cu Dumnezeu/ ascultând ploaia” – respiră ea…

„Zborul ne aparţine./Aripile sunt în noi” – constată el…

„Aş vrea/ să pot găsi/ cuvinte/ însă ele s-au închis/ în necuvinte” – şopteşte ea…

Michelangelo s-a regăsit în opera sa completă: sculptor, arhitect, pictor, scriitor, gânditor… Cei doi fac din cartea lor un loc unde se vede arhitectura dragostei, tavanul pictat al cerului în luna mai, sonetul care arcuieşte pereţii cetăţii, desenul fin al fluturelui pe un gând de fericire, lumea care redescoperă nunta, locul unde se întâlnesc cele de sus cu cele de jos. Ei nu ascund miracolul iubirii care vine din iubirea lui Dumnezeu  pentru creaţia Sa…

Concluzia lor: „Ascult glasul vântului/ şi privesc cerul” – în balans cu el, ea ştie: „Cerul mi te-a dăruit”.

Stilul este cel al renaşterii, autorii au avut curajul să ne prezinte frumuseţea dragostei văzută prin ochii lui Dumnezeu, s-au reîntors la cântarea cântărilor prin răcoarea dimineţii… Nu au greşit, dragostea acoperă toate, chiar şi imperfecţiunile noastre, uneori…

 

 

Constantin Stancu

Sfârşit de mai, 2013…          

     

Vizualizări: 34

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor