În geometria vidului                                                                                                                         Monica Grosu
 
     Poet al angoasei şi apocalipsei, Eleodor Dinu imprimă versurilor sale senzaţia de iminenţă şi încordare, făurind pas cu pas, rând cu rând, imaginea unor vinovate Zări epileptice (Editura Ramuri, Craiova , 2011), aşa cum păreau ele prefigurate şi în volumele anterioare. Poezia în discuţie îşi descrie propria stare, fără a elimina nivelul ideatic, pur raţional, căci Eleodor Dinu practică o poezie cerebrală şi uşor ermetizantă.
     Dintru început ni se supune atenţiei tabloul dezolant, aproape bacovian (de fapt e mai mult de atât), al prezentului, bolnav de haosul schimbărilor repetate, obsesive, inutile, un prezent ce îmbracă acaparant haina suferinţei: ,,Vieţi sorcovite”, ,,nuferi violați”, ,,ploi reciclabile” ş.a. S-ar părea că ochiul neîncrezător al poetului contemplă filmul halucinant şi iluzoriu al propriilor noastre vieţi, pierdute printre mărunţişuri şi avânturi ale trufiei. Din acest moment, poezia devine prohodul liric al existenţei rătăcite printre formele materialităţii. ,,Viaţa de-aici,/ amestec de forme/ lacome/ şi deşertăciuni./ Orbi-le-ar cu praf/ biruitor/ frumuseţea vie/ şi drept-măritoare/ a Celui străjuit de/ Fiul şi de/ Sfântul Duh - / sacru filament/ aprins dintotdeauna/ în golul fecund!/ Amin!”
     Optând pentru forma concentrată a versului, autorul include titlul în poem, nimic nu se risipeşte în golul atât de ameninţător al trecerii, zădărnicia de aici e contracarată (dihotomic) de nuanţele tot mai bogate ale (ne)muririi. Pe acest fundal acaparat de instincte, poetul se autoproiectează apostolic: ,,Elanul plictisit al/ măruntelor bucurii/ mă îndeamnă să scriu texte/ pentru slujba cosmică/ de hirotonire/ a viitorilor duhovnici/ de incertitudini…” Prin urmare, poezia modelează un crez existenţial şi artistic ce nu exclude substratul metafizic, valenţele religios-reflexive, fiorul mistic şi totodată ironia.
     Imaginile dure, tranşante ale exteriorităţii camuflează sensurile şi simbolurile unor vremuri crepusculare, lâncede, bolnave de zădărnicie, disperare şi indiferenţă. Spectrul pierzaniei îi accentuează poetului nevoia de puritate şi mântuire, de redobândire a celestului angelic, dar, în acelaşi timp, îi supune atenţiei viziuni hiperbolice ale proximităţii, totul pe un fond sonor dominat de gemete, zbateri, sfâşieri, neputinţe, paralizii, chinuri diverse. În acest context, Cuvântul poetic rămâne să conserve sensul şi tensiunile momentului, şi, în aceeaşi măsură, să exploreze, alături de poet, universul decăzut, în căutarea Divinului, întruchipat, ca şi la Arghezi, drept o prezenţă în absenţă, acel Deus absconditus, atât de real şi totuşi retras în înălţimi abisale. ,,Mărturisesc, Doamne/ te simt/ ca pe o grijulie absenţă/ în joaca mea zilnică/ de-a moartea./ Ţi se potriveşte ireal/ de bine/ masca de mânie/ vulnerabilă/ exact în unicul gol/ de unde ne cerţi/ cu degetul arătător - / toiag de/ milos întuneric.”
     Eleodor Dinu renunţă programatic la imaginile idilice, ancorându-şi fantezia într-o actualitate acaparantă, intrată ,,pe înfloritoarea/ pârtie a dezmăţului”. Dar, dincolo de această radiografie rece, neîncrezătoare, intuim o mână tremurândă, hipersensibilă la întruchipările grotescului, făţărniciei, pasivităţii, mâna unui visător alergând printre ruinele frumoaselor sale închipuiri, de aici acea nepotrivire a componentei ideale (sufleteşti) cu cea materială (concretă). Un crez poetic distinct poate fi exprimat şi printr-o înşiruire de negaţii: ,,Nu/ măreţiei cu priviri de vulpe/ mă supun./ Sunt liber să mă las slujit/ de bezna sentimentală/ din ludice călătorii./ Voi fi curând monah distins/ cu stema vremelniciei/ de înduioşata-mi umbră/ făcând metanii prin uitare.// Nevrednic sunt/ de lăcomita miere/ a căilor din veac,/ înşelătoare.// Mă las îngenuncheat/ pe sâmburi/ de rod putregăios la care/ săbii călite-n sânge orb/ de zbateri dezgustate/ se asmut./ Pe creştetul despotic/ al părăginirii,/ cununi de spaime/ încurajatoare…/ În bezna smerită/ care-mi luminează drumul/ aud benchetuind prăpăstii.”
     În itinerariul frământărilor şi căutărilor dramatice, ciclurile poetice incluse în volum (,,Viaţa de-aici”, ,,Măşti de supravieţuire”, ,,Rai apocaliptic”) pot constitui paşii unei ascensiuni ezitante, neliniştite, ca şi ai unor încercări repetate de redefinire a lumii sau a morţii (labirintul din care se iese spre lumină). Eleodor Dinu scrie, din această perspectivă, o poezie a (de)codificării prezentului, refractar la frumuseţea şi paradigma tradiţiei. De fapt, aici este cheia devenirii sau căderii, în funcţie de opţiune. Tranşant, poetul echivalează ”omul viitorului” cu abandonul tradiţiei (aşa cum prefigurase Nietzsche), adică al traiului firesc, în acord cu viaţa naturii. Îndepărtându-se de tradiţie, omul s-a îndepărtat tot mai mult şi de Dumnezeu, pierzându-şi rostul iniţial (mântuirea, transformarea spirituală). Falsul şi kitch-ul au acaparat sfinţenia, poveştile biblice trebuie, în consecinţă, repovestite (şi poetul tocmai asta face), iar iubirea reinventată, pentru a nu mai fi doar o hoardă de hormoni care asediază prin cuvinte rugătoare femeile.
     Vremurile tot mai nebune, cum spune poetul, se clatină: de grabă, de vid, de sărăcie şi păcat, resemnările sunt şi ele înghiţite de ,,motoarele timpului”, iar ,,Zilele se apun/ în aşteptări schizofrenice.” Captiv al acestor ,,vremuri înrăite”, dependente de ,,mila stângace a măştilor de supravieţuire”, poetul se face mesagerul ţipătului expresionist, exasperant, un ţipăt lăuntric al celui care contemplă ,,Zările epileptice” şi îşi caută liniştea în Cuvântul sacru. ,,Retras/ sub unghiile de gardă/ ale mohorâtei înţelegeri,/ eu îmi împart/ cu nişte cuvinte/ împăcarea de a fi un/ banal însoţitor/ de capre care-L/ caută pe Dumnezeu/ să le pască/ prin livada de lămâi/ a nopţilor.” Nu este în acest nou portret nici încredere oarbă în postumitate, nici certitudinea răspunsului la tot mai problematicele întrebări, ci nevoia acută de recuperare a statutului primordial.
     Neliniştea niciodată stinsă se întregeşte de fulgurante viziuni mitico-biblice, adâncind sensul înaintării către rostirea poetică, remodelată de valenţele unui limbaj nou, căci,într-adevăr poezia lui Eleodor Dinu poartă amprenta originalităţii.

Vizualizări: 21

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor